Creta se regăseşte în Uniune

Aprinsele dezbateri din Scoţia pe tema independenţei, escaladarea naţionalismului catalan, mişcarea separatistă din Ucraina - toate astea m-au făcut să mă gândesc la motivele care îndreaptă unele naţiuni spre unire sau separare şi la lupta dusă de insula mea cu un secol în urmă pentru unirea cu Grecia.

Creta a reuşit să se alipească Greciei în 1913 după o serie de rebeliuni împotriva unui Imperiu Otoman tot mai slăbit, respingând de mai multe ori autonomia pe care marile puteri ale Europei încercau să o convingă să o accepte ca pe o alternativă.

Strigătul de luptă al cretanilor era "Unirea sau moartea" şi se afla la o imensă distanţă de "Aye or Nae"-ul ("da" sau nu "nu") scoţienilor de la referendumul de joia trecută, dar cele două lupte au avut acelaşi obiectiv: păstrarea identităţii şi întărirea securităţii.

Cretanii au luptat pentru libertate de secole, dar în zadar - după ce, în seculul XIII au intrat sub guvernarea Veneţiei şi după ce, începând din 1669, au devenit supuşi otomani. Ei ştiau că, în lumea în care trăiau, siguranţa lor nu consta în autonomie, ci în apartenenţa la un grup mai mare cu care să se identifice. În cazul lor, acesta era statul grec, proclamat în 1830 la sfârşitul unui război de eliberare împotriva turcilor care a durat nouă ani.

Dar principalele puteri europene nu i-au permis Cretei să se unească cu Grecia recent independentă - din motive proprii, fiecare dintre ele prefera acea stare de fapt. Asta a dus pe insulă la o luptă continuă între creştini şi musulmani. Marile puteri i-au acceptat autonomia în 1908, iar, cinci ani mai târziu, Creta a fost în sfârşit alipită Greciei.

Cretanii susţineau atât de mult unirea cu Grecia, încât ei nu au dat înapoi nici după falimentul Greciei din 1893, nici după înfrângerea ei în războiul cu Turcia din 1897 şi nici după ce economia ei a intrat sub control internaţional (aşa cum s-a mai întâmplat o dată în 2010). Cretanii ştiau că vor fi mereu în pericol dacă nu vor face parte dintr-un stat mai mare.

"Singura soluţie reală pentru problemele noastre va fi unirea cu Grecia", îi explica şeful rebelilor, Eleutherios Venizelos, amiralului italian ale cărui vase fâceau parte din forţele internaţionale care blocaseră insula în 1897. La începutul acelui an, vasele italiene, britanice, franceze şi ruseşti au bombardat poziţiile rebelilor şi au blocat forţele greceşti de pe insulă, scopul principal fiind acela de a le opri să îi provoace pe turci.

"Dar", a continuat Venizelos, "suntem forţaţi să ne supunem deciziilor luate de marile puteri şi să acceptăm autonomia promisă ca nouă piedică în atingerea obiectivului nostru naţional". Venizelos s-a bucurat de atâta credibilitate încât, în 1910, a devenit premier, cu trei ani înaintea unirii.

În 1923, în urma unui nou război dintre Grecia şi Turcia, ultimii musulmani din Creta au părăsit insula după un schimb substanţial de locuitori.

Cretanii au luptat din greu pentru libertate, dar au rămas totodată mândri de ceea ce îi deosebeşte de greci - în special muzica, poezia şi mileniile de istorie ca popor aflat la răscrucea Europei cu Africa şi Asia - şi nu sunt semne care să dea de înţeles că actualii cretani doresc autonomia.

Cu câţiva ani în urmă, pe vremea când criza economică din Grecia se adâncea, drapelul cretan, care fluturase între anii 1898 şi 1908, a început să apară din nou pe maiouri, pe pălării şi chiar pe zidurile insulei. Dar astăzi, când economia Cretei îşi revine, drapelul poate fi rareori văzut. Se pare că lupta pentru unire a costat prea mult pentru ca acum să înceapă din nou jocul de-a separarea, indiferent cât de mari ar fi nemulţumirile faţă de Grecia. În acelaşi timp, cretanii ştiu cât de importante sunt pentru Statele Unite şi pentru NATO poziţia strategică a insulei lor şi instalaţiile lor militare. În plus, calitatea Greciei de membră a Uniunii Europene oferă senzaţia de stabilitate.

Identitatea oamenilor nu este definită doar de ceea ce simt ei că sunt, ci şi de istoria lor şi de cei de care se tem. În ultimii 2000 de ani, Creta a fost invadată şi ocupată de romani, de arabi, de veneţieni, de turci şi, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, de germani şi de italieni. Soarta cretanilor a fost deseori hotărâtă de jocul marilor puteri care nu îşi vedeau decât propriile interese. Drept rezultat, cretanii au reputaţia de a fi în acelaşi timp nişte rebeli, dar şi nişte oameni dotaţi cu diplomaţia necesară în vederea unor tratative cu nişte aliaţi uneori dubioşi. Astăzi, dată fiind ascensiunea belicoasă a Rusiei, ar alege oare nişte ţări ca Polonia, ca România sau ca oricare dintre ţările baltice să opteze, ca Ucraina, pentru o poziţie în afara NATO şi a Uniunii Europene?

O organizaţie transnaţională de succes, aşa cum este Uniunea Europeană, face ca nişte ţări mici sau nişte grupuri etnice să creadă că pot prospera fără să facă parte dintr-o ţară mai mare. Interesant de observat este cazul Maltei, cea mai mică ţară din Uniunea Europeană (mai mică decât Creta ca suprafaţă şi ca populaţie), unde cei mai mulţi oameni simt că sunt cetăţeni ai Uniunii EUropene, procentul fiind de 87%.

Se prea poate ca, dacă majoritatea scoţienilor ar fi simţit că identitatea, autodeterminarea şi bunăstarea lor ar fi ameninţate dacă rămân în Regatul Unit, ei să voteze într-un număr mai mare pentru independenţă. Nişte oameni care se simt subjugaţi de alţii în cadrul aceleiaşi ţări vor lupta pentru eliberare, iar cei care se simt singuri şi în pericol vor opta pentru o uniune.

Aflate la poluri opuse ale Uniunii Europene, Scoţia şi Creta reflectă fazele diverse ale fiecărui popor în lupta pentru supravieţuire şi pentru păstrarea indentităţii. Separatismul şi iredentismul au fost mereu principale cauze ale unui război aşa cum şi vedem în lumea de azi. În Uniunea Europeană, unde toleranţa şi democraţia sunt valori primoardiale, aceste aspecte sunt încă importante. Dar nu sunt nişte probleme de viaţă şi de moarte.

Articol de Nikos Konstandaras, redactor-şef şi editorialist al ziarului "Kathimerini"
Traducerea: Alexandru Danga

Share