Neagu Djuvara s-a născut la 18 august (stil vechi) / 31 august (stil nou) 1916 la București, într-o familie în care tatăl, Marcel, căpitan de Geniu în armata română, se trăgea dintr-o familie veche de celnici aromâni, iar mama, Tinca, aparținea unei vechi familii de boieri, Grădișteanu, înrudită cu mai toate familiile boierești din Țara Românească.
În anul 1918 tatăl său moare, în urma marii epidemii de gripă spaniolă.Primul război mondial obligă familia să aleagă calea exilului, către bunicul Trandafir Djuvara, ministru plenipotențiar al României în Belgia, mai întâi mergând la Nisa, în 1928, apoi la Paris, din 1932. Neagu Djuvara și-a făcut studiile la Paris, unde și-a definitivat studiile liceale, apoi fiind licențiat în litere la Sorbona în 1937 și doctor în drept la aceeași universitate, în anul 1940.
În anul 1937 se căsătorește în Franța cu France Henriette Marie Gaillet, nepoata generalului Jean Baptiste Estienne, cel care a inventat în 1916 carele de luptă (tancul), cei doi fiind cununați de Monseniorul Vladimir Ghika, personalitate remarcabilă a vremii și rudă cu mama lui Neagu Djuvara.În 1940 lansează, la Paris, volumul „La législation roumaine en matière de nationalité”.
Tot în 1940 revine în țară pentru satisfacerea stagiului militar, iar între iunie și noiembrie 1941, participă la campania din Basarabia și Transnistria ca elev-ofițer de rezervă. Ca infanterist, Djuvara este rănit ușor la o mână, în fața Odesei, iar șansa îi surâde, căci, după trimiterea lui la Tiraspol pentru refacere, regimentul este angrenat, dezastruos, în cucerirea Odesei, iar din cei 3.000 de oameni vor scăpa cu viață doar 92.În mai 1943 intră prin concurs în Ministerul de Externe, la „direcția cifru”, fiind apoi trimis de Antonescu curier diplomatic la Stockholm, la 23 august 1944 (unde avea misiunea să o contacteze pe doamna Kolontay, ambasadorul URSS la Stockholm, ca să reia negocierile de pace cu guvernul Antonescu), cu doar câteva ore înainte de arestarea mareșalului, apoi fiind secretar de legație la Stockholm (numit de guvernul Sănătescu) funcție în care rămâne până în septembrie 1947.
Până în anul 1961, rămâne în exil, militând în diverse organizații, fiind secretar general al Comitetului de Asistență a Refugiaților Români de la Paris, apoi jurnalist la Radio Europa Liberă și secretar general al Fundației Universitare "Carol I".În anul 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, cu un contract de doi ani, în calitate de consilier diplomatic și juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine și, concomitent, profesor de drept internațional și de istorie economică, la Universitatea din Niamey. Șederea sa în Africa se prelungește pentru o perioadă mult mai lungă.
În mai 1972 obține doctoratul de stat la Sorbona cu o teză de filozofie a istoriei, apoi obține și diploma Institutului Național de Limbi și Civilizații Orientale de la Paris pentru limba sârbo-croată.Între anii 1984 - 1989, este secretar general al Casei Românești de la Paris.
După Revoluție, în 1990, revine în țară, între anii 1991 și 1998 este profesor asociat la Universitatea din București, la Facultățile de Istorie și de Științe Politice.Devine membru de onoare al Institutului de Istorie "A.D. Xenopol" din Iași și al Institutului de Istorie "Nicolae Iorga" din București.
Este membru de onoare al Fundației Culturale Erbiceanu.În ianuarie 2008, a lansat activitatea Fundației Calea Victoriei prin cursul său de istorie "Cum am trăit secolul XX".
Pe 5 martie 2010, primește din partea ambasadorului francez la București ordinul Arts et Lettres în grad de Ofițer.Din noiembrie 2012 este Doctor Honoris Causa al Universității din București.
Este autorul a peste 20 de volume de istorie, diplomație, filosofie între care menționăm „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, seria istorie, Humanitas, 1999, „Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne”, ediția a IV-a, Humanitas, 2006 (o carte pitorească, unde cititorul descoperă viața țărilor române de la începutul secolului al XIX-lea și un mod inedit, mai nuanțat, de a privi domniile fanariote), „Amintiri din pribegie”, Humanitas, 2012 (o carte memorialistică, în care talentul de povestitor al autorului este bine susținut de biografia sa excepțională), „Aromânii: istorie, limbă, destin, Humanitas, 2012 sau „O scurtă istorie ilustrată a românilor”, Humanitas, 2013.În scrierile sale, Djuvara este un susținător al continuării cercetărilor referitoare la istoria românilor, punând la îndoială calitatea informațiilor din perioadele interbelică și comunistă, afirmând că anumite părți ale istoriei au fost accentuate sau suprimate pentru a deservi scopuri politice.
