Interviu cu Dan McCafferty, solistul trupei NAZARETH

Reporter: Sunt 19 ani de la primele voastre concerte în România. În 1993, aţi cântat la Bucureşti şi la Braşov. Cum a fost prima întâlnire cu publicul român?

Dan McCafferty: A fost bine! Ne-am distrat copios. Oamenii erau foarte drăguţi cu noi, foarte primitori, ne-am simţit bine. N-avem nicio plângere după acele concerte! (râde) Pentru noi a fost foarte bine!

R: Felicitări pentru noul vostru CD, „Big Dogz”! Poate o trupă ca Nazareth, cu o carieră lungă şi mulţi fani, să lanseze un disc oricând vrea?

D.M: Presupun că da... Noi nu ne-am propus să lansăm albume des deoarece cu cât lansezi mai multe albume cu atât este mai greu să fii mulţumit de munca ta. Noi vrem să fim siguri că ceea ce facem este de bună calitate. Dacă scriem două piese şi ajungem la concluzia că... hmmm... nu sunt cine ştie ce... atunci o luăm de la capăt. Întotdeauna vrem să ne asigurăm că piesele sunt de calitate, dacă nu ne plac nouă atunci cel mai probabil nu le va îndrăgi nici publicul. Nouă ne face plăcere să înregistrăm piese noi şi în ultimii 4-5 ani aşa am făcut: am intrat în studio atunci când am simţit nevoia. Important este să nu privim înapoi ci să privim mereu înainte, să evoluăm. Este foarte important ca o trupă să evolueze!

R: Cum te împaci cu aspectele digitale ale înregistrărilor moderne?

D.M: Trebuie să ne împăcăm cu ele. Noi încă înregistrăm toţi patru în studio live pentru că nouă ne place să păstrăm acel sentiment real şi pe albumele noastre. Autenticitatea nu se va demoda niciodată! E ca MySpace sau Twitter, acestea nu vor pleca nicăieri niciodată. Tehnologia este aici ca să stea!

R: Este mai greu să compui piese în momentul în care viaţa ta devine mai uşoară?

D.M: Depinde... Uneori poţi să scrii ca un nebun şi să faci lucruri bune, alteori din contră, poate să nu îţi placă ce ai făcut. Mi-e greu să răspund la această întrebare. Strict în cazul meu... A fost simplu să scriu prima piesă. Oamenilor le-a plăcut, am avut succes. Dar după aceea lucrurile s-au complicat pentru că oamenii se aşteaptă ca ceea ce urmează să fie cel puţin la fel de bun, dacă nu mai bun, decât piesele anterioare. Asta este într-adevăr dificil: să te poţi autodepăşi.

R: Am observat că Nazareth are mai multe piese dedicate radioului. Se pare că aveţi o relaţie specială cu radioul. Îţi aminteşti când ai ascultat prima dată o piesă de-a ta la radio?

D.M: Da... Înainte de a-l cunoaşte pe John Peel îi trimiteam înregistrări live şi el ne-a difuzat la BBC Radio 1. Primul nostru hit în Marea Britanie a fost Broken Down Angel. A fost prima piesă Nazareth care a intrat în topuri. Ţin minte că eram în maşină, ne îndreptam către un concert, când am auzit pe Radio BBC 1 piesa noastră. Era pe locul 19 sau 18. A fost extraordinar! Atunci am înţeles că ne puteam câştiga existenţa din muzică pentru că oricum altceva nu ştiam să facem! (râde). Iar atunci când ne-am lansat noi nu exista MTV sau alte canale TV de muzică. Tot ce aveam era radioul. Iar pentru muzica rock era un pic mai dificil... aveam câteva posturi care ne difuzau printre care Radio Luxemburg şi mai erau şi unele emisiuni dedicate rockului la BBC... dar cam atât. Nu era chiar atât de uşor să ajungi la radio. Tocmai de aceea bucuria era şi mai mare în momentul în care îţi auzeai piesele acolo! Era o onoare să fii difuzat la radio. Oricum alte şanse nu aveai pentru a deveni cunoscut pentru că, după cum am spus, nu exista MTV. E drept că aveam Top Of The Pops dar pentru a ajunge la acest show TV trebuia să fii cunoscut, trebuia să fii în topuri, doar aşa puteai fi invitat.

R: Ai călătorit prin toată lumea. Există vreo diferenţă între publicul american, sud american, european?

D.M: Din punct de vedere cultural sigur că este. Fiecare popor are cultura lui. Dar când te afli la un concert rock, diferenţele dispar. Oriunde am fost oamenii s-au simţit bine pentru că nu îşi cumpără un bilet cu gândul: „O să mă simt nasol aici”. Nu! Vin cu sufletul deschis, beau câteva beri şi se simt bine! La un concert rock oamenii se manifestă cam la fel în orice colţ al lumii ai fi!

