'Emil Boc este primul demnitar român, care a călcat la Sarmisegetuza Regia, după Decebal!'

In elipsa de piatra, dacii citeau mersul stelelor

Un material de Viorel Patrichi

Aşa a spus Nunu Brilinschi, un apărător al cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. Ziarist de profesie, şi-a deschis un post de radio în acest oraş. Într-o zi, l-a trăsnit din cer. Nu pe el, postul de radio, care s-a făcut scrum. Ani la rând, s-a luptat cu neglijenţa autorităţilor locale, cu plictisul de la Ministerul Culturii, care dădea vina pe Ministerul Mediului şi invers, de câte ori venea vorba de prăpădul care s-a abătut asupra Sarmisegetuzei Regia. I-a prins în vârful pixului şi pe arheologii care nu descopereau nimic fiindcă nu săpau, dar îşi atârnau nădragii la uscat deasupra sanctuarelor, în timp ce hoţii prădau tezaure întregi şi le scoteau din ţară. Şi-a cioplit un baston de taraboste, cu simboluri arhaice, şi le explică turiştilor străini şi români cum trăiau şi, mai ales, cum luptau dacii. Acum, a devenit mai concesiv, nu aş exagera să zic chiar consensual. "Arheologii muncesc din greu", cele două ministere se preocupă intens de soarta cetăţilor dacice, exploatarea de la Roşia Montana este benefică mai ales pentru arheologie, "Emil Boc este primul mare demnitar român, care a păşit la Sarmisegetuza Regia, după Decebal". (Şi chiar aşa este... A încercat şi Ceauşescu, i-au construit şi heliodrom lângă un sanctuar, dar s-a răzgândit). "Dacii făceau drumuri mai bune decât Consiliul Judeţean", a spus Emil Boc la Sarmisgeteuza. Şi într-adevăr, dalele de pe Drumul Regilor au rămas impecabile şi azi. Premierul era însoţit prin Munţii Orăştiei de Kelemen Hunor, ministrul Culturii, şi de Attila Dezsi, prefectul judeţului Hunedoara, care a făcut mai mult decât un român, zice Nunu Brilinschi. Şi când te gândeşti că Emil Boc vrea să subordoneze Sarmisegetuza Regia direct Guvernului, aşa cum s-a procedat cu Delta Dunării... Şi uite ce bine merge cultura de sturioni şi de papură!

Abia trecuse premierul cu ministrul Culturii pe-acolo. Vreo 30 de corturi erau ancorate fain printre sanctuare. Nu erau arheologi şi nu ştim ce investigaţii făceau acei turişti prin zona sacră a dacilor. Şi nici unde alergau de câte ori îi tăiau alte nevoi lumeşti...

Mai anţărţ, după o emisiune televizată, discutam cu profesorul Cătălin Avramescu - consilier prezidenţial pe-atunci, ambasador acum - despre situaţia din Harghita-Covasna. Şi-atunci mi-a spus direct că ungurii ar trebui să aibă statul lor acolo, cu economie şi politică externă proprie, cu armată şi servicii secrete, cu toate atributele. M-a frapat – e puţin spus. Dumnezeule, mi-am zis, ăsta-i consilier prezidenţial!... “Cum să le creezi stat în inima României. Acolo, dacă sapi, dai to de noi...” “Care noi?” “Noi, dacii. Toate artefactele din muzele Ţinutului Secuiesc au fost băgate în saci şi aruncate în beciuri. Istoria începe cu secuii...” “Să fim serioşi, dacii au murit demult...” Am rămas siderat. Ce să-i mai vorbesc eu lui despre stâlpii funerari cu pasărea sufletului, de colivă şi colaci, de ii şi porţi maramureşene – că şi-aşa nu prea le mai facem, de căluşari şi buhai... Mă gândeam ce studenţi poate să formeze acest profesor...

