Mapamond - Cultural
RSS Mapamond - Cultural

Versiunea lui Enescu a mitului lui Oedip revine în atenție

Versiunea lui Enescu a mitului lui Oedip revine în atenție

Nu prea auzim muzică de George Enescu. Rapsodia Română nr.1 a acestui compozitor de la începutul secolului XX rămâne un șlagăr al emisiunilor FM matinale și totuși, ar trebui să aducem un omagiu celui mai mare muzician al României.

Asta ar explica uitarea sub care a fost îngropată singura lui operă, "Oedipe", care a avut premiera la Opera din Paris în 1936, dar care ulterior nu a mai fost pusă în scenă timp de aproape 20 de ani, după care a fost relansată numai în România. Din fericire, situația s-a schimbat printr-o serie de înregistrări și de reluări recente care confirmă statutul de capodoperă al operei "Oedipe".

Cu siguranță, noua și atrăgătoarea montare de la Opera din Frankfurt va câștiga adepți ai mitului lui Oedip în viziunea lui George Enescu.

Spre deosebire de tragediile lui Sofocle pe care se bazează în cea mai mare parte, libretul original al lui Edmond Fleg pentru "Oedipe" ignoră teoria lui Aristotel legată de timp și spațiu ca să prezinte, pe parcursul a patru acte, viața lui Oedip, începând de la naștere, ca fiu al Iocastei și al lui Laius din Teba, și până la condamnarea lui ca victimă nevinovată a destinului. Așadar, asistăm la niște evenimente pe care Sofocle doar le pomenește, cum ar fi uciderea în autoapărare a lui Laius, pe care nu îl cunoștea, și victoria asupra Sfinxului, care îi aduce tronul Tebei și pe Iocasta ca soție.

Cu toate astea, opera păstrează, fără să imite însă, tehnica tensionată a lui Sofocle în dezvăluirea treptată a faptelor care confirmă profeția lui Tirsesias potrivit căreia Oedip, născut în pofida poruncii zeilor conform căreia Laius era sorit să nu aibă copii, își va ucide tatăl și se va căsători cu propria mamă. Iar toate astea se desfășoară pe fondul unei muzici a cărei originalitate și forță amintește de romantismul târziu și de începutul modernismului.

Pentru a caracteriza Sfinxul, partitura se întinde de la fragmente de melodii populare românești până la sferturi de ton. Și totuși, această muzică are ceva care reușește să redea neputința în fața destinului. Coruri sumbre întregesc comentariul în stilul grecesc, dar Enescu, care a fost totodată un virtuoz al viorii, un dirijor și un compozitor, demonstrează un simț al dramatismului și o ușurință a culorii orchestrale. Această montare aparține regizoului veteran Hans Neuenfels, ale cărui montări ieșite din tipare i-a indignat pe mulți dintre amatorii de operă obișnuiți. Totuși, în acest caz, orice controversă nu constă atât în regie, cât în ceea ce el și dirijorul Alexander Liebreich au hotărât să omită: actul IV, care durează 30 de minute și care încheie opera într-o notă optimistă, este exclus complet. În consecință, suntem lipsiți de salvarea creștină în fața nenorocirilor soartei, salvare la care bătrânul Oedip ajunge murind.

Uneori, regizorii de operă sunt preponderent preocupați de problema unei opere dramatice care se termină însă cu bine și, în acest caz, o muzică splendidă poată rămâne neauzită. Totuși, nu putem nega dramatismul pe care domnul Neuenfels îl conferă finalului prin imaginea lui Oedip, cu fața în sângerată după ce și-a scos ochii, care își atrage oprobiul Tebei și care este condamnat să rătăcească prin lume având-o pe fiica sa, Antigona, ca singură însoțitoare.

Domnul Neuenfels urmărește decăderea lui Oedip cu mână sigură, dar fără să își piardă capacitatea de a șoca. Înainte ca Oedip să îl ucidă, Laius urinează pe el, iar Sfinxul, în pofida sexului său, are și falus. Un alt detaliu discutabil esta apariția unui arheolog din ziua de azi, care, cu un aer rătăcit, se plimbă prin Teba la începutul operei și în alte moment ulterioare, după care devine Oedip.

Scenogaria lui Rifail Ajdarpasic se bazează mai ales pe niște ziduri cu inscripții care, la o privire mai atentă, sunt ecuații matematice. Și costumele Elinei Schnizler au un aer modern, în special costumele purtate de Iocasta și de Sfinx. Cu toate astea, atemporalitatea poveștii se păstrează mereu.

Rolul titular pretinde un actor versat, care să poată cânta în forță, dar și cu sensibilitate. Baritonul Simon Neal se achită de rol printr-o prezență remarcabilă, deloc afectată de eventualele artificii ale punerii în scenă. În comparație cu Oedip, celalalte roluri sunt secundare, dar își găsesc niște interpreți talentați în persoana mezzosopranei Tanja Ariane Baumgartner (Jocasta), a altistei Katharina Magiera (Sfinxul) și a baritonului Dietrich Volle (Creon).

Magnus Baldvinsson îl interpretează pe Tiresias cu forță, iar bas-baritonul Kihwan Sim este un puternic Phorbas, cel care îl salvează pe Oedip-prunc. Amintind de șobolanii care au atras atât de mult atenția în montarea lui Neuenfels a operei "Lohengrin", de la Bayreuth, Michael McCown, în rolul păstorului, este costumat în oaie.

Domnul Liebreich dirijează un spectacol de mare intensitate, interpretat cu convingere. În afara actului IV care lipsește, el a mai operat și alte tăieturi în scenele corale, ceea ce a eliminat probabil lungimile resimțite din alte montări. Enescu însuși spunea că "acțiunea trebuie să se desfășoare rapid, cu patos, fără repetiții și dialoguri superflue", iar această indicație pare să fi fost respectată ad literam.

Enescu mai spunea că ascultătorul trebuie să înțeleagă textul, un text pe care Opera din Frankfurt îl respectă mai degrabă în traducerea germană a lui Henry Arnold decât în originalul din limba franceză. Dacă este un avantaj, depinde de preferințele lingvistice ale fiecăruia, dar este puțin probabil ca publicul din Frankfurt să înțeleagă mai bine puternica semnificație a lucrării. Sunt prevăzute montări atât în Marea Britanie, cât și în Statele Unite.

Articol de George Loomis
Traducerea: Alexandru Danga



THE INTERNATIONAL NEW YORK TIMES - 19.12.2013 19:00