DOCUMENTAR: Sfinţii Martiri Brâncoveni - păstrarea credinţei cu preţul jertfei supreme

Pe 15 august 2014 se împlinesc 300 de ani de la moartea, la Constantinopol, a Voievodului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, împreună cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu ginerele său, visternicul Ianache Văcărescu, una din cele mai mari tragedii pe care le-a înregistrat zbuciumata istorie a neamului românesc.

Tocmai pentru a cinsti memoria Brâncovenilor, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2014 drept An omagial euharistic şi An comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni în Patriarhia Română. Calendarul ortodox marchează sărbătoarea Sfinţilor martiri Brâncoveni (declaraţi sfinţi pe 20 iunie 1992, de către Biserica Ortodoxă Română), fiind sărbătoriţi pe 16 august pentru a nu coincide cu sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului.

* * * * *

Constantin Brâncoveanu s-a născut în 15 august 1654, la Brâncoveni, acum în judeţul Olt, fiind fiul postelnicului Papa Brâncoveanu şi al Stancăi, nepot după mamă al postelnicului Constantin Cantacuzino, unul dintre cei mai influenţi boieri din familia Cantacuzino, care avea să ajungă pe tronul Țării Româneşti între 1678 şi 1688. Constantin a mai avut doi fraţi, Matei şi Barbu.

În 1655, tatăl lui este ucis în răscoala seimenilor şi a dorobanţilor împotriva domnului Constantin Șerban, în timp ce Constantin a fost salvat de slugi, care l-au substituit cu un alt copil.

Ca urmare, el este cresut de mama sa, un rol important în educaţia sa avându-l şi stolnicul Constantin Cantacuzino, iubitor al literaturii şi artei, care i-a oferit o educaţie aleasă pentru acele vremuri, Brâncoveanu învăţând, printre altele, greaca, latina şi slavona.

Intrând în ierarhia boierească, Brâncoveanu a fost trimis, în 1674, de domnul Gheorghe Duca la Braşov, ca să îi convingă pe boierii refugiaţi acolo să se întoarcă în ţară.

Tot în 1674, s-a căsătorit cu Marica, fiica lui Neagoe din Popeşti, la rândul său fiul fostului domn Antonie din Popeşti. Constantin Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii, Constantin, Ștefan, Radu şi Matei, şi şapte fiice, Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălaşa şi Smaranda.

În 1676, domnul Ţării Româneşti a participat cu o oaste, înoţită de Brâncoveanu, la asediul Cehrinului. În septembrie, la întoarcerea din luptă află că unchiul său Șerban Cantacuzino fugise la Adrianopol de Gheorghe Duca, apoi Șerban a obţinut, la Constantinopol, mazilirea domnului şi numirea proprie, în 1678, pe tronul Țării Româneşti.

Ca urmare, unchiul său îl numeşte în ianuarie 1679 în dregătoriile de agă, ispravnic al scaunului Bucureşti şi mare postelnic.

În anul 1681 poartă discuţii, la Constantinopol, în numele unchiului său, cu Ladislau Csàki şi Cristofor Pasko, duşmanii domnului transilvănean Mihai Apafi, cei doi asumându-şi prin semnătură ca după răsturnarea lui Apafi să restabilească în Transilvania legea românească, religia ortodoxă şi să îl repună în funcţie pe mitropolitul Sava Brancovici.

După extinderea de până în anul 1683, Imperiul Otoman, sub suveranitatea căruia era Țara Românească, pierde rând pe rând, Ungaria şi Transilvania, dar situaţia Țării Româneşti nu permitea înlăturarea vasalităţii turceşti. Pe 9 martie 1688, domnul Șerban Cantacuzino, alături de stolnicul Constantin, Mihai Cantacuzino şi ginerele Constantin Brâncoveanu, depuneau jurământul de credinţă faţă de austrieci, în faţa solilor imperiali. Pe 29 octombrie 1688, domnul Șerban Cantacuzino a murit, iar Constantin Brâncoveanu devine domn al Ţării Româneşti.

După preluarea domniei, Brâncoveanu trimite soli la Viena, pe 10 decembrie 1688, iar pe 30 ianuarie 1689 aceştia ajung la următorul acord: Țara Românească renunţa la toate legăturile cu Poarta şi reînnoda atârnarea faţă de Ungaria, condusă de împăratul Austriei.

