Tradiții
RSS Tradiții

Postul ortodox - o stare de spirit

Postul ortodox - o stare de spirit

Adevăratul post nu este o simplă abținere de la hrană și nici o suită de interdicții, ci o stare de spirit. Da, o stare de spirit, în care ne simțim mai curați, mai simpli, mai aproape de oameni, dar și de Cer. Odată atinsă această trăire, odată pătrunși de acest spirit al postului, apare spontan, pornind din suflet, și VINDECAREA.

Știința ne arată că regimul vegetarian ținut corect, adică mâncând o hrană "curată", natu­rală și sănătoasă, ne detoxifică organismul și previne o multitudine de boli, unele foarte grave. Iar postul ortodox fiind tocmai un asemenea regim, s-a pus un semn de echivalență între el și dieta vegeta­riană, care într-adevăr crește imunitatea, îmbună­tățește metabolismul, stopează procesele degenerative etc. Atenția s-a orientat, așadar, exclusiv asupra hra­nei sănătoase, ceea ce nu este greșit, dar este departe de a fi și suficient. De ce? Pentru că postul creștin este indisolu­bil legat nu doar de un anumit tip de alimente, ci și de o altă hrană, mult mai specială, cea a su­fle­tului, compusă din iertare, smere­nie, facere de bine și, mai ales, din ru­găciune. Această hrană sufletească este o caracteristică fundamentală a pos­tului creștin. Fără această hrănire pur spirituală, postul nu este mai mult decât o dietă, ce-i drept, ceva mai sănătoasă. Pos­tul ținut în spirit creștin, adică nu doar cu sufletul, ci și cu spiritul, are efecte cu adevărat uimitoare asu­pra organismului, dar și asupra psihicului. Dacă sim­pla dietă vegetariană ne poate menține sănătatea, pos­tul creștin face adevărate miracole, tratând cu succes boli grave, îndreptând vicii și tulburări mentale apa­rent incurabile, aducând liniște, bucurie și prospe­ritate. Cum pot fi obținute toate aceste efecte vom afla în cele ce urmează:

Iertarea

În rugăciunea Tatăl nostru, fundamentală pentru religia creștină, se face o referire foarte explicită la necesitatea iertării, spunându-se: "Ne iartă nouă gre­șelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri". Apoi, în toate învățăturile apostolilor și, mai târziu, ale sfinților creștini, iertarea este o îndatorire, o nece­sitate fundamentală. De ce? Pentru că iertarea este singurul antidot împotriva urii, care este starea emo­țională negativă cea mai distructivă și, totodată, cel mai greu de vindecat. Iertarea este și mijlocul cel mai rapid de a ne primeni de emoțiile negative, de tensiu­nile sufletești, de contradicțiile care ne scin­dează con­știința și inima. Tocmai de aceea, iertarea este primul lucru pe care creștinii trebuie să îl facă în timpul pos­tului, perioadă în care este interzisă cearta cu cineva, vorbele grele aruncate în prezența sau, și mai grav, în absența persoanei vizate.

Conform învățăturilor creștine, așa cum trebuie să renunțăm la hrana de origine animala și la vicii, este necesar să renunțăm la ură și dușmănie, la răzbunare, fie ea prin fapte sau doar în gând. Iar acest proces de renunțare nu este pasiv, ci cât se poate de activ, presupunând să-i iertăm pe cei dragi, pe prieteni, chiar și pe dușmani.

Pe de altă parte, trebuie știut că iertarea s-a dove­dit a fi conceptul cel mai delicat de înțeles din creș­tinism, mai ales când este vorba de ierta­rea celor care ne-au greșit, care ne-au făcut sau ne fac să suferim. Apar întrebări de genul: oare nu trebuie să ne apărăm, nu trebuie să mai căutăm dreptatea? Oare suntem con­damnați să fim mereu batjocoriți și sfidați, întor­când mereu obrazul celălalt? Ei bine, creștinismul nu a cerut și nu cere nici renunțarea la demnitate, nici cedarea prostească în fața răului și nici indolența. Iar iertarea în niciun caz nu ne face mai slabi sau mai lip­siți de apărare, ci ne ajută să ne ridicăm deasupra do­rinței prostești de răzbunare, ne despovărează de ten­siunile interioare și ne ajută să fim lucizi și înțelepți.

