Versiunea lui Enescu a mitului lui Oedip revine în atenţie

Nu prea auzim muzică de George Enescu. Rapsodia Română nr.1 a acestui compozitor de la începutul secolului XX rămâne un şlagăr al emisiunilor FM matinale şi totuşi, ar trebui să aducem un omagiu celui mai mare muzician al României.

Asta ar explica uitarea sub care a fost îngropată singura lui operă, "Oedipe", care a avut premiera la Opera din Paris în 1936, dar care ulterior nu a mai fost pusă în scenă timp de aproape 20 de ani, după care a fost relansată numai în România. Din fericire, situaţia s-a schimbat printr-o serie de înregistrări şi de reluări recente care confirmă statutul de capodoperă al operei "Oedipe".

Cu siguranţă, noua şi atrăgătoarea montare de la Opera din Frankfurt va câştiga adepţi ai mitului lui Oedip în viziunea lui George Enescu.

Spre deosebire de tragediile lui Sofocle pe care se bazează în cea mai mare parte, libretul original al lui Edmond Fleg pentru "Oedipe" ignoră teoria lui Aristotel legată de timp şi spaţiu ca să prezinte, pe parcursul a patru acte, viaţa lui Oedip, începând de la naştere, ca fiu al Iocastei şi al lui Laius din Teba, şi până la condamnarea lui ca victimă nevinovată a destinului. Aşadar, asistăm la nişte evenimente pe care Sofocle doar le pomeneşte, cum ar fi uciderea în autoapărare a lui Laius, pe care nu îl cunoştea, şi victoria asupra Sfinxului, care îi aduce tronul Tebei şi pe Iocasta ca soţie.

Cu toate astea, opera păstrează, fără să imite însă, tehnica tensionată a lui Sofocle în dezvăluirea treptată a faptelor care confirmă profeţia lui Tirsesias potrivit căreia Oedip, născut în pofida poruncii zeilor conform căreia Laius era sorit să nu aibă copii, îşi va ucide tatăl şi se va căsători cu propria mamă. Iar toate astea se desfăşoară pe fondul unei muzici a cărei originalitate şi forţă aminteşte de romantismul târziu şi de începutul modernismului.

Pentru a caracteriza Sfinxul, partitura se întinde de la fragmente de melodii populare româneşti până la sferturi de ton. Şi totuşi, această muzică are ceva care reuşeşte să redea neputinţa în faţa destinului. Coruri sumbre întregesc comentariul în stilul grecesc, dar Enescu, care a fost totodată un virtuoz al viorii, un dirijor şi un compozitor, demonstrează un simţ al dramatismului şi o uşurinţă a culorii orchestrale. Această montare aparţine regizoului veteran Hans Neuenfels, ale cărui montări ieşite din tipare i-a indignat pe mulţi dintre amatorii de operă obişnuiţi. Totuşi, în acest caz, orice controversă nu constă atât în regie, cât în ceea ce el şi dirijorul Alexander Liebreich au hotărât să omită: actul IV, care durează 30 de minute şi care încheie opera într-o notă optimistă, este exclus complet. În consecinţă, suntem lipsiţi de salvarea creştină în faţa nenorocirilor soartei, salvare la care bătrânul Oedip ajunge murind.

Uneori, regizorii de operă sunt preponderent preocupaţi de problema unei opere dramatice care se termină însă cu bine şi, în acest caz, o muzică splendidă poată rămâne neauzită. Totuşi, nu putem nega dramatismul pe care domnul Neuenfels îl conferă finalului prin imaginea lui Oedip, cu faţa în sângerată după ce şi-a scos ochii, care îşi atrage oprobiul Tebei şi care este condamnat să rătăcească prin lume având-o pe fiica sa, Antigona, ca singură însoţitoare.

Domnul Neuenfels urmăreşte decăderea lui Oedip cu mână sigură, dar fără să îşi piardă capacitatea de a şoca. Înainte ca Oedip să îl ucidă, Laius urinează pe el, iar Sfinxul, în pofida sexului său, are şi falus. Un alt detaliu discutabil esta apariţia unui arheolog din ziua de azi, care, cu un aer rătăcit, se plimbă prin Teba la începutul operei şi în alte moment ulterioare, după care devine Oedip.

Scenogaria lui Rifail Ajdarpasic se bazează mai ales pe nişte ziduri cu inscripţii care, la o privire mai atentă, sunt ecuaţii matematice. Şi costumele Elinei Schnizler au un aer modern, în special costumele purtate de Iocasta şi de Sfinx. Cu toate astea, atemporalitatea poveştii se păstrează mereu.

Rolul titular pretinde un actor versat, care să poată cânta în forţă, dar şi cu sensibilitate. Baritonul Simon Neal se achită de rol printr-o prezenţă remarcabilă, deloc afectată de eventualele artificii ale punerii în scenă. În comparaţie cu Oedip, celalalte roluri sunt secundare, dar îşi găsesc nişte interpreţi talentaţi în persoana mezzosopranei Tanja Ariane Baumgartner (Jocasta), a altistei Katharina Magiera (Sfinxul) şi a baritonului Dietrich Volle (Creon).

Magnus Baldvinsson îl interpretează pe Tiresias cu forţă, iar bas-baritonul Kihwan Sim este un puternic Phorbas, cel care îl salvează pe Oedip-prunc. Amintind de şobolanii care au atras atât de mult atenţia în montarea lui Neuenfels a operei "Lohengrin", de la Bayreuth, Michael McCown, în rolul păstorului, este costumat în oaie.

Domnul Liebreich dirijează un spectacol de mare intensitate, interpretat cu convingere. În afara actului IV care lipseşte, el a mai operat şi alte tăieturi în scenele corale, ceea ce a eliminat probabil lungimile resimţite din alte montări. Enescu însuşi spunea că "acţiunea trebuie să se desfăşoare rapid, cu patos, fără repetiţii şi dialoguri superflue", iar această indicaţie pare să fi fost respectată ad literam.

Enescu mai spunea că ascultătorul trebuie să înţeleagă textul, un text pe care Opera din Frankfurt îl respectă mai degrabă în traducerea germană a lui Henry Arnold decât în originalul din limba franceză. Dacă este un avantaj, depinde de preferinţele lingvistice ale fiecăruia, dar este puţin probabil ca publicul din Frankfurt să înţeleagă mai bine puternica semnificaţie a lucrării. Sunt prevăzute montări atât în Marea Britanie, cât şi în Statele Unite.

Articol de George Loomis
Traducerea: Alexandru Danga

Share