Interviu
RSS Interviu

Interviu in memoriam Vasile Paraschiv, disident anticomunist, unul dintre susținătorii mișcării Goma

You need Flash player 8 or newer to view this content
>> AUDIO - Interviu cu Vasile Paraschiv

Cunoscutul disident anticomunist Vasile Paraschiv a decedat vineri, la domiciliul său. Vasile Paraschiv avea 82 de ani și trăia la Ploiești. Vă propunem un interviu de arhivă, realizat de Lavinia Ivașcu la 7 mai 2002. Ofițer de transmisiuni, membru PCR (1946 – 1968), apoi opozant al regimului comunist, unul dintre susținătorii mișcării Goma, Paraschiva fost arestat și internat forțat în repetate rânduri în spitale de psihiatrie ca urmare a opozitiei față de regimul Ceaușescu.

"În luna noiembrie ’68 în cadrul unei ședințe oficiale de alegeri de partid [la Combinatul Chimic de la Brazi] am spus: “Eu nu vreau să mai fiu membru al acestui partid, pentru că partidul încalcă în picioare Constituția și legile țării - și aveam nenumărate exemple – și a întors spatele muncitorilor!” Și au început presiuni asupra mea. A doua zi au venit activiști de partid de la municipiu, de la județ, dar eu nu am cedat nici un milimetru, m-am menținut ferm pe poziții: “Nu vreau să mai discut, nu vreau să mai fiu membru al acestui partid și atâta tot!” Și peste câteva luni de zile, mai precis la 29 iulie ’69 am fost arestat pentru prima dată de către organele de Miliție și dus la Miliția Municipiului Ploiești în fața maiorului Șerban, șeful Miliției orașului Ploiești și a doctorului psihiatru Călin Botez. Pe urmă m-a luat și printr-un cordon format din ofițeri și subofițeri de miliție m-au urcat într-o mașină care era plină cu încă vreo douazeci sau treizeci de oameni și ne-a dus la spitalul de nebuni Urlați, județul Prahova. [Ceilalti] nu erau bolnavi, erau tot pe motive politice, diverse motive. …

Ajungând la Urlați am făcut greva foamei… Când ne-a dus la masă eu am întrebat: “Cine este directorul acestei unități?” “Eu sunt contabilul șef și secretarul organizației de partid” “Vă rog să anunțați conducerea de stat și de partid a orașului Ploiești, din clipa asta eu am declarat greva foamei pentru că am fost adus aici, în spitalul dvs., fără nici un temei legal! Tovarășul Nicolae Ceaușescu a promis poporului român la Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român din aprilie ’68 că de astăzi înainte nu se mai întâmpla ca un ministru, un activist de partid sau un simplu om al muncii care pleacă dimineața la lucru să nu fie sigur că se mai întoarce seara acasă! Eu, iată, fără ca să fac nimic, fără să încalc nici o lege, eu am fost arestat și adus aici. Dacă am încălcat vreo lege, cer să mă judece tribunalul și să mă condamne dacă am încălcat vreo lege, dar nu să fiu adus aici în instituția asta de oameni bolnavi mintal!” Au început să vie ofițeri de miliție de la Ploiești, ofițeri de securitate, care au dus muncă de lămurire cu mine ca să renunț la acțiunea mea, dar eu am refuzat tot timpul… “Eu nu încetez greva foamei! Când o să fiu eliberat!” Și s-au ținut de cuvânt și în cinci zile am fost eliberat.

Și după asta mi-am reluat activitatea profesională și o dată cu activitatea profesională și activitatea politică. Deci asta era în ’69. În ’71, la 3 martie ’71, sub influența evenimentelor din Polonia, Nicolae Ceaușescu a promis că în luna aprilie anul acela se va ține un congres al sindicatelor și se va liberaliza într-o anumită măsură, nu în totalitate, viața sindicală din țara noastră. Profitând de această declarație și de ținerea Congresului în aprilie, eu am scris o scrisoare la Comitetul Central și la UGSR pe ziua de 3 martie ’71, în care am spus, printre altele, că dacă partidul intenționează în mod sincer să facă o adevărată liberalizare a vieții sindicale din țara noastră, să pună în discuția Congresului Sindicatelor din luna aprilie unsprezece propuneri și congresul să le aprobe. Răspunsul a fost o nouă arestare și internare a mea într-un alt spital de nebuni. De câte ori am fost, nu mi s-a aplicat nici un fel de tratament nicăieri decât o singură dată;

După ce l-am vizitat pe Paul Goma la 4 aprilie 1977 am fost arestat din casa lui de către milițianul în uniformă, m-au dus la sediul miliției din București, cartierul Drumul Taberei, acolo mi s-a cerut să dau o declarație în care să arăt că retractez semnătura pusă pe scrisoarea scriitorului Paul Goma trimisă Conferinței post-Helsinki de la Belgrad. Mi-a pus coala de hârtie pe masă și cu stiloul și eu (trage cu pixul pe hârtie) așa am făcut la hârtie și la stilou și le-am aruncat jos de pe birou. (...) După ora 12-1-2 noaptea, m-au urcat într-o mașină și m-au dus la Securitatea din Ploiești. De aici, de la Securitatea din Ploiești, a doua zi dimineață cu o dubă și cu doi milițieni în uniformă m-au dus la spitalul Săpoca, județul Buzău, unde m-au dat în primire directorului acestui spital, care fără să mă întrebe și pe mine ce s-a întâmplat, de ce am fost adus aici, ce am făcut, a dat ordin să fiu internat la [sectia] 2. [Sectia] 2 fiind o secție de bolnavi cronici mintali, incurabili, violenți și periculoși. Aici, în această secție 2, eu am văzut iadul de pe pământ! Am cerut audiență la directorul spitalului. I-am explicat: “Domnule doctor, vreau să vă spun motivele pentru care am fost adus aici la dvs.” Și i-am povestit cum m-am dus la Paul Goma. „Eu înțeleg situația în care sunteți dvs., între ciocan și nicovală și de aceea eu nu vă cer decât un lucru, un lucru simplu, să dați dispoziție la asistentele medicale să nu mă mai oblige să iau tratament medical obligatoriu” Și când i-am spus lucrul ăsta doctorului a dat din cap și a făcut un semn ca și cum eu i-aș și cerut să îmi dea mie luna după cer. “Asta nu se poate!” El era membru în Comitetul de Partid de la Buzău, el avea funcții politice…

