Interviu
RSS Interviu

LED ZEPPELIN-Page, Plant și Jones vorbesc deschis despre trecut, prezent și viitor

JIMMY PAGE-PĂSTRĂTORUL FLĂCĂRII

El a protejat întotdeauna cu mândrie moștenirea trupei. În 2007, când se pregătea să îi conducă din nou pe scenă, Jimmy Page a vorbit deschis despre trecutul, prezentul și viitorul formației Led Zeppelin, dar și despre filmul care aproape i-a destrămat, The Song Remains The Same.

Reporter: În 1973, aveam Gimme Shelter al lui The Rolling Stones, Don’t Look Back al lui Dylan și Born To Boogie al lui Marc Bolan... Ce-și propunea Led Zeppelin cu filmul său?

Jimmy Page: Filmele amintite de tine nu erau pe felia noastră și nu au stat la baza realizării acestui film. Evident că filmul nostru nu era o premieră, dar l-am scos pentru că exista cerere. Toată lumea vroia să ne vadă și pur și simplu nu puteam răspunde tuturor, așa că ne-am gândit că cei care nu au avut ocazia să ne vadă live în concert pot merge la cinema pentru a vedea unul din concertele noastre.

Reporter: În 1973, Led Zeppelin nu reușise încă să câștige simpatia criticilor. Revista Rolling Stone avea numai cuvinte urâte la adresa voastră. Dar filmul The Song Remains The Same a dovedit cât de populari erați în America.

Jimmy Page: Chiar din primul moment în care am cântat în America, în 1968, Led Zeppelin a câștigat în popularitate pentru că spectatorii care veneau la concerte vorbeau foarte frumos despre noi și își aduceau prietenii la concert. Presa nu ne-a susținut deloc la vremea respectivă. Doar spectatorii. În primii doi ani am stat câte 6 luni pe an în America. Nu puteam să rămânem mai mult de 6 luni pentru că atunci ne-ar fi recrutat în armată și ne-ar fi trimis în Vietnam. Așa că după 6 luni ne întorcea acasă pentru că ideea de a cânta la chitară pe front nu ni se părea prea amuzantă. America a fost scena ideală unde să facem filmul. Când eram în State cântam chiar mai bine pentru că ne plăcea să ne dăm mari. (râde)

Reporter: Exista o competiție adevărată cu The Stones sau The Who?

Jimmy Page: Trebuia să fii atent la ceea ce făceau ceilalți, dar asta mai mult ca să fii informat și nu neapărat pentru că vroiai să intri în competiție (începe să râdă). Pentru că în momentul în care aflai ce fac celelalte trupe, îți dădeai seama că Zeppelin vinde mai multe discuri, mai multe bilete la concerte și cântă mai mult decât oricine altcineva. Așadar, ce competiție?

Reporter: Ce-ți amintești despre concertele de la Madison Square Garden?

Jimmy Page: Am avut 5 seri sold-out acolo și am filmat 3 dintre ele. Modul meu de a mă pregăti pentru filmare era să nu dorm câteva nopți înainte.

Reporter: Am auzit o poveste potrivit căreia nu ai dormit 5 nopți după încheierea turneului...

Jimmy Page: Da, îmi amintesc. Trebuie să înțelegi că a cânta în Led Zeppelin era visul oricărui muzician. Era... euforic. Noi cântam aproximativ 3 ore în fiecare noapte și nu ai cum să scapi imediat de adrenalină. Probabil că muzicienii din alte trupe vă vor spune că se poate, dar noi, pentru a domoli adrenalina trebuia să petrecem în continuare. Și nici nu-ți dădeai seama când ai pierdut o noapte de somn. Nu eram singurul care stătea treaz nopți la rând.

Reporter: Greșim dacă spunem că ai profitat de fiecare ocazie pentru a trăi viața la maximum?

Jimmy Page: Nu, deloc! Ha-ha! Nu vroiam să pierd nicio ocazie pentru a mă distra. Cine ar fi dorit să doarmă când erau atâtea lucruri interesante de făcut?! Trăiam viața din plin.

Reporter: Cum a fost la premiera filmului în New York?

Jimmy Page: Cred că fiecare avea o sticlă de brandy pentru că aveam mari emoții. Îmi amintesc că sala a avut o reacție extraordinară, dar eram conțienți că trupa a mai evoluat în cei trei ani care trecuseră de la concertele de la Madison Square Garden. Cel mai mare regret al meu a fost că nu am putut controla calitatea sunetului.

Reporter: Cum erau relațiile între membri trupei după vizionarea filmului?

Jimmy Page: Să spunem așa: după prima vizionare a filmului și după ce am văzut „secvențele de fantezie” ale fiecărui membru al formației, ne tachinam reciproc și nu se mai putea supăra nimeni. Recunoșteam fiecare că uneori ne purtam prostește. Lucrurile încă mergeau între noi.

Reporter: În anul în care a apărut filmul The Song Remains The Same, trupele punk au numit Led Zeppelin un „dinozaur al muzicii”. V-a păsat în vreun fel?

