Postul ortodox - o stare de spirit

Adevăratul post nu este o simplă abţinere de la hrană şi nici o suită de interdicţii, ci o stare de spirit. Da, o stare de spirit, în care ne simţim mai curaţi, mai simpli, mai aproape de oameni, dar şi de Cer. Odată atinsă această trăire, odată pătrunşi de acest spirit al postului, apare spontan, pornind din suflet, şi VINDECAREA.

Ştiinţa ne arată că regimul vegetarian ţinut corect, adică mâncând o hrană "curată", natu­rală şi sănătoasă, ne detoxifică organismul şi previne o multitudine de boli, unele foarte grave. Iar postul ortodox fiind tocmai un asemenea regim, s-a pus un semn de echivalenţă între el şi dieta vegeta­riană, care într-adevăr creşte imunitatea, îmbună­tăţeşte metabolismul, stopează procesele degenerative etc. Atenţia s-a orientat, aşadar, exclusiv asupra hra­nei sănătoase, ceea ce nu este greşit, dar este departe de a fi şi suficient. De ce? Pentru că postul creştin este indisolu­bil legat nu doar de un anumit tip de alimente, ci şi de o altă hrană, mult mai specială, cea a su­fle­tului, compusă din iertare, smere­nie, facere de bine şi, mai ales, din ru­găciune. Această hrană sufletească este o caracteristică fundamentală a pos­tului creştin. Fără această hrănire pur spirituală, postul nu este mai mult decât o dietă, ce-i drept, ceva mai sănătoasă. Pos­tul ţinut în spirit creştin, adică nu doar cu sufletul, ci şi cu spiritul, are efecte cu adevărat uimitoare asu­pra organismului, dar şi asupra psihicului. Dacă sim­pla dietă vegetariană ne poate menţine sănătatea, pos­tul creştin face adevărate miracole, tratând cu succes boli grave, îndreptând vicii şi tulburări mentale apa­rent incurabile, aducând linişte, bucurie şi prospe­ritate. Cum pot fi obţinute toate aceste efecte vom afla în cele ce urmează:

Iertarea

În rugăciunea Tatăl nostru, fundamentală pentru religia creştină, se face o referire foarte explicită la necesitatea iertării, spunându-se: "Ne iartă nouă gre­şelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". Apoi, în toate învăţăturile apostolilor şi, mai târziu, ale sfinţilor creştini, iertarea este o îndatorire, o nece­sitate fundamentală. De ce? Pentru că iertarea este singurul antidot împotriva urii, care este starea emo­ţională negativă cea mai distructivă şi, totodată, cel mai greu de vindecat. Iertarea este şi mijlocul cel mai rapid de a ne primeni de emoţiile negative, de tensiu­nile sufleteşti, de contradicţiile care ne scin­dează con­ştiinţa şi inima. Tocmai de aceea, iertarea este primul lucru pe care creştinii trebuie să îl facă în timpul pos­tului, perioadă în care este interzisă cearta cu cineva, vorbele grele aruncate în prezenţa sau, şi mai grav, în absenţa persoanei vizate.

Conform învăţăturilor creştine, aşa cum trebuie să renunţăm la hrana de origine animala şi la vicii, este necesar să renunţăm la ură şi duşmănie, la răzbunare, fie ea prin fapte sau doar în gând. Iar acest proces de renunţare nu este pasiv, ci cât se poate de activ, presupunând să-i iertăm pe cei dragi, pe prieteni, chiar şi pe duşmani.

Pe de altă parte, trebuie ştiut că iertarea s-a dove­dit a fi conceptul cel mai delicat de înţeles din creş­tinism, mai ales când este vorba de ierta­rea celor care ne-au greşit, care ne-au făcut sau ne fac să suferim. Apar întrebări de genul: oare nu trebuie să ne apărăm, nu trebuie să mai căutăm dreptatea? Oare suntem con­damnaţi să fim mereu batjocoriţi şi sfidaţi, întor­când mereu obrazul celălalt? Ei bine, creştinismul nu a cerut şi nu cere nici renunţarea la demnitate, nici cedarea prostească în faţa răului şi nici indolenţa. Iar iertarea în niciun caz nu ne face mai slabi sau mai lip­siţi de apărare, ci ne ajută să ne ridicăm deasupra do­rinţei prosteşti de răzbunare, ne despovărează de ten­siunile interioare şi ne ajută să fim lucizi şi înţelepţi.