Se pare că solii au depăşit mandatul vrebal dat de domnitor astfel că Brâncoveanu în pedepseşte pe unul dintre aceştia, boierul Șerban Vlădescu, fapt care i-a iritat pe imperiali, care aveau nevoie de resursele Țării Româneşti pentru a-şi întreţine trupele din regiune.

Aceştia decid să uzeze de forţă, şi ducele de Baden invadează Țara Românească dinspre Cerneţi, la începutul lui noiembrie 1689, acţiune coordonată cu invazia generalului Heissler dinspre nord, prin pasul Bran. Brâncoveanu plăteşte tribut conform acordului din ianuarie 1688, fiind nevoit să accepte iernarea în ţară a 12 regimente şi să predea armatei austriece 1500 de cai.

În paralel, domnul solicită ajutorul tătarilor şi turcilor, o incursiune a tătarilor fiind preferabilă jafului neîntrerupt de săptămâni al cătanelor.

În ianuarie 1690 tătarii au intrat în ţară, iar Heissler se retrăgea peste graniţă.

Brâncoveanu porneşte o ofensivă pentru a elimina oastea imperială, astfel că ajutat de turci şi de curuţii comandaţi de pretendentul la tronul Transilvaniei, Emeric Tököli, duc Bătălia de la Zărneşti, generalul Heissler fiind luat prizonier, iar Tököli fiind încoronat principe al Transilvaniei.

A fost momentul în care relaţiile lui Brâncoveanu cu Înalta Poartă aveau să se refacă.

În iunie 1693, turcii şi tătarii aveau să invadeze Ardealul prin Muntenia, iar Brâncoveanu a mers la vizirul Rusciuc.

În 1695, sultanul Mustafa al II-lea a pornit într-o expediţie în Ungaria, a cucerit Lipova, iar lui Brâncoveanu i-a revenit sarcina de a apăra Dunărea la Cerneţi, misiune realizată cu succes.

După tratativele încheiate cu Tratatul de la Karlowitz, din 26 ianuarie 1699, s-a restabilit un echilibru în Peninsula Balcanică între austrieci şi otomani.

În 1702, după ce l-a primit cu mare fast pe ambasadorul britanic la Constantinopol William Paget, aflându-se la Mânăstirea Brâncoveni, domnul Țării Româneşti a fost informat despre schimbarea marelui vizir cu Mustafa Paşa Taltaban, cunoscut pentru cruzimea şi lăcomia sa. Acesta a primit un consistent plocon de numire în funcţie, însă în scurt timp a fost omorât şi înlocuit cu Rami Efendi.

În anul 1703, Constantin Brâncoveanu află că o grupare din care făcea parte şi Alexandru Mavrocordat, complota împotriva sa, iar refuzul domnului de a plăti unui muftiu 50 de pungi de bani a agravat situaţia. În luna mai 1703, Brâncoveanu merge la Adrianopol alături de stolnicul Cantacuzino, toţi boierii mari, mitropolitul ţării, medicul Iacob Pylarino, în total 1500 de persoane. Ajuns în Adrianopol, a fost primit de vizir, care l-a anunţat că Imperiul Otoman creşte haraciul de la 280 de pungi la 520, decizie care a trebuit acceptată. Însă, deşi prevăzător până peste limită, Brâncoveanu nu a putut anticipa comportamentul boierilor săi. Astfel, spătarul Toma Cantacuzino, rudă cu Brâncoveanu, decide să acţioneze după bunul plac, în ciuda dispoziţiilor lui Brâncoveanu, trece cu o parte din oastea călare la ruşi, în încercarea de a-i ajuta să cucerească Brăila, ruşii câştigă bătălia, însă apoi cad la pace cu turcii.

Această acţiune a lui Toma Cantacuzino, precum şi uneltirile de la Înalta Poartă ale stolnicului Constantin Cantacuzino, care îl dorea la conducerea Ţării Româneşti pe fiul său, Ştefan, averea lui Brâncoveanu, cât şi cei patru descendenţi ai săi pe linie masculină, au făcut ca turcii să îl bănuiască pe Brâncoveanu de trădare şi a dus în cele din urmă la moartea domnitorului şi a celor patru copii ai săi.