Anticipând cu 2000 de ani înainte dilemele oame­nilor moderni, atât de cramponați de egoul și de senti­mentele lor și atât de puțin dis­puși să ierte cu ade­vă­rat, evan­gheliile apostolilor cuprind un set de sfaturi ui­mitor de actuale, din care redăm doar trei, considerate a fi prin­tre cele mai im­portante:

* Conștien­tizați că, pentru a fi iertați, tre­buie să iertăm - fără excepție, fiecare dintre noi are nevoie să se simtă iertat, iubit, stimat de cei din jur. Psihicul nostru este programat din timpuri ime­moriale să simtă acceptarea semenilor, sprijinul și apro­barea lor, chiar dacă inevitabil greșim și avem nevoie să fim iertați. Mai mult decât atât, persoanele cu adevărat credincioase au nevoie să simtă și iertarea lui Dumnezeu. Or, evangheliile sunt foarte categorice în ceea ce privește necesitatea ca noi să fim primii care iertăm. Iată ce spune apostolul Matei: "Dacă iertați pe alții, veți fi iertați și voi. Dacă nu iertați pe alții, nici voi nu veți fi iertați".

* Priviți-vă semenii ca pe o parte din Dum­nezeu - oricât ar părea de greu de conceput, per­soanele pe care le detestăm sau ne detestă au un loc și un rol foarte precis în ordinea lăsată de Divinitate. Sufletul lor este, la fel ca și al nostru, o scânteie din Dumnezeu. Înțelegând acest lucru, ajungând ca, gra­dat, să-l și simțim, vom reuși cu adevărat să începem să iertăm, să privim cu o altă maturitate sufletească pe cei pe care am ajuns să-i destestăm. Iar Sfântul evan­ghelist Ioan ne spune foarte limpede: "Dacă zice cineva: «iubesc pe Dumnezeu», iar pe fratele său îl urăște, mincinos este!" * Căutați adevărul și dreptatea - vremea postului este vremea împăcării cu noi înșine și cu cei din jur, este momentul privilegiat în care primim puterea de a face pa­sul spre împăcare. Foarte ade­sea ura, răzbunarea, invidia etc. se sprijină pe lipsa de co­municare. Prefe­răm să urâm, să bârfim, să spunem sau să scriem lu­cruri care nu au legă­tură cu adevărul, decât să ne con­fruntăm cu realitatea, cu cei pe care-i detestăm. Sfân­tul apostol Matei oferă un model foarte clar de ajun­gere la îm­păcare și totodată la dreptate. El spune în Evanghelie: "De-ți va greși ție fratele tău, mergi, mus­tră-l pe el, între tine și el singur. Și de te va as­culta, ai câștigat pe fratele tău. Iar de nu te va ascul­ta, ia cu tine unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se stator­nicească orice cuvânt. Și de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii".

Beneficiile iertării asupra sănătății

Practica iertării nu este doar o condiție indispen­sabilă pentru a posti cu adevărat, ci este și un medica­ment foarte puternic. De exemplu, studiile făcute la clinica docto­rului Dean Ornish (cardiolog ilustru, pro­motorul re­vo­luționarului program "Deschide-ți inima!") au arătat că, la persoanele care au fost aju­tate să ierte pe cei din jur, diametrul arterelor coronare s-a mărit sem­nificativ, ajutând la mai buna irigare a inimii cu sânge și la combaterea crizelor cardiace. Efec­tele iertării sunt mai ample și, în timp, mai puter­nice decât ale mul­tor terapii chimice sau naturale. Iată doar câteva dintre indicațiile terapeutice ale iertării: hipertensiune arterială, cardiopatie ischemică, gas­tri­tă și ulcer gas­tric, accident vascular cerebral, in­som­nie, tulbu­rări de memorie și raționament. O atenție deosebită tre­buie acordată iertării persoanelor cu un tempe­ra­ment coleric, cu predispoziție spre crize de furie, spre agresivitate.

Smerenia

În societatea actuală, unde există un cult al cele­brității, al frumuseții fizice, unde idealul a devenit eta­larea prosperității materiale și a "strălucirii" perso­nale, smerenia este complet ignorată. Cuprinși de un elan copilăresc de a afișa pe stradă, în cercul de cu­nos­cuți sau, mai nou, pe rețele de socializare nu con­tează ce calități, posesiuni sau realizări, suntem prinși într-un soi de competiție nemiloasă și - culmea! - mereu fără câștigători, cu semenii noștri. Dacă ierta­rea este antidotul urii, smerenia ne ajută să dezvoltăm o adevărată imunitate față de această cursă a exa­cer­bării orgoliului și a superficialității. În "Dicționarul Explicativ al Limbii Române", smerenia este definită ca o "comportare modestă, plină de bună-cuviință" ori ca o "atitudine umilă, supusă, respectuoasă", evi­dent, supunerea fiind nu față de o persoană, ci față de însuși Dumnezeu și de învățăturile Sale.

Și, totuși, smerenia este o trăire mult mai comple­xă decât o poate descrie un dicționar, fiind o noțiune mai simplu de trăit decât de explicat. În tradiția creș­tină, inclusiv în cea ascetică, smerenia este privită cu cea mai mare seriozitate. Cu cât o persoană are mai multă inteligență, mai multă frumusețe sau putere, cu atât nevoia sa de smerenie este mai mare. Mai mult, chiar persoanele cu o mare credință în Dumnezeu, prin care se înfăptuiesc uneori miracole, mai mici sau mai mari, au nevoie de această cultivare a modestiei, a bunei cuviințe, a umilinței. Postul este momentul privilegiat pentru a aprofunda această calitate atât de enigmatică și, totodată, atât de prețioasă.