Jimmy Page: Ne-am dat seama că există punk după ce a apărut filmul.Dar nu am dat atenție atitudinii lor. Prin astfel de declarații ei își făceau reclamă. Cum privesc acest lucru acum? Păi, John Lydon (alias Johnny Rotten) a făcut un cover după Kashmir... (râde). Partea bună a acestei muzici este că avea o energie deosebită și se întorcea la rock’n’roll. În 1977, eu și Robert mergeam să îi vedem pe cei de la The Damned. Ne simțeam foarte bine, chiar dacă publicul își dădea coate și ne privea ca pe niște intruși. Adevărul e că atunci când trupa The Damned începea să cânte... era absolut fantastic. Puteai simți un zid de sunet care te presa de pereții încăperii.

Reporter: Asta v-a făcut să vă doriți să cântați din nou în cluburi? V-a făcut să vă gândiți că poate Led Zeppelin a devenit prea mare?

Jimmy Page: Nu m-am gândit niciodată că Led Zeppelin a devenit prea mare. Am vrut să cântăm din nou în cluburi și am și făcut acest lucru. Dar era ridicol. Se blocau străzile, rămâneau foarte mulți oameni pe afară.... Își pierduse tot farmecul... Prea mulți oameni vroiau să ne vadă și rămâneau pe afară... (face o pauză și începe să râdă) Oh, Doamne, acum îmi dau seama cum sună tot ce am spus mai devreme...

Reporter: Cum ați decis să faceți această reuniune?

Jimmy Page: La începutul anului am decis acest lucru. În mai sau iunie am avut prima repetiție doar să vedem dacă mai există vreo legătură între noi și ne-am dat seama pe loc că nu a dispărut vraja. Entuziasmul pe care l-a adus Jason a fost extraordinar. Am cântat câteva piese Zeppelin cu John cântând la bas, la keyboards. Am încercat mai multe variante.

Reporter: V-a surprins interesul extrem de mare pentru reuniunea Led Zeppelin?

Jimmy Page: Păi, n-am crezut că nu o să vină nimeni la concert... În 2003, când am lansat DVD-ul managementul și casa de producție au fost șocați să constate că există atâta interes pentru trupă. Mă așteptam să existe cerere pentru bilete, dar nu credeam că cererea va fi atât de mare. E minunat să constat că Led Zeppelin mai înseamnă ceva astăzi pentru oameni.

Reporter: Și... ce se va întâmpla în continuare?

Jimmy Page: Am suficient material pentru un album solo, dar nu am înregistrat nimic. O să mai aștept până voi lua o decizie finală. Mi-am pus toată energia în această reuniune. Îmi pare rău pentru oamenii care ar fi vrut să ne vadă împreună, dar care nu vor avea această ocazie. Dar în același timp îi înțeleg și pe băieți când spun că nu vor să susțină un turneu.

JOHN PAUL JONES-VIAȚA SECRETĂ A UNUI SUPERSTAR

John Paul Jones și-a trăit viața departe de lumina reflectoarelor. Nici când era pe scenă nu îi plăcea să iasă în evidență. Cum s-a simțit tăcutul basist în 1994 când Page și Plant au cântat împreună? „Trădat”, recunoaște el. Și acum? „Muzica ne-a adus împreună”, spune el zâmbind.

Reporter: Cum erau relațiile în trupă la început?

John Paul Jones: Am mai cântat cu bateriști buni, dar mi-am dat seama imediat că Bonzo e cel mai bun din lume. Era o bucurie să cânt alături de un baterist atât de muzical, știa foarte bine ce are de făcut. Jimmy avea o privire globală, avea viziune, și sigur că fiecare și-a adus contribuția. La început, scriam piesele împreună. Spre deosebire de alte trupe, punctul forte al Led Zeppelin nu erau piesele ci interpretarea live. The Who aveau piese. Astăzi, deși au mai rămas doar doi membri din formula originală aproape că nu contează acest lucru în concerte. Dar în cazul Led Zeppelin, dacă vin alții și cântă piesele se pierde mult din emoție, din show.

Reporter: Cum au evoluat lucrurile în trupă?

John Paul Jones: Robert a compus mereu piese, în plus, el era singurul care scria versuri. Nimeni altcineva nu făcea acest lucru. După unul dintre turnee, eu și Bonzo am plecat la familiile noastre, iar în acest timp Page și Plant au scris piesele pentru Led Zeppelin III, așa s-a născut parteneriatul de compoziție. Toți patru eram foarte uniți. Dar pentru că Jimmy și Robert ieșeau mereu în față în concerte ei aveau cele mai multe fotografii. Robert îmi spunea mereu să ies în față, dar eu nu o făceam pentru că nu mai auzeam tobele. Îmi place să stau lângă baterist așa că mereu stau mai în spate. E nevoie de contact vizual. Nici monitoarele de atunci nu mă ajutau prea mult. Dar la fel de adevărat este că nici astăzi, cu toată tehnologia de care beneficiem, mie tot îmi place să stau lângă tobe.

