Mărturii-document despre Sărbătoarea Paştilor din Arhiva de Istorie Orală – Radio România

Considerată de români cea mai importantă sărbătoare din calendarul creştin, Paştele uneşte familia şi simbolizează victoria Mântuitorului asupra păcatelor şi a morţii, a binelui asupra răului, a luminii asupra întunericului.

În noaptea de Înviere oamenii merg la biserică cu lumânări pentru „a lua lumină”. Lumânarea aprinsă îl trimite pe credincios cu gândul la Dumnezeu. La sate, lumina Învierii se lua dintr-un foc aprins lângă biserică.

Nelipsite de Paşte sunt ouăle roşii care simbolizează Învierea Domnului. La început, oul a fost doar un simbol păgân şi marca celebrarea noului an, la echinocţiul de primăvară. În această zi, oamenii îşi trimiteau ouă viu colorate în semn de afecţiune. În creştinism, oul vopsit sau încondeiat îşi transfera semnificaţiile în domeniul religios, fiind în continuare un simbol al Învierii şi rodirii. Ouăle roşii amintesc sacrificiul făcut de Iisus Hristos pentru omenire.

În Duminica Învierii, oamenii au obiceiul de a se îmbrăca cu haine noi, semnificaţie a primenirii trupului şi a sufletului şi apoi de a merge la slujba de Paşte. Cei care se duc la biserică în ziua de Paşte trebuie să duca pentru sfinţit pască, ouă roşii, o sticlă de vin (din care va bea după sfinţire toată familia, la masa de Paşte), o bucată de miel fript sau drob, caş sau brânză, sare şi un colac cu lumânare pentru biserică. În Maramureş acest obicei este ţinut şi în ziua de astăzi şi alimentele sunt puse într-un coş învelit cu cel mai frumos ştergar din casă, împodobit cu flori şi dus la biserică de întreaga familie.

După întoarcerea de la biserică cu bucatele sfinţite, se aşează masa şi toată familia se strânge pentru a lua Sfintele Paşti, anafura sfinţită, pentru a ciocni ouă roşii şi pentru a mânca drob şi pască, cozonac şi alte preparate pregătite pentru acestă zi, dar şi de a bea un pahar de vin sfinţit. Între timp, cei mici il aşteptă cuminţi pe iepuraş să le aducă cele dorite: jucării, hăinuţe şi dulciuri. În după-amiaza primei zile de Paşti este obiceiul ca rudele apropiate să se viziteze între ele ca să ciocnească ouă rosii şi să rostească tradiţionalul „Hristos a Înviat!” Pentru români, Paştele este o sărbătoare de suflet.

În câteva dintre înregistrările aflate în Arhiva de Istorie Orală – Radio România se află mărturii despre sărbătorirea Sfintelor Paşti, uneori în moduri mai puţin obişnuite, dovezi ale păstrării tradiţiei creştine în anii totalitarismului comunist.

***

ION LUCIAN
[Actor, regizor, director al Teatrului Excelsior]

Părinţii dumneavoastră erau credincioşi?

Foarte! Mama în special. Tata respecta, aşa cum am început şi eu...

Dar nu era practicant, nu se ducea în mod regulat la biserică...

Nu, nu... chiar foarte rar, tata. Dar nu a scăpat niciodată Paştele, Crăciunul. Astea erau sfinte! (...) Am fost crescut într-un spirit religios, foarte serios, profund, nu ostentativ, nu exagerat. Trebuie să spun că iată, am ajuns în al 87-lea an de viaţă şi nu cred că am ratat mai mult de şase, poate şapte ani rugăciunea, spovedania pascală. Nu cred că am ratat-o!..

Chiar până la vârsta asta, preotul de aici de la biserica noastră, aproape de casă, aştepta sărbătoarea Paştelui ca să intre Ion Lucian pe uşa bisericii! Am crezut şi cred în continuare în divinitate...

[CD 1901/Arhiva de Istorie orală – Radio România. Interviu realizat de Silvia Iliescu, 3.11.2010]

SILVIA CUCU
[Profesoară de istoria teatrului la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti]

Sărbătorile făcute în anii '50 - 60' erau la o scară mai mică decât cele din perioada interbelică. Soţul meu era bucovinean, de la Câmpulung Moldovenesc unde se trăia româneşte, unde existau multe sărbători, unde lumea era apropiată de biserică, că mânăstiri mai frumoase ca în Bucovina nu existau în ţară. Mă duceam la biserică cu soţul meu, împreună cu mama soacră care se îmbrăca în haine frumoase, ţărăneşti, deşi ea nu era ţărancă, era din oraş, fiică de mic negustor. Ne duceam la biserica Sfântul Nicolae din Câmpulung Moldovenesc, era aşa de frumos! Era corul de la Sfântul Nicolae, cor de bărbaţi, cor celebru. A doua zi de Paşte întindeam masa mare şi se serveau mâncărurile tradiţionale. România profundă, adică cea de la ţară era diferită faţă de cea de la oraş, iar Paştele era o sărbătoare de suflet...