Şi-atunci mi-am adus aminte că, în 2006, asemenea oameni au organizat la Bucureşti “Aniversarea a 2000 de ani de la cucerirea Daciei de către romani”. Sărbătoreau cel mai mare masacru din istoria noastră. Au luat vreo 50 de unguri, i-au îmbrăcat în uniforme de militari romani şi i-au scos cu giugleele goale pe Calea Victoriei să zdrăngăne cu săbiile pe asfalt. Evident că ar fi fost normal să comemorăm moartea tragică a regelui Decebal, distrugerea unei profunde spiritualităţi europene. Atunci a venit din nou doctorul Napoleon Săvescu de la New York şi a dedicat un congres memoriei “regelui regilor”. În 2010, Congresul de dacologie s-a ţinut la Alba Iulia. Printre altele, am văzut atunci cele 12 brăţări din aur, aduse de jandarmi, să le vadă cercetătorii. Procurori şi poliţişti din Alba şi din Hunedoara au vorbit despre căutătorii de comori de la Sarmisegetuza Regia. Un hoţ a mărturisit că a găsit una din brăţări după ce a săpat lângă... closetul arheologului şef Ioan Glodariu. Era omagiul suprem adus arheologiei române contemporane, care nu găseşte nimic. La acea prezentare, Napoleon Săvescu a avut o ieşire antologică: „Trebuie să le mulţumim hoţilor fiindcă, datorită activităţii lor, mai aflăm şi noi că dacii făceau adevărate tezaure din aur...” Iar în 2011, Congresul al XII-lea de dacologie a fost dedicat plăcilor de la Sinaia.

Şarpele de pe tăbliţele de aur de la Sinaia, dovada unei istorii sacre

Luând în considerare cultul pe care îl aveau dacii pentru obiectele apotropaice din aur, putem considera că este deplasat să susţinem că strămoşii au evocat pentru posteritate faptele “regelui regilor” în plumb, un material destul de perisabil şi nociv. Sigur că plumbul (la fel ca lemnul) se folosea pentru a trimite “carte” către armatele “regelui regilor”. Un aliaj de plumb s-a utilizat până la al Doilea Război Mondial pentru confecţionarea plăcuţelor pe care scriau copiii din România. Dacă dacii ar fi folosit plumbul şi pentru istoria sacră, atunci ar fi fost normal să descoperim brăţări apotropaice din plumb, iar nu din aur. Ele nu erau deci podoabe, aşa cum plăcile de la Sinaia nu au fost obiecte decorative, cum se mai crede încă. Uneltele magice minuscule (sapă, cazma, seceră etc.), purtate de solomonari la gât sau la brâu încă din epoca fierului, erau folosite în ritualuri de vindecare şi erau tot din aur. Asemenea practici au ajuns până la noi şi activiştii comunişti au izbutit să le anihileze, odată cu ultimii solomonari. Numărul mare de asemenea “instrumente medicale”, găsite pe teritoriul Daciei, atestă existenţa unei profunde spiritualităţi. Pe unele din acele obiecte apărea şarpele, aşa cum se vede până astăzi pe linguri de lemn sau pe uşorii uşilor de la... biserica din Hurezu.

De ce apare şarpele atât de frecvent pe artefactele dacilor, inclusiv pe plăcile de la Sinaia? Răspunsul trebuie căutat numai în caracterul sacru al acestor “obiecte”, despre care nu putem crede că au fost din plumb. Această fiinţă duală, demonizată de creştinism, ne va conduce spre adevărul plăcilor de aur de la Sinaia. Aşa cum Glykon de pe una din plăci este dovada cea mai clară că tezaurul de la Sinaia nu este “creaţia unei minţi geniale, dar bolnave”. În cartea “Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb”, Dan Romalo avansează două argumente excelente, ce nu pot fi combătute de cei care pretind că plăcile ar fi opera unui falsificator, fie el şi genial: planul Cetăţii Sarmisegetuza, care a fost descoperită mult mai târziu, şi “şarpele cu cap de mamifer şi cu coadă globulară”, găsit după al Doilea Război Mondial printre alte obiecte de cult ale Tezaurului de la Tomis, descoperit în 1962 (cf. Canarache V., Aricescu A., Barbu V., Rădulescu A. – “Tezaurul de sculpturi de la Tomis, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963). Pe lângă acest simbol, mai apar şi altele: capul de bour de mai târziu, de pe stema Moldovei, pe care îl regăsim şi în altarele de lut din neoliticul de la Iaşi, calul şi – cel mai frecvent – capul de lup. Lupul apare numai în asociere cu balaurul, ceea ce dovedeşte că reprezintă un totem pan-dacic, aşa cum se vede în scenele 21, 23, 41, 55, 57 şi 92 de pe Columna lui Traian.

