Interviu cu IUSTINIAN CHIRA, Arhiepiscop onorific al Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului

“Dacă aş fi plecat eu atunci, cred că aş fi săvârşit un păcat pentru care nu m-ar fi iertat Dumnezeu niciodată!..” Iustinian Chira

S-a născut la 28 mai 1921 în satul Plopiş, judeţul Maramureş. La vârsta de zece ani, mai exact în ziua de 12 martie 1941, a fost primit frate la mănăstirea “Sfânta Ana”de la Rohia, iar un an mai târziu a fost tuns în monahism. În următorul an a fost hirotonit preot de Nicolae Colan, episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului, pentru ca, la 21 iunie 1944, să preia conducerea mănăstirii pentru lungă vreme, 30 de ani, adică până la 9 septembrie 1973. Atunci a fost ales episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului pentru meritele sale deosebite, printre altele şi acelea că s-a preocupat îndeaproape de formarea unor vieţuitori statornici şi cu dragoste de mănăstire, îngrijindu-se şi de pregătirea lor intelectuală. Pe când era stareţ, i-a ajutat cu alimente şi pe cei refugiaţi în munţi de oprimările comuniste.

În septembrie 1990 Iustinian Chira a fost ales episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, pentru ca, nouă ani mai târziu, să fie ridicat la rangul de arhiepiscop onorific al Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului.

xxx

Am intrat în mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia în primăvara lui 1941. La început credincioşii nu cercetau mănăstirea, pentru că toată populaţia era într-o stare de reţinere, de frică [după ocuparea Transilvaniei de nord de către autorităţile horthyste]; stătea fiecare, pe cât era posibil, pe la casele lor. Pe urmă au început creştinii să vină spre mănăstire. Populaţia românească din zonă, din Maramureş, din judeţul Someş, Bistriţa Năsăud şi până către Satu Mare, şi-a găsit un reazem în momentele acelea de înstrăinare de ţară. Aici se făceau strălucite hramuri la care venea întotdeauna intelectualitatea română din Cluj, în frunte cu episcopul Nicolae Colan. În vremurile acelea, hramurile mănăstirilor erau adevărate sărbători româneşti, sărbători de întărire, de mângâiere, pe la sate, pe la parohii nu se făceau hramuri atunci, numai la mănăstire.

În această situaţie am găsit mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia şi aşa am început noi viaţa din această mănăstire, început modest, pentru că mănăstirea era extrem de săracă (…). La început mănăstirea „Sfânta Ana”, Rohia a ţinut de Episcopia Maramureşului. Când Episcopia a fost decapitată, în septembrie [1940], atunci mânăstirea a trecut sub stăpânirea Clujului şi episcopul Nicolae Colan venea întotdeauna la mănăstire, la Rohia. Aşa s-a întâmplat până în 1944.

În iunie1944 a murit stareţul Nifon Matei şi eu am rămas stareţ, aveam 23 de ani. Şi episcopul ne-a comunicat că nu vine la hram pentru că are paşaport să se ducă în ţară şi l-a trimis pe arhimandritul Ioan Dinu de la Oradea, ca să-l înlocuiască. Dar eu m-am dus la Cluj ca să insist să vină, i-am spus: “A murit stareţul, am rămas eu cu trei copii şi lumea o să zică că mănăstirea e pustie, că uite nici vlădicul nu vine!” şi am insistat ca să vină la hram. Primul cuvânt pe care mi l-a spus episcopul Nicolae Colan a fost: “Bine, o să vin, dar eu plec în ţară, pentru că am paşaport şi pentru că ăştia mă omoară dacă mă prind aici!”.

Şi a venit el, consulul român [de la Cluj] şi câţiva medici, în loc de o maşină au venit patru maşini. Am făcut hramul, apoi el s-a dus la Cluj. După ce a ajuns la Cluj, a trecut Feleacul şi la o oră au fost jandarmii la reşedinţă. “Unde-i episcopul valah?” “E plecat din ţară.” - şi atuncea supărare, că le-a scăpat printre degete...

După 1944, în legătură cu partizanii din munţi, a fost un vieţuitor care era preot, Petruş Casian, pe numele de călugărie, Nifon. Prin el, [fugarii] au fost sprijiniţi cu alimente, atât cât s-a putut. [Au fost ajutaţi] mulţi bărbaţi din Rohia şi din alte sate (…), el nu făcea nimic fără ştirea mea, între noi discutam deschis. Şi cineva ne-a reclamat [la Securitate], sigur că am fost şi noi arestaţi, toată obştea, ţinuţi arestaţi o noapte întreagă cu santinelele în jurul nostru, până când i-a anchetat pe ceilalţi, ca să vadă în ce măsură suntem implicaţi. Nimeni însă nu ştia, decât Nifon. El ştia că eu am cunoştinţă de ajutorul care s-o dat, dar nu a divulgat. [La anchetă] Nifon a spus permanent: “Mănăstirea nu a fost implicată!” şi dimineaţa ne-a eliberat pe noi. Pe el l-a arestat, a făcut şapte ani de puşcărie, pe la Cavnic, pe la mină şi pe urmă a fost dus în domiciliul forţat în Bărăgan.

