Două povestiri de Crăciun

Moş Nicolae şi Moş Crăciun

Cum erau sărbătorile în copilăria dumneavoastră?

A! Superbe!... Începând de la Sfântul Nicolae care a fost marcat în viaţa mea de mama, ca un făcător de minuni şi joaca era cam în felul următor: eu eram pus cu icoana Sfântului Nicolae în pat, în genunchi, icoana în faţă, să mă rog, aşezat în aşa fel încât stăteam cu spatele la fereastră şi şoferul – că aveam atuncea şi sofer – venea prin curte cu o scară, se urca la fereastra respectivă care era deschisă din timp de mama şi o umplea cu daruri, în aşa fel încât cât terminam eu rugăciunea, mă întorceam către fereastră că ştiam precis că e plină de daruri...

Absolut fantastic, pentru că pe la 14-15 ani, ba dacă mă gândesc bine chiar 16, tata a rămas să administreze uzinele româneşti din Dobrogea cedată, Cadrilaterul cedat Bulgariei. Şi-atuncea, pentru ca să nu-mi întrerupă mie cursurile m-au lăsat în gazdă la naşii mei şi care mi-au dat o cămăruţă acolo şi stăteam în gazdă. Şi în ziua de Sfântul Nicolae n-am putut să-mi opresc lacrimile şi să nu sufăr de singurătate... de fapt acest sentiment ar fi trebuit să-l am tot timpul, că eram singur în Bucureşti, tata era la Bazargic, mama era şi ea refugiată la Drăgăneşti... şi-atunci am simţit că sunt singur. Şi că nu vine Sfântul Nicolae... şi-n clipa când plângeam în pat, singur, s-a deschis uşa şi pentru prima oară naşa mea a intrat cu o tavă de dulciuri (...).

Copilăria mea a fost... pentru că tata avea o situaţie economică foarte bună, chiar foarte bună, sărbătorile au fost bogate şi respectate din plin. Chiar mai am amintiri de atunci... primul şoc a fost la 6 ani sau probabil 5, nu mai ţin minte, când, după ce a venit Moş Crăciun cu sacul plin şi a plecat, eu am întrebat-o pe mama: “Mamă, de ce avea Moş Crăciun pantofii lui Tudor?” – ăsta era şoferul... Ei, a întors-o mama, aşa prin păpuşoi un timp de, dar în timpul primăverii respective, tot plimbându-mă prin pod (...) am dat peste masca lui Moş Crăciun şi de atunci mitul... îl respect şi acum, dar s-a frânt!...

[CD 1901, Societatea Română de Radiodifuziune, Arhiva de istorie orală, interviu realizat de Silvia Iliescu, 13.11.2010]

Crăciunul în 1945

În perioada asta nefiind angajat, nefiind prins în nimic, a apărut un element cu totul nou şi anume mi s-a făcut oferta ca până în toamnă când urma să fie gata Teatrul “Papagal” – deci aveam vreo trei luni de zile libere – să fac un film la Budapesta. Era foarte tentant şi din punct de vedere material dar mai ales din punct de vedere artistic pentru că era o conjunctură favorabilă: la Timişoara exista un fabricant, Gheza pare-mi-se, Polak, care avea o fată care cânta, dansa, o mică vedetă de familie care îşi luase chiar şi un pseudonim artistic, Aghi Poli, a vrut neapărat ca să facă un film şi atunci tatăl ei a luat toată averea fabricii şi a investit-o în filmul pe care trebuia să-l facă fata lui (...) Ce m-a tentat pe mine a fost faptul că se făcea filmul în trei variante: o variantă austriacă-germană, o variantă ungurească, evident, şi una românească. Iar eu trebuia să joc un rol care avea corespondenţi în celalte două variante doi mari actori de cinematograf: Teo Lingen, austriac-german, mă rog, care era la o sută nu ştiu câtelea film ca actor şi al 36-lea ca regizor (...), iar varianta maghiară cu Lotobor Kalman care era Birlic-ul Ungariei. Deci o concurenţă la nivel internaţional de prim nivel (...).

Ne-a prins Crăciunul acolo [la Budapesta] şi pentru că... se lucra ca la noi, s-a depăşit contractul cu patru zile, adică zilele dintre Crăciun şi Anul Nou şi mai urma să facem pe 2 ianuarie ultimele secvenţe. Teo Lingen (...) a profitat de aceste zile şi-a spus: “Eu plec, s-a încheiat contractul, s-a terminat, mă iertaţi, n-aţi terminat filmul, nu e vina mea...” şi a luat pentru aceste patru zile, din care numai una de filmare, de 10 ori valoarea contractului pe care-l făcuse înainte... Dar asta ne-a permis să sărbătorim Crăciunul împreună.

Şi ne plimbam pe stradă cu el, era şi soţia mea cu mine, şi plimbându-ne pe stradă, în preziua Crăciunului, ne-am oprit în faţa unui anticar... El a văzut în vitrină un volum şi mi-a spus: “Te rog scuză-mă, trebuie să intru neapărat să văd, de ani de zile urmăresc acest volum”. Am intrat înăuntru, lui i s-a cerut un preţ foarte mare, nu primise încă diferenţa de bani, a spus: “Poate am să trec în prima zi de după Anul Nou, puteţi să mi-l ţineţi?” Ǎla: “Vai, domnul Lingen, puteţi să-l şi luaţi!” “Nu-nu, lăsaţi...” Eu am ieşit din magazin, am mai făcut câţiva paşi şi am spus: “Ah! Am uitat o chestie, te rog nu te supăra, Teo, trebuie să mă duc să fac o cursă”. M-am întors la magazin şi-am spus: “Domnul Lingen a trimis banii, vă rog să-mi daţi volumul!”...

Ce volum era?

Kunst und vagabunden. Nici în ziua de azi nu ştiu ce cuprindea acest volum, dacă Teo îl căutase ani de zile...

Seara a fost Crăciunul în camera mea. Eu m-am îmbrăcat în Moş Crăciun, mi-am făcut o barbă dintr-o căciulă, am întors un palton pe dos, a fost o joacă, toată lumea s-a simţit extraordinar şi am distribuit cadouri la toată echipa de români şi lui...

Aţi avut şi brad?

Am făcut, cum să nu!.. El nu se aştepta, el a venit ca invitat. Şi auzind numele lui la brad, “Teo Lingen!...” “Eu?” “Da, da!..” şi când i-am pus în braţe cartea a început să plângă. Şi am rămas ca fraţii... De aceea, experienţa mea cinematografică de debut a fost extraordinară!

[CD 1894, Societatea Română de Radiodifuziune, Arhiva de istorie orală, interviu realizat de Silvia Iliescu, 14.12.2010]

Share