[...]

Câteva sfaturi utile

* Acceptați suferința - nu este vorba de a ne complăcea în boală, sără­cie sau tristețe, ci, din contră, de a le ac­cep­ta ca pe o lecție necesară și de a mer­ge mai departe, învățând această lec­ție, depășind-o. Mis­ticii creștini con­sideră acceptarea suferinței fără re­voltă sterilă, fără negare, fără aruncarea responsa­bilității suferinței noastre asu­pra altora drept primul pas spre smerenie.

* Tăceți și ascultați - oamenii smeriți sunt prea puțin vizibili în lumea noastră, pentru că ei știu cum să nu iasă în evidență. Ei preferă să tacă decât să se ex­prime fără noimă și substanță, să-i asculte pe oameni, decât să-i judece. Prin tăcere, prin ascultare calmă, min­tea noastră se liniștește treptat, iar emo­țiile încep să asculte de vocea bunului simț. De fapt, tăce­rea are ca principal scop această ascultare a vocii ini­mii, a bunătății pe care Dumnezeu a sădit-o în sufletul fiecăruia.

* Învățați să primiți - faptul că avem ce mânca, cu ce ne îmbrăca sau că suntem capabili să gândim, să mer­gem ori să muncim ne pare ceva nor­mal, care ni se cuvine. Ei bine, abia când ajungem să pierdem unul sau mai multe din aceste daruri realizăm că ele nu sunt de fapt un drept al nostru, ci un dar pe care, din păcate, adesea nici nu-l observăm. Această stare de lucruri tre­buie schimbată. Cum? Învățând să mul­­țumim lui Dumnezeu și oamenilor. Simpla mulțu­mire sinceră, din suflet, înaintea fiecărei mese, pentru că avem ce mânca, ne va arăta o nouă dimensiune, mai fericită, a vieții noastre. Apoi, mulțumirea pentru fie­care lucru bun care ni se întâmplă, oricât de banal este în aparență, ne învață cum să primim și ne va învăța să fim smeriți.

[...]

Rugăciunea:

Nenumărate exemple din Biblie, atât din Vechiul, cât și din Noul Testament, corelează postul cu rugă­ciu­nea, cele două fiind, practic, imposibil de separat. De fapt, fără rugăciune, putem vorbi doar despre un simplu regim alimentar, nu despre post în adevăratul sens al cuvântului, care in­clude o componentă spiri­tua­lă profundă, dată de această raportare continuă la Dum­ne­zeu. Iar această combi­nație între alimentația cu­rată și rugăciune, cunoscută sub numele de post, este un tra­tament cu adevărat redutabil, atât în bolile fizice, cât și în cele ale sufletului. Da, în acele boli ale sufletului, care sunt altminteri atât de greu de vin­decat cu mijloacele medicale contemporane.

Dar ce este rugăciunea? Întrebarea aceasta, încă din cele mai vechi timpuri, a de­clanșat controverse și dis­pute de ordin teologic și nu numai. De aceea, nu vom intra în foarte multe detalii teoretice și ne vom rezuma la cea mai simplă definiție: "Rugăciunea este o formă de comunicare a minții și a sufletului cu Dumnezeu". Există copleșitor de multe clasificări ale tipurilor de rugăciune, în funcție de mo­dul, locul, sco­pul, momentul etc. în care rugăciunea este făcută. Una dintre aceste cla­sificări ne interesează în mod deosebit, teologii creștini identificând, în funcție de scop, trei feluri de rugăciune: 1. Rugăciunea de laudă a lui Dumnezeu. 2. Rugăciunea de mulțumire lui Dum­nezeu. 3. Rugăciunea de cerere adre­sată lui Dum­nezeu. Fie­care din aceste trei rugăciuni are o im­portanță foarte mare în vindecare. Rugăciunea de laudă este cea care întărește credința creștinului, îl face să fie smerit și îl pregătește pentru celelalte tipuri de rugăciune. Apoi, rugăciunea de mulțumire este cea care stabilizează efectele tratamentelor urmate de succes, este cea care desăvârșește, practic, vindeca­rea. În fine, rugăciunea-cerere este și cel mai des folo­sită, fiind cel mai ușor de abordat și fiind un mijloc la care apelează spontan, aproape instinctiv, în momen­tele grele, chiar și persoanele declarate "atee".