Anticipând cu 2000 de ani înainte dilemele oame­nilor moderni, atât de cramponaţi de egoul şi de senti­mentele lor şi atât de puţin dis­puşi să ierte cu ade­vă­rat, evan­gheliile apostolilor cuprind un set de sfaturi ui­mitor de actuale, din care redăm doar trei, considerate a fi prin­tre cele mai im­portante:

* Conştien­tizaţi că, pentru a fi iertaţi, tre­buie să iertăm - fără excepţie, fiecare dintre noi are nevoie să se simtă iertat, iubit, stimat de cei din jur. Psihicul nostru este programat din timpuri ime­moriale să simtă acceptarea semenilor, sprijinul şi apro­barea lor, chiar dacă inevitabil greşim şi avem nevoie să fim iertaţi. Mai mult decât atât, persoanele cu adevărat credincioase au nevoie să simtă şi iertarea lui Dumnezeu. Or, evangheliile sunt foarte categorice în ceea ce priveşte necesitatea ca noi să fim primii care iertăm. Iată ce spune apostolul Matei: "Dacă iertaţi pe alţii, veţi fi iertaţi şi voi. Dacă nu iertaţi pe alţii, nici voi nu veţi fi iertaţi".

* Priviţi-vă semenii ca pe o parte din Dum­nezeu - oricât ar părea de greu de conceput, per­soanele pe care le detestăm sau ne detestă au un loc şi un rol foarte precis în ordinea lăsată de Divinitate. Sufletul lor este, la fel ca şi al nostru, o scânteie din Dumnezeu. Înţelegând acest lucru, ajungând ca, gra­dat, să-l şi simţim, vom reuşi cu adevărat să începem să iertăm, să privim cu o altă maturitate sufletească pe cei pe care am ajuns să-i destestăm. Iar Sfântul evan­ghelist Ioan ne spune foarte limpede: "Dacă zice cineva: «iubesc pe Dumnezeu», iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este!" * Căutaţi adevărul şi dreptatea - vremea postului este vremea împăcării cu noi înşine şi cu cei din jur, este momentul privilegiat în care primim puterea de a face pa­sul spre împăcare. Foarte ade­sea ura, răzbunarea, invidia etc. se sprijină pe lipsa de co­municare. Prefe­răm să urâm, să bârfim, să spunem sau să scriem lu­cruri care nu au legă­tură cu adevărul, decât să ne con­fruntăm cu realitatea, cu cei pe care-i detestăm. Sfân­tul apostol Matei oferă un model foarte clar de ajun­gere la îm­păcare şi totodată la dreptate. El spune în Evanghelie: "De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mus­tră-l pe el, între tine şi el singur. Şi de te va as­culta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va ascul­ta, ia cu tine unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se stator­nicească orice cuvânt. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii".

Beneficiile iertării asupra sănătăţii

Practica iertării nu este doar o condiţie indispen­sabilă pentru a posti cu adevărat, ci este şi un medica­ment foarte puternic. De exemplu, studiile făcute la clinica docto­rului Dean Ornish (cardiolog ilustru, pro­motorul re­vo­luţionarului program "Deschide-ţi inima!") au arătat că, la persoanele care au fost aju­tate să ierte pe cei din jur, diametrul arterelor coronare s-a mărit sem­nificativ, ajutând la mai buna irigare a inimii cu sânge şi la combaterea crizelor cardiace. Efec­tele iertării sunt mai ample şi, în timp, mai puter­nice decât ale mul­tor terapii chimice sau naturale. Iată doar câteva dintre indicaţiile terapeutice ale iertării: hipertensiune arterială, cardiopatie ischemică, gas­tri­tă şi ulcer gas­tric, accident vascular cerebral, in­som­nie, tulbu­rări de memorie şi raţionament. O atenţie deosebită tre­buie acordată iertării persoanelor cu un tempe­ra­ment coleric, cu predispoziţie spre crize de furie, spre agresivitate.