Şarpele este semnul infinitului la daci, al nemuririi, la fel ca la vechii hinduşi. Înainte de facerea lumii, Vishnu zace pe cobra Ananta, care înseamnă „fără de sfârşit” în sanskrită. Întâmplător sau nu, lanţul ADN are forma unui şarpe. Brăţările dacice, purtate de sacerdoţi şi de marii conducători de oşti la ritualuri, repretintă şerpi din aur, cu trupul bătut în forma frunzelor de brad, un alt simbol străvechi al vieţii. Iată de ce putem considera că şarpele este suprema revelaţie a spiritualităţii dacilor. Demonizat de creştinism, acest simbol al cunoaşterii a decăzut în peiorativ şi malefic.

Şarpele a devenit stindardul dacilor, inclusiv al cavaleriei romane, până pe timpul împăratului Constantin cel Mare. Ce alt popor din antichitate a mai izbutit o asemenea revanşă contra Romei? A ocoli însă existenţa acestei uluitoare cronici de aur a dacilor echivalează cu neantizarea trecutului nostru. De altfel, în ultima vreme, presa din Rusia şi din Ucraina prezintă “dovezi” că românii s-au format ca naţiune în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Până atunci, aici a locuit o populaţie multietnică, laolaltă cu slavii, care mai târziu şi-au spus români. Am citit un studiu amplu, publicat de revista “Ogoniok” din Rusia, intitulat “Misterioasa dispariţie a dacilor”. Drept reper cu privire la dispariţia enigmatică a dacilor, autorii au luat „Istoria României”, scrisă de I.A. Pop şi I. Bolovan, tipărită la Cluj –Napoca, în 2004, de către Institutul Cultural Român. Nu, dacii nu au dispărut, dacii suntem noi – din punct de vedere istoric, etnografic, arheologic şi, mai presus de toate, genetic.

Recunoaşterea plăcilor din aur de la Sinaia ca atare ar avea un impact mai important pentru istoria noastră, decât Columna lui Traian. În fond, cei care neagă existenţa plăcilor din aur fac parte din armata detractorilor trecutului nostru şi care susţin şi astăzi că dacii nu preţuiau aurul şi nu ştiau să-l prelucreze. Să auzi asemenea afirmaţii la un arheolog este revoltător.

Argumentele lingvistice, pe care le aduce în sprijinul acestei idei aceeaşi carte amintită mai sus şi care eu am motive să cred că aparţin doamnei academician Valeria Guţu-Romalo, susţin cât se poate de evident ideea enunţată. Adânca tăcere pe care ne-o oferă drept răspuns Casa Regală, după lansarea supoziţiilor topirii plăcilor de aur de la Sinaia, pe vremea lui Carol I, sporeşte şi mai mult misterul.

Napoleon Săvescu: „Hoţii nu recunosc niciodată”

- Domnule Napoleon Săvescu, s-a terminat al XII-lea Congres de dacologie. Ce impresii aveţi acum după această manifestare ştiinţifică interdisciplinară?

- Să vă spun sincer, înaintea fiecărui congres, am mereu o mică reţinere. Nu ştiu câţi participanţi vor fi, ce lucrări vor prezenta, ce reacţii vor avea cei din sală. Am fost surprins din nou de numărul mare de participanţi la acest congres. Au umplut sala, stăteau pe margini în picioare, stăteau pe jos, numai să fie în cele trei săli ale Teatrului Odeon. Lucrările au fost de un nivel foarte bun. Ceea ce mi-aş fi dorit ca din partea celor de la patrimoniul român, din partea poliţiei române de patrimoniu, care s-a ocupat o vreme de aceste plăcuţe de la Sinaia, să fi venit cineca şi să-şi spună cuvântul.

- Din partea Academiei România, a Institutului de Arheologie de la Bucureşti aţi primit semnale? - Noi am prezentat Institutul de Arheologie drept locul de unde s-au furat efectiv acele plăcuţe. Din 500 de plăci au rămas 31. Este un jaf! Institutul de Arheologie tace! Pentru că în loc să păzească, ei au fost de fapt hoţii. În luna octombrie 2010, din partea poliţiei de patrimoniu, s-au deplasat nişte lucrători la Institutul de Arheologie şi i-au obligat să le arate plăcile şi să le înregistreze. Au fost forţaţi! - Cine i-a avertizat să ia măsuri?