De asemenea, Djuvara este un critic al atitudinii excesiv de favorabile occidentului în politica românească, sugerând că societatea și cultura române nu pot fi clasificate ca occidentale.Deși a primit și critici pentru opiniile sale, Djuvara rămâne un înțelept original, un om comunicativ și un tip extrem de jovial și elegant.
Răzvan Moceanu***
Arhiva de Istorie Orală a Radiodifuziunii păstrează mai multe interviuri acordate în timp de profesorul Neagu Djuvara, mărturii edite sau inedite privind viața sa despre care Andrei Pleșu spunea: “Nu e suficient să spui că a trecut prin multe. A trecut prin tot”.
Neagu Djuvara: “Intrarea mea în Ministerul de Externe a fost un accident. În două cuvinte, eram întîmplător bun prieten cu Camil Demetrescu care intrase cu vreo 5-6 ani înainte în minister. Avea deja o poziție interesantă ca subdirector al Cifrului și Cabinetului, era un om cu un caracter extraordinar și a dovedit-o mai târziu făcând 16 ani de închisoare în care nu a vrut să facă nici cea mai mică compromisiune: a făcut 16 ani de închisoare, închis singur într-o celulă, fără hârtie să scrie, fără carte să citească, fără persoane.... izolare completă!
Întâmplarea a făcut că el a întâlnit pe soția mea pe stradă într-o zi din primăvara anului 1943 și i-a spus: “France, știi că peste câteva saptămîni este primul concurs de mai mulți ani la Ministerul de Externe? De ce nu se prezintă Neagu?”. Nevastă-mea s-a întors acasă și mi-a spus: “M-am întâlnit cu Camil pe Calea Victoriei și iată ce mi-a spus...” Eu eram în momentul ăla ofițer de rezervă., fusesem pe front în Basarabia și Transnistria, până la Odessa, cu Regimentul 6 “Mihai Viteazul”, regimentul fusese totalmente distrus în atacurile împotriva Odessei, și era acum în refacere la București. Așa că timp de doi ani a fost în refacere la București și eu eram ofițer - instructor de recruți, eram sublocotenent. Așadar, gândul îmi era departe de diplomație, de aproape trei ani eram în armată, devenisem un fel de ofițer de carieră. Dar în timpul nopții îți vin gânduri...
A doua zi mi-am zis: “Poate Camil are dreptate, noi pierdem războiul în momentul de față!” - chiar în ‘42 eram cu toții convinși [că vom pierde războiul]. De la Stalingrad încolo nu mai erau șanse ca Germania să câștige. Nu eram antigerman în momentul acela deloc și sufeream să văd că se pierde războiul. Acuma mi-am schimbat ideile, îmi dau seama că o victorie a Germaniei împreună cu noi ar fi fost o catastrofă mondială (...).Eu vroiam să fac o cariera universitară. Pentru asta îmi trebuiau ani și ani de zile pentru un alt doctorat, făcusem deja un doctorat în drept și o licență în istorie, dar vocația mea era către istorie și către un doctorat în istorie la Paris. Mi-am dat seama că am pierdut războiul, că nu voi mai avea cu ce [să mă întrețin], decât ca funcționar. Mi-am zis: “Hai să intru in Ministerul de Externe” - era cea mai puțin plicticoasă din meseriile pe care le pot face, pentru ca să am totuși capul liber ca să mai citesc, să lucrez...
Când am intrat în minister, eu am crezut că iau un fel de poliță pentru viitor, adică atunci când se va termina războiul voi intra în diplomație (...). Inutil de a vă spune că colonelul Regimentului 6 “Mihai Viteazul” care nu mă iubea deloc, când i-am cerut câteva zile ca să pregătesc un concurs, mi-a acordat “generos” cele două zile de Paști! Duminică și luni, atâta am avut.Nu m-am dus la regiment în cele două zile de sărbătoare ca să mai răsfoiesc niște cărți, că de trei ani de zile nu citisem o carte... asta mi-a fost pregătirea! Și pe urmă am avut liber în ziua concursului.Camil Demetrescu, din prietenie sau din prețuire pentru mine, a făcut să fiu afectat la Direcțiunea Cifrului și Cabinetului, singura din minister care avea putere la Statul Major să desconcentreze pe funcționarii ei. Așa că într-o bună zi, pe când eram la regiment, vine un tânăr ostaș cu un bilet : “Vă cheamă domnul colonel...” [Domnul colonel] îmi arată o hîrtie de culoare - nu mai știu dacă era verde sau roz - și-mi spune: “Neagu Djuvara, sunteți desconcentrat”. Deci a fost cu totul o surpriză!