Smerenia

În societatea actuală, unde există un cult al cele­brităţii, al frumuseţii fizice, unde idealul a devenit eta­larea prosperităţii materiale şi a "strălucirii" perso­nale, smerenia este complet ignorată. Cuprinşi de un elan copilăresc de a afişa pe stradă, în cercul de cu­nos­cuţi sau, mai nou, pe reţele de socializare nu con­tează ce calităţi, posesiuni sau realizări, suntem prinşi într-un soi de competiţie nemiloasă şi - culmea! - mereu fără câştigători, cu semenii noştri. Dacă ierta­rea este antidotul urii, smerenia ne ajută să dezvoltăm o adevărată imunitate faţă de această cursă a exa­cer­bării orgoliului şi a superficialităţii. În "Dicţionarul Explicativ al Limbii Române", smerenia este definită ca o "comportare modestă, plină de bună-cuviinţă" ori ca o "atitudine umilă, supusă, respectuoasă", evi­dent, supunerea fiind nu faţă de o persoană, ci faţă de însuşi Dumnezeu şi de învăţăturile Sale.

Şi, totuşi, smerenia este o trăire mult mai comple­xă decât o poate descrie un dicţionar, fiind o noţiune mai simplu de trăit decât de explicat. În tradiţia creş­tină, inclusiv în cea ascetică, smerenia este privită cu cea mai mare seriozitate. Cu cât o persoană are mai multă inteligenţă, mai multă frumuseţe sau putere, cu atât nevoia sa de smerenie este mai mare. Mai mult, chiar persoanele cu o mare credinţă în Dumnezeu, prin care se înfăptuiesc uneori miracole, mai mici sau mai mari, au nevoie de această cultivare a modestiei, a bunei cuviinţe, a umilinţei. Postul este momentul privilegiat pentru a aprofunda această calitate atât de enigmatică şi, totodată, atât de preţioasă.

[...]

Câteva sfaturi utile

* Acceptaţi suferinţa - nu este vorba de a ne complăcea în boală, sără­cie sau tristeţe, ci, din contră, de a le ac­cep­ta ca pe o lecţie necesară şi de a mer­ge mai departe, învăţând această lec­ţie, depăşind-o. Mis­ticii creştini con­sideră acceptarea suferinţei fără re­voltă sterilă, fără negare, fără aruncarea responsa­bilităţii suferinţei noastre asu­pra altora drept primul pas spre smerenie.

* Tăceţi şi ascultaţi - oamenii smeriţi sunt prea puţin vizibili în lumea noastră, pentru că ei ştiu cum să nu iasă în evidenţă. Ei preferă să tacă decât să se ex­prime fără noimă şi substanţă, să-i asculte pe oameni, decât să-i judece. Prin tăcere, prin ascultare calmă, min­tea noastră se linişteşte treptat, iar emo­ţiile încep să asculte de vocea bunului simţ. De fapt, tăce­rea are ca principal scop această ascultare a vocii ini­mii, a bunătăţii pe care Dumnezeu a sădit-o în sufletul fiecăruia.

* Învăţaţi să primiţi - faptul că avem ce mânca, cu ce ne îmbrăca sau că suntem capabili să gândim, să mer­gem ori să muncim ne pare ceva nor­mal, care ni se cuvine. Ei bine, abia când ajungem să pierdem unul sau mai multe din aceste daruri realizăm că ele nu sunt de fapt un drept al nostru, ci un dar pe care, din păcate, adesea nici nu-l observăm. Această stare de lucruri tre­buie schimbată. Cum? Învăţând să mul­­ţumim lui Dumnezeu şi oamenilor. Simpla mulţu­mire sinceră, din suflet, înaintea fiecărei mese, pentru că avem ce mânca, ne va arăta o nouă dimensiune, mai fericită, a vieţii noastre. Apoi, mulţumirea pentru fie­care lucru bun care ni se întâmplă, oricât de banal este în aparenţă, ne învaţă cum să primim şi ne va învăţa să fim smeriţi.