În 23 martie 1714, fără a bănui nimic, Brâncoveanu îl primeşte la Bucureşti pe trimisul sultanului, capugiul Mustafa-aga, unul dintre cei mai vechi prieteni ai săi. Primit în divan, acesta îi pune pe umăr domnitorului român năframa de mătase neagră, semn al mazilirii, iar în contextul ameninţării cu năvălirea tătarilor, nici unul dintre boierii prezenţi nu s-a opus în niciun fel. Pe tron a fost urcat nimeni altul decât Ştefan Cantacuzino. Brâncoveanu alături de cei patru fii ai săi şi de Ienache Văcărescu, aveau să fi duşi la Constantinopol (Istanbul) şi încareceraţi la închisoarea Yedikule.

Aflat sub o teroare cumplită, Brâncoveanu îşi declară averea, inclusiv moşiile şi depozitele de bani din străinătate, întreaga avere, în afara proprietăţilor din Transilvania, fiind confiscată. Mai mult vizirul Gin Ali Paşa hotărăşte pedeapsa capitală pentru Brâncoveanu, cei patru fii ai săi şi pentru clucerul Ienache Văcărescu, sfetnicul de încredere al fostului domn. În mod ironic, execuţia a fost hotărâtă pentru 15 august 1714, exact data în care Brâncoveanu împlinea vârsta de 60 de ani.

În acea zi, a fost decapitat mai întâi capul clucerului, apoi Brâncoveanu a fost obligat să asiste la decpitarea, rând pe rând, a copiilor săi, el condus ultimul către eşafod.

Gheorghe Şincai relata despre acel moment „Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit astfel în ora morţii: „Iată, toate avuţiile şi orice am avut, am pierdut ! Să nu ne pierdem însă sufletele... Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei ! Să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit. Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi lumea aceasta...”. Acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, şi mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncovanu, şi aruncară trupurile în mare.”

Pe plan intern, Țara Românească sub Constantin Brâncoveanu a cunoscut mai ales după încheierea Păcii de la Karlowitz o perioadă marcată de având economic. Din punct de vedere fiscal, a avut de suferit în special populaţia rurală, ca urmare a cererilor Imperiului Otoman şi mai târziu ale Imperiului Habsburgic. O mare parte a locuitorilor din satele aservite şi-au pierdut pământul, reuşind însă să-şi păstreze libertatea. Brâncoveanu a dus însă o politică externă şovăitoare, după cum scria Nicolae Iorga în 1914, „osândit să nu facă politica armelor, el a făcut marea politică a culturii, cea mai mare”.

După martiriu, trupul lui Brâncoveanu fusese aruncat în marea Marmara, fiind pescuit de nişte greci care l-au îngropat pe o insulă din largul mării.

În 1720, văduva Marica l-a adus în ţară şi l-a înmormântat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitorie a domnului. Lespedea nu a fost inscripţionată, pentru a nu a afla turcii că trupul a fost adus în ţară, însă văduva domnului a inscripţionat numele Constantin Brâncoveanu în caractere chirilice pe candela de argint, inscripţie redescoperită în 1914.

În acelaşi an, pe 15 august, la împlinirea a două secole de la moartea martirică, Mitopolitul Primat dr. Conon Aramescu a săvârşit primul parastas oficial la mormântul Voievodului.

Osemintele lui Brâncoveanu au fost dezgropate în secolul al XX-lea în două rânduri, prima dată în anul 1932, fiind identificate cu prilejul unei cercetări arheologice desfăşurate la biserică, în coordonarea lui Virgil Drăghiceanu, secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice.

Pe 21 mai 1934, atunci când sicriul cu osemintele sale a fost depus în Catedrala Patriarhală, a avut loc a doua pomenire oficială, iar patriarhul de atunci, Miron Cristea, a săvârşit un parastas în prezenţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi a Familiei Regale. Apoi sicriul a fost reînhumat.

În anul 1985 au avut loc lucrări de consolidare ale mormântului, conduse de arheologul Panait I. Panait, osemintele domnitorului fiind din nou dezgropate.

La 29 octombrie 1988, la împlinirea a trei secole de la urcarea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu, a avut loc a treia comemorare oficială, printr-o slujbă de pomenire oficiată de ierarhi şi preoţi în frunte cu Patriarhul Teoctist. Pe 20 iunie 1992, Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat pe Martirii Brâncoveni, stabilindu-le zi de pomenire la 16 august, la o zi după praznicul Adormirii Maicii Domnului.