- Sigur că ştiu cine a făcut-o: chiar eu! Numai că hoţii nu recunosc niciodată. Ca să dispară dintr-un institut obiecte atât de importante, nu poţi să spui decât că lucrătorii de-acolo nu numai că nu s-au îngrijit, dar au făcut chiar mai mult. Faptul că s-au găsit apoi pe internet plăcuţe de vânzare atestă că de-acolo au fost luate 470 de plăcuţe. Într-un timp record.

- În acelaşi timp, tot ei spuneau că ne aflăm în faţa unor falsuri.

- Problema „falsurilor” este demult rezolvată. Noi ştim că este imposibil să ai 5 tone de plumb şi să torni asemenea plăci. Cu o scriere sofisticată, cu nişte simboluri care nu se regăsesc nicăieri pe teritoriul ţării noastre. Cineva de la un institut de metalurgie din New York mi-a spus că pentru asta ne-ar trebui 100 de oameni care să lucreze 12 ore zilnic, timp de un an.

- Aţi făcut acest pas pentru a-i determina pe cei de la Institutul de Arheologie să înregistreze plăcile rămase. Eu l-am întrebat pe senatorul Sergiu Nicolaescu, preşedintele Comisiei pentru cultură de la Senatul României, dacă ştie de existenţa plăcilor. Mi-a zis că nu cunoaşte, dar, dacă primeşte o solicitare oficială, va cere organismelor în drept să ofere toate informaţiile de interes public. Veţi sesiza Senatul României?

- Având acea poziţie oficială, domnul senator nu putea rămâne surd şi mut la ceea ce se cunoaşte de foarte mult timp. Ori este surd şi mut, ori refuză să se implice. Nu există a treia explicaţie. Un om care deţine o asemenea funcţie şi află că există o bibliotecă a Alexandriei pe teritoriul nostru, despre strămoşii noştri cu 500 de ani înainte de Hristos, până la sosirea romanilor, ar exploda, ar căuta informaţii să vadă ce se întâmplă. Ori stai pe un fotoliu şi nu-ţi pasă, ori într-adevăr nu ocupă fotoliul pe merite reale. Nu vreau să mai evoc ce a făcut domnia sa la Sarmisegetuza, după cum spun localnicii. Mai mult nu mai zic...

- Am înţeles că veţi continua, nu aţi obosit după 12 congrese? La ce temă v-aţi gândit pentru următoarea întâlnire? Este un număr sacru : 12 apostoli + Hristos ...

- Pentru al XIII-lea Congres , am primit mai multe sugestii din sală. Cei mai mulţi mi-au propus să mă gândesc la dacismul operei lui Constantin Brâncuşi. Mult mai apreciat în lume, decât în România. Coloana infinitului evocă stâlpul funerar al dacilor, purtând în vârf o pasăre măiastră, „pasărea sufletului”. Simbolul nemuririi la daci. Se pare că nu i-au ajuns banii lui Brâncuşi să pună şi acea pasăre măiastră... El a transpus în artă un simbol al vechilor lui strămoşi. Poate că am să dau curs acestei idei.

Un dac la Blidaru: Românii trebuie să se unească

- Domnule Adrian Ciobanu, de ce aţi venit la cetatea Blidaru?

- Este a treia oară când vin la Sarmisegetuza, la Blidaru... Aprind o lumânare şi tămâiez puţin. Mă rog pentru toare Măriile neamului nostru şi pentru cei care au făcut posibil ca noi astăzi să fim aici. - De ce veniţi aici, în loc să vă duceţi la Mamaia?