[...]

Rugăciunea:

Nenumărate exemple din Biblie, atât din Vechiul, cât şi din Noul Testament, corelează postul cu rugă­ciu­nea, cele două fiind, practic, imposibil de separat. De fapt, fără rugăciune, putem vorbi doar despre un simplu regim alimentar, nu despre post în adevăratul sens al cuvântului, care in­clude o componentă spiri­tua­lă profundă, dată de această raportare continuă la Dum­ne­zeu. Iar această combi­naţie între alimentaţia cu­rată şi rugăciune, cunoscută sub numele de post, este un tra­tament cu adevărat redutabil, atât în bolile fizice, cât şi în cele ale sufletului. Da, în acele boli ale sufletului, care sunt altminteri atât de greu de vin­decat cu mijloacele medicale contemporane.

Dar ce este rugăciunea? Întrebarea aceasta, încă din cele mai vechi timpuri, a de­clanşat controverse şi dis­pute de ordin teologic şi nu numai. De aceea, nu vom intra în foarte multe detalii teoretice şi ne vom rezuma la cea mai simplă definiţie: "Rugăciunea este o formă de comunicare a minţii şi a sufletului cu Dumnezeu". Există copleşitor de multe clasificări ale tipurilor de rugăciune, în funcţie de mo­dul, locul, sco­pul, momentul etc. în care rugăciunea este făcută. Una dintre aceste cla­sificări ne interesează în mod deosebit, teologii creştini identificând, în funcţie de scop, trei feluri de rugăciune: 1. Rugăciunea de laudă a lui Dumnezeu. 2. Rugăciunea de mulţumire lui Dum­nezeu. 3. Rugăciunea de cerere adre­sată lui Dum­nezeu. Fie­care din aceste trei rugăciuni are o im­portanţă foarte mare în vindecare. Rugăciunea de laudă este cea care întăreşte credinţa creştinului, îl face să fie smerit şi îl pregăteşte pentru celelalte tipuri de rugăciune. Apoi, rugăciunea de mulţumire este cea care stabilizează efectele tratamentelor urmate de succes, este cea care desăvârşeşte, practic, vindeca­rea. În fine, rugăciunea-cerere este şi cel mai des folo­sită, fiind cel mai uşor de abordat şi fiind un mijloc la care apelează spontan, aproape instinctiv, în momen­tele grele, chiar şi persoanele declarate "atee".

Cum trebuie să ne rugăm

În primul rând, sincer, deschizându-ne efectiv su­fletul în faţa lui Dumnezeu, cerându-I şi comunicând cu El direct, aşa cum am vorbi cu o fiinţă foarte apro­piată. Rugăciunile spuse mecanic, cu mintea în altă parte, oricât de elaborate şi multe cantitativ ar fi, nu au efect, mai ales în bolile grave. Ceea ce contează cu adevărat este deschiderea consecventă a inimii în faţa a Ceva atotputernic, cu mult mai presus de om, păs­trarea minţii ferm orientate spre rugăciune, fără a divaga (un demers destul de dificil), mai ales pe ter­men lung. Tocmai de aceea, postul creştin este indi­solubil legat de rugăciune, pentru că atunci când ne hrănim cumpătat şi curat, mintea şi sufletul sunt mult mai capabile să se deschidă, să se orienteze spre ru­gă­ciune. Apoi, faptul că milioane de oameni în jurul nostru sunt în post şi rugăciune creează un unison, o rezo­nanţă colectivă greu de înţeles de mintea mate­rialistă, dar demonstrată ştiinţific prin studii. Acest unison cu ceilalţi creştini ne facilitează comunicarea cu Dumnezeu şi vindecarea. Apoi, rugăciunea de tip cerere, la care facem referire în mod special în acest articol, este dintr-un anumit punct de vedere cea mai puternică, deoarece este susţinută de o motivaţie foar­te vie. Să aflăm în continuare afecţiunile pe care rugăciunea, asociată cu postul, le ameliorează şi în final le vindecă.