[CD1924/ Arhiva de Istorie orală – Radio România. Interviu realizat de Octavian Silivestru, 23.03.2012]

ŞTEFAN BIRLEA
[Secretar al Organizaţiei de Tineret din Institutul Politehnic Bucureşti (1956), preşedintele Uniunii Asociaţiei Studenţilor din România – UASR (1962 – 1966)]

De Paşte mulţi studenţi mergeau la biserică, nu era considerată abatere de la statut sau mai ştiu eu ce… Era [doar] o recomandare promovată în mod deosebit - acuma vă spun foarte sincer! - de o serie de oameni care, fie că învăţasera în Uniunea Sovietică, fie că unii erau evrei... şi porneau de la fraza celebră a lui Lenin că “religia este opiu pentru popor”. Mulţi, inclusiv eu, aveam o anumită credinţă în Dumnezeu. Şi atuncea ce făceam noi?! Făceam baluri în noaptea de Înviere la toate căminele studenţeşti, iar noi, activiştii, chipurile, ne duceam să vedem dacă sunt studenţi la biserică. Ne duceam şi noi şi deseori se mai întâmpla să mai luam o lumânare în mână până se termina slujba de Înviere. După aceea ne ţineam de dans, la căminul 303… se dansa până dimineaţa. Superiorii ne controlau: “Bă, am văzut mulţi studenţi pe la biserica Elefterie…” “Ei, ce să faci?!” - nu se întâmpla absolut nimic. Cât am lucrat [ca activist] la studenţi, niciodată n-am sancţionat pe cineva că a mers la Înviere!

[C 1530 /Arhiva de Istorie orală – Radio România. Interviu realizat de Octavian Silivestru, 14.05.2002]

DUMITRU DONE TĂUTU
[Colonel de cavalerie, deţinut politic la Jilava în 1955]

În celulă cu noi, la Jilava, se afla şi un preot ardelean [închis] pe motiv că era romano-catolic, evlavios şi foarte curajos. Fiind zile de Paşte, a ţinut mai multe slujbe în celulă. În afară de 8-10 deţinuţi adunaţi într-un colţ al celulei şi care se ţineau departe de acestă slujbă, restul de aproape 100 am ascultat în tăcere, cu religiozitate aceste slujbe. Chiar şi cei aflaţi în colţuri respectau tăcerea noastră! Tot aşa a fost şi noaptea Învierii, când slujba a culminat cu corul nostru „Hristos a înviat!” A doua zi preotul a fost chemat la raport şi nu l-am mai văzut niciodată, nu am mai aflat nimic despre el, nici după eliberare!

[R 478/ Arhiva de Istorie orală – Radio România. Înregistrare realizată de Dumitru Done Tăutu, 24.06.1977]

SORIN BOTTEZ
[Filolog, membru al PNL, fost deţinut politic]

Într-o bună zi s-a deschis uşa celulei şi ne-au selectat pentru mină, era Vinerea Mare... Era Vinerea Mare în ziua în care ne-a izolat! A doua zi am şi plecat la mină... ,,Nu există Înviere fără Vinerea Mare’’! Eram vreo 30 de tineri şi în momentul în care am fost luaţi de acolo [din celule], ne-au dus la baie şi ne-au dat nişte haine decente, că ale noastre erau toate pline de sânge şi am spus: “Domnule, asta e Învierea!”

Învierea am petrecut-o la mină, mina de la Valea Nistrului. Venise un grup de la Baia Sprie ca să ne înveţe mineritul, nişte oameni minunaţi în marea majoritate, şi era totul nou, totul frumos... Am găsit totul curat, cu cearşaf, cu pat individual, cu masă lucioasă în cantină, adică vreau să spun curată şi dată cu lac, cu pâine la discreţie, adică aveai un kilogram de pâine pe zi, raţie de minier, ceva de neimaginat! Şi aşa am petrecut Învierea, cu preoţi făcând slujba Învierii, în celule, pe ascuns.