R: Ce părere ai de faptul că show-urile live au devenit o industrie în sine? Astăzi nu mai pleci în turneu doar pentru a promova un album... muzica live a devenit o afacere.

D.M: Cred că unul dintre motive este faptul că unele trupe au devenit atât de mari, cum ar fi U2 de exemplu, încât nu mai au de ales: trebuie să susţină turnee lungi pentru că oameni vor să îi vadă. Apoi se pune foarte mult accent pe show, pe entertainment. La fel se întâmplă şi cu The Rolling Stones şi alţii ca ei. Dar doar câteva trupe sunt în această situaţie, celelalte, cum suntem şi noi, merg şi cântă în cluburi, săli de teatru, în general în săli mai mici, fac şi jam-sessions. Concertele live au devenit o sursă sigură de venit pentru că discurile nu se mai vând atât de bine. Casele de producţie suferă foarte mult în prezent. Aşa că soluţia pentru toate aceste trupe este să susţină cât mai multe turnee.

R: Lee, fiul lui Pete, s-a alăturat trupei cu câţiva ani în urmă. Se simte diferenţa de generaţie atunci când compuneţi piese?

D.M: Nu, deloc! De fapt, Lee şi Jimmy sunt actorii principali pe albumul Big Dogz. E fantastic ceea ce au făcut ei pe acest album. Sigur că şi eu şi Pete avem o contribuţie pe album, dar ei doi sunt motorul. Din punct de vedere muzical nu există nicio diferenţă de generaţie între noi. Acum... sigur că îmi place foarte mult de prietena lui Lee... dar oricum nu cred că mai pot ţine pasul cu ea deci... mai bine îmi mut gândul (râde).

R: Mai vezi vreun viitor pentru CD-uri?

D.M: Nu cred că vor dispărea de tot, pentru că trupele vor continua să lanseze albume, dar nici nu cred că vânzările se vor îmbunătăţi pentru că astăzi copiii cumpără muzică on-line, mai exact o descarcă de pe Internet. Cred că doar cei mai în vârstă cumpără CD-uri pentru că ei vor să asculte albumul în întregime, nu doar un single sau două.

R: Care este primul disc pe care l-ai cumpărat?

D.M: Primul disc pe care l-am cumpărat?... Hmmm... stai să mă gândesc.... Elvis Presley - Hard Headed Woman. Asta se întâmpla prin... 1958... Aşa că îţi dai seama câţi ani am (râde).

R: Îţi place sportul?

D.M: Da! Îmi place fotbalul. Susţin echipa mea locală, dar având în vedere că suntem mai mereu pe drum, îmi place să mă uit la televizor. Urmăresc şi gimnastică... sporturi pe care nu le vezi mereu la TV. În Canada, de exemplu, am prins o competiţie sportivă de iarnă care mi-a plăcut foarte mult!

R: Cum putem explica popularitatea continuă a muzicii din anii 1960, 1970?

D.M: Cred că atunci muzica era... onestă. Cel puţin aşa era muzica noastră. Oamenii atunci erau mult mai relaxaţi când compuneau, când cântau... Era distractiv. În plus, noi ne-am lansat într-o perioadă „prosperă” a muzicii. Era Nazareth, era Led Zeppelin, era Jimi Hendrix, era Janis Joplin, era Jeff Beck... Uită-te ce personalităţi diferite erau în aceiaşi perioadă. Şi toţi erau populari. Nu ne pusese nimeni nicio etichetă. Nimenu nu a spus: ăsta e punk, ăsta e rock, ăla e nu-mai-ştiu-ce.... Toţi aveam succes şi ştiam să ne bucurăm de asta. Apoi în anii 1980 lucrurile s-au schimbat mult. Te uitai la muzică în loc să o asculţi! Atunci era mai important să arăţi bine ca să poţi intra pe MTV. Mă uitam la toate posturile astea de televiziune şi... n-am văzut pe nimeni care să nu dea bine pe sticlă. Toţi erau arătoşi, nu că noi, cei din generaţia mea, nu am fi fost. (râde). Aşa că... toată muzica a devenit ca o fantezie. În anii 1960, 1970 conta foarte mult cât de bun eşti, apoi din anii 1980 a contat mai mult cât de bine arăţi. Asta a fost marea schimbarea. Pentru că The Stones, The Beatles se bazau pe muzica lor, de aceea au şi trecut de testul timpului. Astăzi, de exemplu, dacă mergi într-un bar şi auzi „Satisfaction” te gândeşti: „Dumnezeule, ăsta chiar e un riff bun”!

Mulţumesc mult pentru interviu! Mulţumesc şi eu! Vă aştept pe toţi la concert, pe 27 ianuarie la Hard Rock Cafe.

Share