Margareta Pâslaru – între Lizuca şi Cosette

Text şi foto Viorel Patrichi

După 55 de ani de carieră, Margareta Pâslaru a scris o carte autobiografică. Artista explică de ce: „Nimeni nu ştie mai bine ce s-a întâmplat cu viaţa mea. Sărbătorile copilăriei mele au fost triste. Mă bucur însă că sărbătoruile fiicei mele au fost foarte frumoase, nu le-a uitat nici acum. Am avut şansa să cunosc mari personalităţi: George Grigoriu, Valeriu Lazarov... Şi aşa cum maestrul Grigoriu a crezut în mine şi m-a ajutat, la rândul meu consider o datorie să susţin tinere talente. Drepturile acestei cărţi le-am cedat tinerilor supradotaţi, premiu pe care îl acord anual la Mamaia pentru originalitate interpretativă. De câte ori mi se întâmplă să fiu invitată la televiziune, la rândul meu invit un tânăr pentru a-l ajuta cât pot. Am cedat drepturile pentru unele casete pentru situaţii dificile din ţară, cum au fost inundaţiile, am ţinut legătura cu UNICEF şi Crucea Roşie”.

De unde a învăţat Margareta să dăruiască? De-afară, domne, acolo nu-i ca-n Românica... Aşa vorbesc mulţi. În realitate, Margareta a învăţat să dăruiască din propria durere. La prima vedere, nimic din opera ei nu trădează această durere care a marcat-o. Era nepoata celebrului sculptor Ion Dimitriu-Bârlad, mama ei era cântăreaţă de operă, care a cunoscut succesul internaţional. Şi atunci, de unde nefericirea? Cine citeşte cartea „Eu şi timpul. Viaţă, vocaţie, viziune” va înţelege de unde a venit răul care invadat universul unui copil atât de sensibil şi creativ.

Ea crede că a fost un fel de Cosette în copilărie. Eu aş zice că Margareta a fost mai degrabă o Lizucă, însoţită mereu de Patrocle, căţelul năzdrăvan, care i-a adus totdeauna noroc. Sigur că destinele nu se suprapun perfect. Margareta a avut „bunici răi” şi „bunici buni”. Un tată deţinut politic „pentru că a scris”, despre care ea spune totuşi prea puţin. Poate în volumul al doilea...

Nici adolescenţa nu i-a adus bucurii. Sigur, cu excepţia marelui succes în muzică. Aici începe de fapt Dumbrava Minunată pentru Margareta, eleva cu fundiţe, care a cucerit toată România, apoi tânăra care inspira compozitori şi care îţi tăia respiraţia când apărea. Sigur că noi nu ştiam nimic despre dramele ei. Trandafirii ei explodau de pe orice fereastră în toate culorile pasiunii.

Este artista care a avut întotdeauna un adevărat cult al sunetului. Cuvintele sună perfect până la ultima consoană de pe buzele acestei femei sensibile şi aparent senzuale, mai degrabă, de o senzualitate spiritualizată, şi, când o asculţi, ai revelaţia că româna este cea mai frumoasă limbă din lume. Şi ce ironie poate să ne ofere tot Timpul uneori:

Margareta a vrut să dea la Teatru. Legea nu i-a permis. Actorul Costache Antoniu, rectorul facultăţii, „mi-a spus clar: Fetico, ori una, ori alta, ori facultatea, ori cariera muzicală. Ambele nu sunt permise în primii doi ani de cursuri”. Aşa că a intrat la Facultatea de Drept. Pe care nu a terminat-o şi de care, oricum, nu avea nevoie.

„Eu nu am învăţat generozitatea din America, explică marea artistă. Am preluat doar nişte idei. Generozitatea am avut-o din ţară, nu se învaţă, trebuie s-o ai din interior ca să poţi să dăruieşti. Am învăţat despre Banca de alimente, idee pe care am adus-o în ţară, împreună cu Crucea Roşie, proiect pe care l-am adus în ţară. Şi le mulţumesc tuturor care contribuie.

Pentru mine a fost o şcoală perioada în care am plecat”.

Titlul i-a fost inspirat de sculptura lui Corneliu Medrea, dedicată... timpului, pe care a văzut-o la Muzeul Şuţu.

M-am apropiat nu fără sfiala Trecerii de această legendă:

- Ce este Timpul pentru Maestra cântecului românesc?

- Toţi suntem într-un fel supuşi acestui gigant care este Timpul.

- Este un motiv recurent în creaţia dumneavoastră...

- Este o obsesie. Eu şi timpul la 10 ani diferenţă, pe versurile lui Carianopol.

- "Tare-am fost!" Cât de "tare" a fost Margareta Pâslaru? Un model de a contracara acţiunea distructivă a timpului?

- Tot versuri de Carianopol. Am cinci melodii inspirate de poezia lui. M-am regăsit în câteva creaţii de-ale lui. Exprimă totul atât de simplu... Pe mine m-a fascinat, l-am cunoscut personal... I-am cerut permisiunea şi sfatul când am avut nevoie.

- "N-am lovit în nimeni niciodată..."

- "Am lovit în mine pentru-a şti..."

- Cât de mult se potriveşte pentru Margareta Pâslaru acest vers?

- M-am regăsit...

- A existat cenzură pentru Margareta Pâslaru în regimul celălalt?

- Este un capitol vast... Parţial, am scris în carte. Cred că trebuie să alegem din viaţă lucrurile pozitive, senine...

- Vă întreb pentru că aţi generat atâta forţă în acea perioadă, încât eram convins că nimeni nu îndrăzneşte să critice o artistă perfecţionistă, că nu există individ care să folosească satârul cenzurii pentru cântecul dumneavoastră.

- Le puteam cânta la bis cum voiam, dar la Radio şi la Televiziune nu se putea fără cenzură. Nu vreau să mă opresc asupra acestor aspecte negative fiindcă binele învinge de obicei. Eu am ales ceea ce aduce speranţă.

- "Lasă-mi, toamnă, pomii verzi!"...

- Ana Blandiana... sigur...

***

“Şi aveam nevoie de iubirea tuturor pentru a umple golul anilor pârjoliţi din copilărie. Acest sentiment va exploda cu disperare după câteva încercări componistice, înregistrate timid: “Dragoste flămândă”, “Ceasul e-un vrăjitor”, “Ţigara”, “Cu haina pe umeri”. (…) Tot ce nu se cădea a spune ţâşnea vulcanic prin muzică. Astfel, prima compoziţie proprie înregistrată, care s-a remarcat, “A nimănui sunt”, i-a plăcut în mod deosebit regizorului Valeriu Lazarov, ceea ce mi-a redat încrederea în propriile forţe, m-a stimulat enorm, încurajându-mă să continui. Lazarov a inclus “A nimănui sunt” în recitalul meu de 12 melodii, la Festivalul Internaţional Cerbul de Aur, a doua ediţie 1969. “(p.42).

După eşecul de la prima ediţie, recitalul din anul următor a fost o revanşă uriaşă. Plecarea ei în America spre un alt destin a însemnat însă pentru noi un gol imens, ieşirea din Dumbrava Minunată.

Share