Au fost multe [sărbatori de Înviere], extraordinare! Cele mai grozave au fost cele din mină... În mină ne strângeam când se termina şutul, adică perioada de muncă, ne strângeam acolo, la casa corfelor, o parte mai largă în mină unde sunt ascensoarele care te duc spre locul de muncă. Şi e un loc mai mare, aşa, ca o biserică, ca o biserică mai mică. Şi se puneau sfredele, de diferite lungimi, şi unii care erau pricepuţi în treaba asta loveau în sfredele în aşa fel încât ieşea un zăngănit de clopot, şi toţi preoţii... slavă Domnului, în mină erau 20 de preoţi.

O dată, când au coincis cele două Paşte, al nostru cu al catolicilor, toţi preotii, împreună, şi catolici, şi greco-catolici, şi ortodocşi, au slujit Învierea... Paştele este sărbătoarea fericirii, pentru că fericire mai mare decât Învierea lui Hristos nu poate exista!

[C 1347/ Arhiva de Istorie orală – Radio România. Interviu realizat de Silvia Iliescu, 15.02.2001]

MILTIADE IONESCU
[Medic, fost deţinut politic]

Lucram în mina Cavnic. În subteran posibilităţile de urmărire şi de control erau foarte mult reduse. Aşa că acolo puteau să se petreacă anumite evenimente, aşa cum a fost Paştele din '53. În închisoare erau preoţi de toate apartenenţele şi catolici şi greco-catolici şi ortodocşi. Cu ocazia sărbătorilor, bineînţeles că diferenţele ăstea de cult dispăreau şi oamenii erau unanimi la semnifiţia evenimentului. Gardienii realizau şi ei că jos, în subteran nu aveau prea multe mijloace la îndemână ca să ne poată controla şi supraveghea.

Şi îmi amintesc că de Paşte în '53 au avut loc nişte slujbe în toată puterea cuvântului. Într-un abataj a fost improvizat un altar, o masă de rugăciune. Preoţii au oficiat o slujbă absolut autentică, cu toate elementele posibile, mai ales că lămpile noastre, lămpaşele de miner au ţinut loc de lumânări.

Spectacolul era într-adevăr impresionant! În hăul acela al întunericului şi al adâncului să vezi această masă de oameni, toţi cu câte o lampă aprinsă şi preoţii care făceau slujba. Şi la nivelul unde s-a petrecut sărbătorirea era o căldură uluitoare, sufocantă, pentru că nu se făcea aerajul şi oamenii munceau aproape în pielea goală, dezbrăcaţi complet, în nişte chiloţi şi în picioare cu opinci făcute din anvelope de cauciuc, care te făceau să transpiri şi mai tare, cu apa şiroind în permanenţă din cap până jos, în picioare. Şi era foarte bizar să vezi preoţii care se prezentau în această ţinută. A fost o slujbă într-adevăr extraordinar de impresionantă şi mai ales că exista şi doza asta de sensibilizare care atunci răscolea tot, pentru că fiecare trăia cu gândul numai afară...

[C 987/ Arhiva de Istorie orală – Radio România. Interviu realizat de Silvia Iliescu, 03.06.1999]

ALEXANDRU CONSTANTINESCU
[Filolog, fost deţinut politic]

Eram la închisoarea Aiud, prin ’58. Era ziua de Paşte. La un moment dat, după-masă, cum ar fi pe la orele 2-3, se aud trei bătăi în perete, se pune urechea la perete şi ăla de-acolo spune: “Când vom bate de trei ori în perete, toată lumea îngenunchează, se spovedeşte în sinea lui, îşi face o rugăciune, pentru că undeva, într-o cameră la etajul trei, un preot va face slujba.” Bineînţeles şi preotul ăla tot în genunchi şi tot în sinea lui, tot în gând. „Transmiteţi mai departe!”. Mai departe am transmis… Sigur că la fiecare uşă exista câte o găurică din asta, prin care te uitai şi vedeai ce-i dincolo, iar dacă cumva ăştia o astupau sau o vopseau, cu o sârmuliţă sau cu ceva, cu răbdarea şi cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, reuşeai să-ţi mai faci altă găurică, să vezi ce este… Şi când s-a auzit, cam după vreo juma’ de oră din nou bătaia în perete, toată lumea a îngenunchiat şi am stat cuminţi fiecare, am stat în genunchi. În timpul ăsta, afară s-a produs o zarvă nemaipomenită! Vă închipuiţi o închisoare cu câteva mii de deţinuţi care la o comandă au stat în genunchi… şi ei nu ştiau ce se întâmplă după asta şi ce este asta. Au început pe sală sentinelele, caralii să alerge, să închidă uşile mari de la intrare, s-a bătut alarma, s-a făcut înconjurul închisorii şi aşa mai departe.