[La Sectia 2] erau bolnavii violenți, periculoșii, oameni incurabili, femei, bărbați trăiau în comun, cu părul despletit, cu bluzele rupte, cu sânii afară, mergeau și unele cântau cântece de dor și de jale, altele plângeau în același timp, unii bărbați cu fel și fel de haine îmbrăcați își imaginau că sunt mari comandanți de oști sau șefi de state, își comandau pas de defilare singuri. Și unii plângeau, alții jeleau, … era ceva infernal. Numai eu ședeam într-un colț, ședeam în vârful patului și cu genunchii strânși în brațe și priveam fără să vreau tot spectacolul din salonul acela. Și asta m-a impresionat foarte mult. (...) Și m-a chemat la masă în prima zi. Și când am ridicat ochii și am văzut cu cine stau eu la masă, am luat felia de pâine și cu halvaua și am plecat la dormitor. (...) Securitatea mi-a făcut dosar să mă judece tribunalul și să condamne ca să stau toată viața la căminul de bolnavi cronici mintal de la Călinești, jud. Prahova, deci la un cămin, și nu la un spital unde se face tratament. La cămin nu se face nici un fel de tratament. Cămine de bolnavi cronic sunt mai multe în țara noastră, sunt instituțiile unde se aduc bolnavii incurabili din spitale care nu mai este nici o speranță să se facă bine. Acolo a decis Laboratorul de Medicină Legală din Ploiești să mă trimită pe mine. Când a venit procesul la tribunal pe baza declarației procurorului militar al județului Prahova, pe baza ordonanței procurorului civil (...) au cerut tribunalului să fiu internat definitiv, pentru tot restul vieții, la căminul de bolnavi cronici mintal. Tribunalul m-a ascultat. Președintele a văzut cum am vorbit și cum mă prezentam eu și soția mea care era lângă mine și nu a admis cererea lor și m-a condamnat la tratament medical ambulatoriu, adică acasă. Tratament pe care am refuzat întotdeauna să îl fac. (...) Am început să mă gândesc la plecarea în Occident, dar nu ca să rămân definitiv în Occident, ci doar ca să vorbesc în mod liber, să mă audă toată lumea, să arăt condițiile de muncă și de viață ale muncitorilor din România, să arăt folosirea psihiatriei în România ca armă de represiune politică și să iau legătură cu sindicatele franceze.

În scrisoarea scrisă în ’76 [către Europa Libera], luam apărarea foștilor membri ai Partidului Social Democrat din România. Arătam condițiile lor grele de viață și ceream regimului ca să le îmbunătățească cu ceva condițiile de viață. Scrisoarea aceasta după ce a fost difuzată, copia ei a căzut în mâna securității iar a doua zi am fost arestat din fața blocului în care locuiam, dus la Spitalul nr. 9 din București, dar doctorul de gardă din ziua de 1 decembrie 1976 a refuzat să mă interneze în Spitalul 9. Apoi ei m-au dus la Spitalul Voila-Câmpina și m-au internat. A doua zi m-a luat în primire doctorul Mircea Piticaru care nu mi-a făcut nici un fel de tratament medical obligatoriu, a avut o atitudine corectă față de mine – dar la sfârșitul internării, de douazecisiuna de zile, mi-a dat foaia de observații, mi-a băgat-o într-un plic, mi-a dat plicul în mână și mi-a spus să mă duc la ofițerul care m-a adus aici și să îi dau plicul acesta - “Să nu umbli înăuntru!” “Nu am să umblu înăuntru!” Eu m-am dus acasă la mine, am desfăcut cu atenție plicul, am scos tot, am copiat și ce era scris de tipar, și ce era scris de mână, exact, cuvânt cu cuvânt, și pe urmă am băgat materialul în plic.

A urmat inițiativa scriitorului Paul Goma în februarie 1977. Cu mare greutate am aflat adresa lui exactă, m-am dus la el, am stat de vorbă cu el, “Semnezi scrisoarea?” “Da, semnez!” Am semnat imediat și am plecat. Am ajuns acasă, pe urmă m-am gândit că trebuie să scriu și eu o scrisoare în care să îmi arăt punctul meu de vedere în legătură cu problemele care le-a ridicat el. Și am scris o scrisoare, printre altele spuneam cam așa: “Cauza dumneavoastră, a intelectualilor, este și cauza noastră, a muncitorilor!” Această scrisoare plus documentele de la spital pe care le scosesem, le copiasem din scrisoarea Securității, le-am băgat în plicul ăsta, am mers la București, i-am dat scrisoarea soției scriitorului și peste câteva zile scrisoarea a ajuns la Paris și așa am fost eu cunoscut în Occident.

Interviu realizat de Lavinia Ivașcu, 7.05.2002, oferit de Grupul de Istorie Orală al RADIO ROMÂNIA



Agenția RADOR - 9.02.2011 19:06