Reporter: Ai dat mai puține interviuri decât Jimmy și Robert. De ce?

John Paul Jones: Lor le place să vorbească. Oricum, soliștii așa sunt construiți, e treaba lor să vorbească. Și majoritatea jurnaliștilor vroiau să vorbească cu ei, ceea ce pe mine nu mă deranja deloc. Nici Bonzo nu vorbea prea mult. Mă credeți sau nu, era și el timid.

Reporter: Este adevărat că în 1973 ai avut o discuție cu managerul vostru Peter Grant și ai amenințat că vei părăsi formația dacă turneele nu sunt aranjate astfel încât să evite vacanțele școlare? Chiar erai hotărât să pleci?

John Paul Jones: Probabil că da. În general nu ameninț fără acoperire. Toată trupa era de acord că ar trebui să lăsăm un pic de spațiu în timpul vacanțelor. S-a întâmplat de câteva ori să fiu împins în față pentru a vorbi cu managerul și a exprima dorințele trupei. Dacă nu o făcea altcineva atunci mă băgam eu.

Reporter: Vă temeați de Peter Grant?

John Paul Jones: Nu, deși nu pot să vorbesc și în numele celorlalți. A avut dispute o dată sau de două ori cu Bonzo... Dar știam că are cele mai bune intenții pentru trupă și de cele mai multe ori avea dreptate. Eu nu vroiam să cauzez probleme trupei, dar nu vroiam să-mi pierd nici familia. La început aveam extrem de multe turnee. Eram cu toții obosiți, simțeam presiunea asupra noastră și am ajuns într-un punct în care put și simplu nu mai puteam. Când m-am alăturat trupei nu credeam că vom rezista atât de mult, mă gândeam că vom sta în trupă doi sau poate trei ani și apoi eu o să-mi văd în continuare de cariera solo și voi scrie muzică de film. M-am gândit că o să fie amuzant, distractiv să fiu într-o trupă timp de câțiva ani și simțeam nevoia să fac ceva distractiv din punct de vedere muzical, să cânt live, să compun alături de alți muzicieni și apoi să mă întorc la mult mai serioasa muncă de studio.

ROBERT PLANT - RĂZVRĂTITUL DIN ZONA COUNTRY

În timp ce Led Zeppelin se pregătește de cel mai mare show din 2007, ce caută solistul Robert Plant în Nashville alături de Alison Krauss?

Reporter: Când ai fost pentru prima dată la Nashville?

Robert Plant: În 1969. Lumea era foarte diferită atunci, iar compania în care eram eu nu era agreată de autoritățile locale, așa că promoterii ne-au spus să stăm în hotel până la ora concertului. Aveam doar 20 de ani și m-a impresionat absolut totul acolo, dar am fost și intimidat. Orașul avea un aer conservator. În Memphis avusesem un incident după ce, la începutul concertului, Primarul ne-a dat cheile orașului, iar publicul a reacționat în mod pe care polițiștii nu l-au înțeles. Forțele de ordine au acționat cu brutalitate asupra spectatorilor fapt care m-a determinat să am altercații cu polițiștii. Așa că la început am primit cheile orașului iar până la finalul concertului eram arestați la domiciliu.

Alison Krauss: Am venit în Nashville pentru prima dată în 1983. Aveam 12 ani. Am mers la un concert de bluegrass și pur și simplu m-am îndrăgostit de acest loc.

Reporter: Amândoi ați fost atrași de muzica veche încă de tineri. Tobert, reputația conservatoare a muzicii country te-a făcut să iubești mai mult folk-ul și blues-ul?

Robert Plant: Un cântec este un cântec. Clasificările sunt nerelevante. Când eram tânăr eram mișcat de ceea ce auzeam. În Marea Britanie puteai asculta din country-ul american pe Don Gibson sau pe Connie Francis sau pe Patsy Cline. Dar eu fiind bărbat am fost împins spre Howlin’ Wolf, Robert Johnson și Elvis. Îmi plăcea și vocea lui Don Gibson, dar după ce îi vezi și îi asculți pe Son House, Skip James și Bukka White ți se schimbă viața. Să învăț cum să fiu masculin mi se părea mult mai interesant decât Connie Francis.

Reporter: Robert, re-editarea The Song Remains The Same apare în același timp cu albumul pe care îl lansezi alături de Alison. La ce te-ai gândit când ai revăzut acele imagini?

Robert Plant: Din multe puncte de vedere sunt încă surprins de energia și de schimbul de forțe care avea loc în Led Zeppelin. Adică, uitați pentru o clipă de timpurile respective și dați atenție impactului și în special muzicalității dintre cei trei colegi ai mei. Pentru că uneori mă gândesc că eu am avut o contribuție mai importantă în studio și în compoziție decât am avut pe scenă, live.

(Sursa: Mojo Music Magazine)



Agenția RADOR - 9.03.2012 11:19