După vreo jumătate de oră, sau trei sferturi de oră - exact nu mai ştiu - se aude iar bătaia în perete… Ne-am sculat, ne-am închinat şi ne-am văzut de treaba noastră mai departe.

A venit seara - dormeam cu luminile aprinse - în pat, la un moment dat a început să tragă clopotele. De undeva, de sus, de la o fereastră, printre zăbrelele, erau şi gratii, jaluzelele erau puse oblic, că nu vedeai decât jos, cineva a strigat tare, cât l-a ţinut gura: “Hristos a înviat!”. Toată închisoarea, ca la comandă: “Adevărat a înviat!” şi a început să cânte… Toţi în pat, aşa cum eram, culcaţi, fără să ne ridicăm: “Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”. De trei ori, după care s-a tăcut, s-a lăsat tăcerea… Ăsta a fost unul dintre cele mai frumoase Paşte din viaţa mea!

[C 1177/ Arhiva de Istorie orală - Radio România. Interviu realizat de Mariana Conovici, 25.02.2000]

SIMA DIMCICĂ
[Ţăran din Dobrogea, fost deţinut politic]

La Jilava am făcut primul Paşte în închisoare. Am avut vreo 7-8 preoţi, dintre care unul era părintele Popescu Sterian, care a fost protopop, a fost la catedrală, aşa, unul Samoilă, unul Popovici… Erau mai mulţi preoţi în celulă… Ei, acolo am făcut o mică bucurie, mică de tot, cu preoţii. Ce-a zis protopopul?! “Sunteţi de acord să cântăm în bezna asta, în închisoare?” “Da!…” Ei, a făcut ceva, o rugăcuine acolo şi am început să cîntăm “Hristos a înviat!”, unii plângeau de bucurie, alţii lăcrămau, alţii… că eram mulţi… vai! Era o emoţie generală!…

[C 1015 Arhiva de istorie orală – Radio România. Interviu realizat de Silvia Iliescu, 24.08.1999]

IOAN ODOCHIAN
[Ţăran bucovinean, fost deţinut politic]

În ’53 sau în ’54, de Paşte s-o cântat „Hristos a înviat!” încetul, pe urmă mai tare, pe urmă mai tare! În dormitorul meu aveam doi preoţi şi un pustnic. În colţ, aicea unde eram noi, o căzut de santinelă un tătar, în termen, bineînţeles. El imediat o şi bătut în semnal. Gata! O venit ofiţerul de serviciu, şeful de secţie... Măi frate, o venit şi o început o percheziţie de ne-o înnebunit! Ce să găsească?! N-o găsit nimic, o bănuit, s-o zvonit ceva, ceva cu împărtăşania. Pustnicul ăsta, Hulea Ion, avea o cruciuliţă din lemn. Şi a pus-o şi el sub cap acolo… Au descoperit-o: “…Ce-i cu asta aici?!” Cu dânsul nu era nici o problemă, nu era în nici o organizaţie, nu era în nimic, pentru că sta izolat în pădure, pentru asta l-o arestat, că de ce stă izolat… aşa îl luaseră ei! N-or găsit nimic, dar s-or făcut cercetări o lună de zile pe chestia de împărtăşanie. N-o ieşit nimic! Nu o ieşit absolut nimic...

[C 1351 Arhiva de Istorie orală – Radio România. Interviu realizat de Silvia Iliescu, 17.05.2000]

DINU C. GIURESCU
[Istoric, în anii ’50 aflat la muncă obligatorie pe şantierul aeroportului de la Bacău]

După moartea lui Stalin pe şantierul [aeroportului de la Bacău] atmosfera era mai relaxată. A venit Paştele, în 1953, cred că în aprilie a căzut, ca de obicei. Unul din şefii de lot care conducea o secţiune era Braga, un subinginer care făcuse frontul de est. Şi Braga era prieten cu Constantin Voievod care era directorul politic al şantierului.

Şi vine ziua întâi de Paşte. Atmosfera era mai destinsă. Cred că în prima zi de Paşte, care e duminică, nu am lucrat. A doua zi, luni, toată lumea la şantier, grămadă. Şi Braga iese râzând din biroul şefului politic Constantin Voievod. Şi zic: „Ce e domnule Braga?”, „Stai să vezi domn' Dinu, că m-am dus la şeful şi i-am spus: ”, „Hai băi, lasă-te de asta... ” Să spui asta la o lună, o lună şi jumătate după moartea lui Stalin!... Atmosfera pe şantier se mai relaxase...

[C 1568-1569/ Arhiva de Istorie orală – Radio România. Interviu realizat de Silvia Iliescu, 31.10.2002]

Share