Efectele terapeutice ale rugăciunii

Cu adevărat, în cazul rugăciunii, nu există limite terapeutice şi nici de vreun alt fel, sin­gurele condiţii pentru succes fiind: cre­dinţa, perseverenţa, sincerita­tea şi cererea unor lucruri în acord cu voinţa şi armo­nia lui Dumnezeu. Practic, toa­te afecţiunile emoţio­nale răspund la terapia prin rugăciune, fie că vorbim de depresie, de atacuri de panică, de fobii, de sindroa­me bipolare etc. Chiar şi persoanele care şi-au pierdut dis­cernământul (psihotice) pot fi ajutate de rugăciune, care va fi făcută de cei dragi cu perseverenţă, cu trăi­re, pentru perioade lungi de timp, chiar şi după vin­decare.

În bolile somatice grave, cum ar fi cancerul, leu­cemia, ciroza, afecţiunile cardiovasculare avansate etc., rugă­ciunea are o eficienţă direct propor­ţională cu efortul făcut. Iar persoa­nele care se roagă pentru vindecare nu tre­buie să uite că felul în care acţio­nează Divinitatea este impredic­tibil, dân­du-ne mai întâi ceea ce avem şi abia mai apoi ceea ce cerem. Până la urmă, întotdeauna, cei care apelează la rugă­ciune obţin, de fapt, mai mult decât au cerut. De pildă, deşi cer vin­decarea fizică, prin ru­gă­ciune, ajung şi la o în­ţe­legere cu mintea şi cu su­fle­tul mult superioară, care le ordonează viaţa, dân­du-le sensul şi bucuria de a trăi, şi nu doar sănătatea corpului.

În loc de concluzie

Toate aceste trei ingrediente fun­damentale ale postului, adică iertarea, smerenia şi rugăciunea, ar fi incom­plete fără un al patrulea, care este esenţial, fiind totodată semnul care indică faptul că postul nostru este ţinut cu adevărat creştineşte. Numele aces­tui al patrulea ingredient s-ar putea să vă surprin­dă: BUCURIA. Da, aţi citit bine, trebuie să ne bucu­răm de post, din tot sufletul! Zi de zi trebuie să ne bucurăm de hra­na simplă şi curată, plină de verde­ţurile primăverii, care produc o primenire a trupului şi a sufletului atât de necesară. Apoi, când iertăm cu adevărat, ne vom simţi sufletul inundat de o lumină, de o fericire nouă, şi atunci vom şti că am reuşit să ne împăcăm adânc, în suflet, şi nu doar la suprafaţa minţii. Pe urmă, smerenia este întotdeauna asociată cu pacea şi bucu­ria sufletului. Tocmai din cauza aces­tei bucurii fireşti şi discrete, pe care o produce mereu smerenia, ea este atât de dificil de văzut la cei care o trăiesc, fiind uşor confundată, la prima vedere, cu o trecătoare bună-dispoziţie, deşi este cu mult mai mult. Şi, în fine, rugăciunea ne face să experimentăm cea mai variată paletă a bucuriei: de la cea a vinde­cării, la cea a mul­ţumirii, de la fericirea rugăciunii de slavă, la seni­nă­tatea rugăciunii spuse pentru ajuto­ra­rea semenilor. Aşadar, să ne bucurăm împreună de rugăciune, de postul Paştelui, din care au mai rămas doar câteva zile, după care urmează marele apogeu spi­ritual, sufletesc şi trupesc, al Învierii.

(Revista Formula As)

Ani Tătaru

Share