În 15 şi 16 august 1992 au avut loc la Bucureşti şi Hurezi-Vâlcea ceremoniile proclamării canonizărilor Sfinţilor Martiri Brâncoveni, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod, în frunte cu Patriarhul Teoctist, şi a mii de credincioşi, în semn de respect şi recunoştinţă pentru singurul Domnitor Român care a preferat moartea martirică, renunţării la credinţă.

La 29 octombrie 2013, premierul Victor Ponta, aflat în vizită oficială în Turcia, a dezvelit, la Muzeul Yedikule, o plachetă comemorativă dedicată domnitorului Constantin Brâncoveanu şi celor patru fii ai săi, în cadrul unei ceremonii oficiate alături de viceguvernatorul Istanbulului. Pe placheta dedicată memoriei lui Brâncoveanu este inscripiţionat în română, turcă şi engleză următorul text, agreat între cele două ministere ale afacerilor exteerne: "În memoria Domnitorului Constantin Brâncoveanu şi a celor patru feciori ai săi, care au fost întemniţaţi în închisoarea Yedikule la începutul secolului al 18-lea departe de scumpa lor patrie şi întru statornica amintire a istoriei comune a popoarelor român şi turc".

În perioada 12-15 mai 2014, cripta de la Biserica Sfântul Gheorghe Nou a fost deschisă din nou, fiind identificate trei sicrie: într-unul din ele erau rămăşiţele lui Constantin Brâncoveanu, un craniu cu urme corespunzând descrierii morţii şi celelalte oase dispuse sub formă de curce, în alt sicriu erau oasele soţiei, iar în altul cele ale unora dintre urmaşii săi.

Cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la martiriul din Constantinopole, Biserica Ortodoxă Română a plasat rămăşiţele domnului într-o raclă de argint, o porţiune mică rămânând acoperită cu geam, în dreptul mâinii. De acum vorbim de sfintele moaşte ale domnitorului Constantin Brâncoveanu, care vor rămâne în biserică. Pe 21 mai 2014, în ziua prăznuirii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, a avut loc prima procesiune cu moaştele de la Catedrala Patriarhală din Bucureşti până la Biserica Sfântul Gheorghe Nou, la eveniment participând patriarhul Daniel, membri ai Sfântului Sinod, sute de preoţi şi diaconi, monahi şi monahii şi mii de persoane, iar drumul urmat fiind cel din anul 1934, când rămăşiţele voievodului fuseseră reînhumate.

* * * * *

În timpul domniei lui, cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire, Brâncoveanu dovedindu-se un gospodar desăvârşit şi un bun administrator al avuţiilor ţării, instaurând o epocă de prosperitate şi de pace. În stilul constructiv impus pe perioada domniei sale, care îmbina armonios arhitectura, pictura murală şi sculptura cu tradiţia autohtonă, stilul neo-bizantin şi ideile novatoare ale renascentismului italian, s-a născut un nou stil caracteristic - stilul brâncovenesc.

Brâncoveanu şi-a asumat rolul de protector al tiparului şi şcolilor din Țara Românească, dar şi din Transilvania, numele său fiind întâlnit între cele ale donatorilor de la şcoala românească din Șcheii Braşovului. Brâncoveanu a înfiinţat în anul 1694 Academia domnească din Bucureşti, o şcoală superioară având ca limbă de predare greaca veche, în clădirile de la mănăstirea „Sfântul Sava”. În 1707 el a reorganizat-o, numind în fruntea ei pe învăţatul grec Sevastos Kyminitis, urmat de Marcu Porfiropol.

În acea perioadă funcţionau şi alte şcoli, în incinta unor mănăstiri, în care se preda în slavonă şi în română: şcolile de la mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi şi Colţea, amândouă în Bucureşti, care pregăteau cadre pentru cancelariile domneşti, preoţi şi dascăli.

În alte mănăstiri au luat fiinţă biblioteci, cu lucrări din mari centre culturale din apusul Europei: biblioteca de la mănăstirea Mărgineni, ctitoria lui Constantin Cantacuzino, şi biblioteca mănăstirii Horezu, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu.

În timpul lui Brâncoveanu apare, în 1688, Biblia de la Bucureşti, prima ediţie integrală a Sfintei Scripturi în limba română, operă de mari proporţii pentru acel timp, 944 pagini format mare, pe două coloane, cu literă măruntă. Dar dragostea lui Brâncoveanu faţă de Hristos şi-a arătat-o şi prin construcţia de biserici, în stil „brâncovenesc“, considerat a fi „primul stil românesc”, principalele caracteristici fiind elementele de piatră prelucrate artistic. Unele dintre ctitoriile sale s-au păstrat, dar sunt şi multe dintre ele care au dispărut.