Cum trebuie să ne rugăm

În primul rând, sincer, deschizându-ne efectiv su­fletul în fața lui Dumnezeu, cerându-I și comunicând cu El direct, așa cum am vorbi cu o ființă foarte apro­piată. Rugăciunile spuse mecanic, cu mintea în altă parte, oricât de elaborate și multe cantitativ ar fi, nu au efect, mai ales în bolile grave. Ceea ce contează cu adevărat este deschiderea consecventă a inimii în fața a Ceva atotputernic, cu mult mai presus de om, păs­trarea minții ferm orientate spre rugăciune, fără a divaga (un demers destul de dificil), mai ales pe ter­men lung. Tocmai de aceea, postul creștin este indi­solubil legat de rugăciune, pentru că atunci când ne hrănim cumpătat și curat, mintea și sufletul sunt mult mai capabile să se deschidă, să se orienteze spre ru­gă­ciune. Apoi, faptul că milioane de oameni în jurul nostru sunt în post și rugăciune creează un unison, o rezo­nanță colectivă greu de înțeles de mintea mate­rialistă, dar demonstrată științific prin studii. Acest unison cu ceilalți creștini ne facilitează comunicarea cu Dumnezeu și vindecarea. Apoi, rugăciunea de tip cerere, la care facem referire în mod special în acest articol, este dintr-un anumit punct de vedere cea mai puternică, deoarece este susținută de o motivație foar­te vie. Să aflăm în continuare afecțiunile pe care rugăciunea, asociată cu postul, le ameliorează și în final le vindecă.

Efectele terapeutice ale rugăciunii

Cu adevărat, în cazul rugăciunii, nu există limite terapeutice și nici de vreun alt fel, sin­gurele condiții pentru succes fiind: cre­dința, perseverența, sincerita­tea și cererea unor lucruri în acord cu voința și armo­nia lui Dumnezeu. Practic, toa­te afecțiunile emoțio­nale răspund la terapia prin rugăciune, fie că vorbim de depresie, de atacuri de panică, de fobii, de sindroa­me bipolare etc. Chiar și persoanele care și-au pierdut dis­cernământul (psihotice) pot fi ajutate de rugăciune, care va fi făcută de cei dragi cu perseverență, cu trăi­re, pentru perioade lungi de timp, chiar și după vin­decare.

În bolile somatice grave, cum ar fi cancerul, leu­cemia, ciroza, afecțiunile cardiovasculare avansate etc., rugă­ciunea are o eficiență direct propor­țională cu efortul făcut. Iar persoa­nele care se roagă pentru vindecare nu tre­buie să uite că felul în care acțio­nează Divinitatea este impredic­tibil, dân­du-ne mai întâi ceea ce avem și abia mai apoi ceea ce cerem. Până la urmă, întotdeauna, cei care apelează la rugă­ciune obțin, de fapt, mai mult decât au cerut. De pildă, deși cer vin­decarea fizică, prin ru­gă­ciune, ajung și la o în­țe­legere cu mintea și cu su­fle­tul mult superioară, care le ordonează viața, dân­du-le sensul și bucuria de a trăi, și nu doar sănătatea corpului.

În loc de concluzie

Toate aceste trei ingrediente fun­damentale ale postului, adică iertarea, smerenia și rugăciunea, ar fi incom­plete fără un al patrulea, care este esențial, fiind totodată semnul care indică faptul că postul nostru este ținut cu adevărat creștinește. Numele aces­tui al patrulea ingredient s-ar putea să vă surprin­dă: BUCURIA. Da, ați citit bine, trebuie să ne bucu­răm de post, din tot sufletul! Zi de zi trebuie să ne bucurăm de hra­na simplă și curată, plină de verde­țurile primăverii, care produc o primenire a trupului și a sufletului atât de necesară. Apoi, când iertăm cu adevărat, ne vom simți sufletul inundat de o lumină, de o fericire nouă, și atunci vom ști că am reușit să ne împăcăm adânc, în suflet, și nu doar la suprafața minții. Pe urmă, smerenia este întotdeauna asociată cu pacea și bucu­ria sufletului. Tocmai din cauza aces­tei bucurii firești și discrete, pe care o produce mereu smerenia, ea este atât de dificil de văzut la cei care o trăiesc, fiind ușor confundată, la prima vedere, cu o trecătoare bună-dispoziție, deși este cu mult mai mult. Și, în fine, rugăciunea ne face să experimentăm cea mai variată paletă a bucuriei: de la cea a vinde­cării, la cea a mul­țumirii, de la fericirea rugăciunii de slavă, la seni­nă­tatea rugăciunii spuse pentru ajuto­ra­rea semenilor. Așadar, să ne bucurăm împreună de rugăciune, de postul Paștelui, din care au mai rămas doar câteva zile, după care urmează marele apogeu spi­ritual, sufletesc și trupesc, al Învierii.

(Revista Formula As)

Ani Tătaru



Agenția RADOR - 17.04.2014 13:19