Mânăstirea Rohia

Eu ştiam multe lucruri, ştiam tot ce se întâmplă în munţi, ştiam tot ce se întâmplă în sat, ştiam tot ce se întâmplă în toate satele, ştiam tot ce se întâmplă la Aiud sau la Gherla. Cei care erau eliberaţi de-acolo dădeau o declaraţie că nu vor spune nimănui nimic din ce li s-a întâmplat, apoi veneau la mine, eram preot-stareţ, duhovnic, şi-mi spuneau: “Nu îndrăznesc să spun ce mi s-a întâmplat nici la tata, nici la mama, nici la soţie, nici la copii, nici la prieteni, dar simt nevoia să mă mărturisesc, să mă confesez cumva.” Şi atunci ei îmi spuneau tot ce se întâmpla acolo, aceasta era partea cea mai grea pentru mine, ca să ascult aceste confesări ale acestor oameni care au fost schingiuiţi, batjocoriţi, arestaţi în modul cel mai sălbatic posibil. În mărturisire, ei mi le spuneau cu lux de amănunte...

Fugarii veneau şi dormeau în apropierea mănăstirii, pentru că se simţeau mai în siguranţă. Şi pentru că li se oferea o pâine, ceva... Ei spuneau: “Am discutat între noi: dacă ne eliberăm, vom ridica o statuie în cinstea clopotului de la mănăstirea Rohia, pentru că e singura noastră mângâiere, în munţi, când auzim dimineaţa, seara sau la miezul nopţii trăgându-se clopotul mănăstirii. E cea mai mare mângâiere pentru noi! Dacă ne vom elibera, vom înălţa un monument în cinstea acestui clopot care ne-a mângâiat zilele când am fost în munţi.”

De sărbători fugarii veneau, dar noi ne făceam că nu ştim cine sunt, îi luam drept simpli creştini. Noi nu eram iscoditori, eram înţelegători şi-n felul acesta, nu puneam în pericol instituţia. Unii ar fi dorit ca mănăstirea să se compromită, să fie pustiită, dar nu le-am dat ocazia, am ştiut că populaţia are mare nevoie de asistenţa spirituală a mănăstirii!

În vara anului 1959 s-a dat Decretul 410 prin care au fost daţi afară toţi vieţuitorii din mănăstirile ortodoxe din România. A fost daţi afară în etape: întâi cei care erau minori, ca fraţi. Apoi cei ce n-aveau studiile primare terminate. Pe urmă, la a treia etapă - în care am fost şi eu inclus - erau oamenii care erau consideraţi de calitate din punct de vedere moral. Când am fost dat afară, eu nu am plecat, nu am plecat! S-a intervenit atunci la Episcopia Cluj ca să fiu lăsat pe loc, dar nu s-a dat nici un răspuns. Am stat până în noiembrie. În noiembrie au fost daţi afară [ceilalţi vieţuitori] şi am rămas singur în mănăstirea “Sfânta Ana” Rohia, singur cu o femeie care gătea la bucătărie, care era surdă, nu auzea absolut nimic. Am rămas absolut singur... în ziua de 1 noiembrie 1959, la miezul nopţii, când toţi ceilalţi fraţi au plecat, eu am rămas absolut singur în curtea mănăstirii! Şi singur am trăit, umblând prin pădurile Rohiei.

Bucuria mea cea mare a fost însă când duminicile şi sărbătorile era plin de lume la biserică, eu slujeam. Au venit autorităţile şi m-au momit ca să cedez, să plec, că-mi fac orice favor. Şi n-am cedat! Şi atuncea au venit cu ameninţări... şi nici atunci n-am cedat. Am avut o discuţie cu secretarul de partid al raionului Târgul Lăpuş care a venit şi m-a atacat că nu mă supun legilor, să-mi dau demisia - el cerea să-mi dau în scris demisia! -, să iau eu răspunderea pentru pustiirea mănăstirii. Le-am spus: “Tovarăşe, dumneata eşti membru de partid?” “Păi, sunt, sigur!” “Şi faci ce vrei sau ce comandă partidul?” “Păi, ce comandă partidul!” “Atuncea, dă-mi voie şi mie să nu fac ce vreau, eu fac ce-mi porunceşte episcopul. Dacă episcopul meu mă trimite la vaci, eu acolo mă duc. Adă-mi întâi hârtie de la episcop.” Şi episcopul hârtie n-a dat... nici un episcop n-a dat o astfel de hârtie. Şi atunci am rămas. Dar dacă aş fi plecat eu atunci, după Decretul din ‘59, cred că aş fi săvârşit un păcat [pentru] care nu m-ar fi iertat Dumnezeu niciodată!..

[R 698/Arhiva de Istorie Orală - Radio România. Interviu realizat de Octavian Silivestru, 5.08.1997]

Share