Constantin Brâncoveanu, a ridicat, încă înainte de a ajunge domn, două biserici, una la Potlogi şi alta la Mogoşoaia, lângă Bucureşti.

În vara anului 1690 a pus piatra de temelie a celei mai de seamă din ctitoriile sale, Mănăstirea Hurezi sau Horezu. Având hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, a fost înzestrată cu ziduri şi turnuri de apărare şi cu numeroase clădiri în incintă. A fost construită între anii 1690 şi 1697, biserica mare a aşezământului fiind târnosită la 8 septembrie 1693. Meşterii care au creat această capodoperă, impulsionaţi de spiritul ctitorului Constantin Brâncoveanu, au fost Istrate lemnarul, Vucaşin Caragea pietrarul şi Manea, vătaful zidarilor. Cei care au executat pictura, terminată la 30 septembrie 1694, au fost Constantin Ioan, Andrei, Stan, Neagoe şi Ichim. Ei au imortalizat în pronaosul bisericii mari chipurile celor două familii, familia Brâncoveanu şi familia Cantacuzino. În Bucureşti a ctitorit trei biserici, tot pe locul unora mai vechi: Biserica „Sfântul Ioan cel Mare“ sau Grecesc, demolată în secolul trecut, biserica Mănăstirii „Sfântul Sava“, şi aceasta demolată şi biserica „Sfântul Gheorghe“ - Nou, din centrul capitalei, biserică în care au fost depuse şi osemintele ctitorului, în anul 1720. O altă biserică a fost ridicată în satul Doiceşti, judeţul Dâmboviţa, iar împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a zidit Mănăstirea din Râmnicu Sărat, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, care a fost închinată Mănăstirii „Sfânta Ecaternina“ din Muntele Sinai.

Brâncoveanu a construit biserici şi în afara Ţării Româneşti, o biserică în Făgăraş şi alta în Ocna Sibiului. O altă operă arhitecturală brâncovenească este Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus. Se află pe valea râului Sâmbăta, la poalele Munţilor Făgăraş, în judeţul Braşov. În jurul anului 1696, Constantin Brâncoveanu zideşte peste cea veche din lemn o biserică din piatră şi cărămidă. Între 1766-1767, biserica a fost pictată de zugravii Ionaşcu şi Pană.

Brâncoveanu a transformat şi reorganizat vechea mănăstire de la Sâmbăta de Sus, cu călugări sihaştri, într-o mănăstire mai mare cu viaţă de obşte, care se rugau şi munceau împreună. Tot aici, voievodul martir, a înfiinţat o „Şcoală de grămătici“, un atelier de pictură în frescă şi o mică tipografie pe care le-a instalat în noua incintă, după modelul brâncovenesc folosit în toate ctitoriile domneşti. Însă în anul 1875, Curtea de la Viena a trimis pe generalul Preiss, care a dărâmat mănăstirea brâncovenilor, aşa cum a făcut cu multe alte lăcaşuri de închinare ortodoxe. Chiliile au fost distruse complet, iar biserica a fost adusă în stare de ruină. Palatul brâncovenesc din Sâmbata de Sus, aflat la 10 kilometri distanţă de mănăstire, a fost locuit vremelnic de urmaşi ai familiei Brâncoveanu; aceştia au stăpânit domeniul până la reforma agrară din anul 1922, când Ministerul Domeniilor a predat Mitropoliei din Sibiu domeniul brâncovenesc împreună cu ruinele şi toată incinta mănăstirească de la Sâmbăta de Sus.

Brâncoveanu a şi refăcut multe alte biserici, cum sunt Mănăstirile Cozia, Arnota, Bistriţa, Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Dintr-un lemn, Curtea de Argeş, Dealu, Snagov, bisericile Domnească şi „Sfântul Dumitru“ din Târgovişte.

În afara graniţelor a construit Biserica „Sfântul Nicolae“ din cartierul Galata din Constantinopol (Istanbul), la Mănăstirea „Sfântul Pavel“ din Muntele Athos a făcut un paraclis şi o trapeză, iar la Ismail, pe malul stâng al Dunării, a ridicat o biserică cu hramul „Sfântul Gheorghe“.

Răzvan Moceanu

Share