- Am fost şi la Mamaia. Acolo eu am găsit o altă lume pe care eu n-o accept pentru că n-o înţeleg. Prefer să vin unde pot să fiu eu cu oameni aproipiaţi sufleteşte. Mă simt atras de aceste locuri, la fel cum le spun unora care mă întreabă: „La şcoala din Pârlita, pe Nistru, am văzut lumina zilei într-o sală de clasă, care nu mai există, nici biserică nici nimic, mi-am luat şi eu o cutiuţă cu pământ de-acolo să mi-l pună pe groapă atunci când am să trec şi eu... Pentru atât. Acolo nu am lăsat averi, nu am lăsat moşii. Nu am avut de ce să cer despăgubiri. Socrul meu a avut părinţi în Chişinău, exact în intersecţiua de astăzi din faţa Bisericii Ciuflea. Acolo le-a fost casa. Au strâns dovezi şi aşteaptă despăgubiri la capra podului cu mâna întinsă. Eu nu aveam ce cere. Tata a fost cel mai mare din copii şi , ca să plece la şcoală, a fugit. Bunelul se aştepta ca Andrii să-l ajute la creşterea celorlalţi. Ei bine, el a preferat să ajungă un învăţător de ţară, primul învăţător din comuna Bieşti. Pe timp de război, a fost transferat în Tutova, în zona Focşani. Cu refugiile, cu foametea, am ajuns la Galaţi. Eram de dat la şcoală. Făcea naveta cu barca vizavi de Galaţi. Mi-a băgat un singur lucru în cap: tot ce faci să fie cât mai bine! Să nu fie loc de întors şi să rămâi tu, să ai verticalitatea ta: în clipa în care ai spus o vorbă, vorbă să rămână! Chiar dacă te costă! A fost pentru noi mai mult decât un părinte, a fost un dascăl. Iar mama, spre lauda femeilor noastre, a fost motorul, ea a tras toată casa. Pentru că n-am vrut să particip la cooperativizarea agriculturii, am ajuns să cioplesc pavele în piatră în Dobrogea, la Turcoaia. Mama m-a luat de-acolo mai mult mort, decât viu. Am lucrat în construcţii muncitor necalificat, dar dintr-un pârlit de normator, am lucrat mulţi ani în organizare şi normare. Peste tot am lăsat loc de „Bună ziua!”. Am sfinţit locul pe unde am trecut. Eu mă uit cu toată fiinţa mea în faţă, nu mi-e ruşine să privesc peste umăr.

- Aveţi prieteni?

- Nu am prieteni. „Ce-mi povesteşti tu mie despre bun simţ, despre iubire şi despre iertare? Lasă-mă, bă, în pace! Nu vezi că nu se poartă aşa ceva?” Aşa vorbesc prietenii cu mine. Şi terminăm repede... Şi rămân singur... Cum să spun eu la nesfârşit celorlalţi: Repiraţi, domnilor, altfel vă asfixiaţi! Nu ar fi aberant? Cum să-i spun eu unui om să-şi respecte nevasta? Să fie mai înţelept decât copilul lui? Nu să-şi impună punctul de vedere. Nu să fie un satrap pentru propria lui familie. La serviciu este acelaşi lucru... În 66 de ani, am fost de trei ori în Basarabia şi nu am ajuns să văd vestigiile rupestre de pe Nistru. Când te duci acolo, ajungi cu un gând şi pleci cu al altora. Regret că nu am putut să dau mai mult altora din ce am primit de la Dumnezeu.

- Se mai unesc basarabenii cu România vreodată?

- Între „a crede”, care înseamnă produs mental, şi „a dori”, care vine din suflet, eu le aleg pe-amândouă: Trebuie să se unească! Pe de altă parte, dacă nu cred eu, nu credeţi dumneavoastră, nu cred ceilalţi, nu se întâmplă treaba asta. Nu se naşte egregorul, dorinţa aceea inefabilă. Noi îi cerem lui Dumnezeu, dar noi ce dăm în schimb? Noi ce facem?

În loc de sfârşit

Adrian Ciobanu, un autodidact de pe Nistru, parcă a coborât de pe Columna lui Traian şi umblă printre noi. A mers cu noi la Sarmisegetuza Regia, adevărata Meccă a românilor. A stat cu noi în fosta tabără de pionieri de la Costeşti, a rămas mut în faţa pietrelor lui Burebista. L-a auzit şi el pe Nunu Brilinschi, care a spus că, de la Decebal încoace, Emil Boc este primul demnitar care a păşit printre sanctuarele de la Grădiştea. Să vedem ce se va alege de cele 8 miliarde de lei, bani promişi pentru cetăţile dacilor. Adrian Ciobanu ne-a fost călăuză la Haţeg, unde, pe un promontoriu, se mai văd urmele unei mari cetăţi de apărare, cu valuri de pământ şi palisade. Cercetează umbrele dacilor din Haţeg, împreună cu Eugen Ciobanu, fratele lui, de profesie geodez.

Dacă arheologii caută şi nu găsesc nimic, trebuie să încerce şi alţii. Va veni într-o zi un Champollion care să descifreze semnele trecerii dacilor spre noi.

Share