Am fost afectat de la început la Direcțiunea Cifrului și Cabinetului.(...) În momentul acela mai era în picioare Palatul Sturdza, acolo se găsea sediul Direcției Cifrului, pe când în clădirea mare, din Piața Victoriei, care era terminată de un an-doi, erau celelalte servicii ale ministerului, inclusiv birourile. (...) Numai telegramele treceau pe la noi, iar nu anumite rapoarte. Întâmplarea face însă ca Direcțiunea Cifrului și Cabinetului a devenit direcțiunea cea mai importantă din momentul când, patronat de rege și inițiat de șefii celor două mari partide tradiționale, adică țărăniștii și liberalii, s-au hotărât să se facă negocieri cu Aliații peste Ion Antonescu și Mihai Antonescu, sperând mai întâi să facă negocieri numai anglo-americanii, care de la început au răspuns tuturor : “Adresați-vă rușilor, adresați-vă rușilor!” (...) N-aș putea acum să rememorez exact data, dar Frederic Nanu, ministrul nostru la Stockholm, cu el știu că s-au început tratativele cu ambasadoarea Uniunii Sovietice, cu doamna Kollontai. Câteva luni după ce am intrat eu în minister erau deja în curs acele telegrame, că-mi aduc aminte că am avut și eu a le cifra sau descifra. Dar de atunci începuseră deja și celelalte, adică cele paralele, chiar la Stockholm se duceau două negocieri, acele negocieri începuseră înainte de intrarea mea în Ministerul de Externe. Și, după câteva luni de când eram acolo, din cauza încrederii pe care Camil Demetrescu o avea în mine, am fost chemat să particip și eu la cifrarea sau descifrarea telegramelor acestora care nu ajungeau la cunoștința Ministrului de Externe, deci era un act foarte grav care ar fi putut să ne coste plutonul de execuție, dacă într-adevăr cei doi Antonești ar fi avut cunoștință exactă de ce se făcea, sau dacă nemții ar fi pus mâna pe putere, cum au făcut în Ungaria un an mai tîrziu.Telegramele care erau trimise la Stockholm pentru tratativele inițiate de opoziție erau recepționate de Gheorghe Duca, numărul 2 al Legației. (...) Și Antoneștii au încercat anumite contacte, de pildă prin Gheorghe Barbul, care era atașat de cabinet la mareșal pentru afacerile cu străinii. [Gheorghe Barbul] a scris o carte bună, care a avut succes în Franța acum 25 de ani și care se cheama “Al treilea om al Axei”. Îi ia apărarea lui Antonescu, dar ineresant este că - eu îl cunosc bine! - și-a modificat foarte mult atitudinea în ultimii 30-40 de ani de când a văzut alte documente, își dă perfect seama că Ion Antonescu a greșit în felul cum a dus tratativele. El a fost unul dintre cei care a încercat niște contacte cu americanii la Madrid, deci Antonescu încerca pe ici, pe colo. Cel mai bun canal a fost cel care s-a deschis la Stockholm cu Frederic Nanu, la dorința sovieticilor, este singurul care a avut urmări, adică singurul prin care s-a ajuns la niște propuneri concrete din partea sovieticilor. Noi am cerut ceva ameliorări, scăderea de pildă a volumului despăgubirilor de război; Antonescu ținea absolut să existe câteva județe din țară unde guvernul nostru să nu aibă armată de ocupație... toate chestiile astea au fost în principiu admise de sovietici pe “canalul Nanu” (...). Sovieticii au vrut să dea convingerea românilor că numai cu ei trebuie tratat și deci au acordat lui Nanu anumite avantaje pe care nu vruseseră să le dea la Cairo față de anglo-americani, asta e foarte interesant!
Acuma ajungem la faza finală: Nanu transmite aceste ultime propuneri sovietice la București în prima jumatate a lui iunie, între 1-15 iunie, el trimite aceste ultime condiții sovietice. Guvernul lui Antonescu n-a răspuns niciodată. De aceea faimoasa... telegramă [de la Stockholm]!Acuma, nu uitați un lucru: eram vreo 8-9 tineri diplomați - numai diplomați erau la Direcțiunea Cifrului -, eram relativ mulți, aveam o gramadă de telegrame care veneau de peste tot și care de multe ori erau lipsite de interes. Deci noi aveam un teanc întreg de telegrame pe care trebuia să le cifrăm și aceste telegrame secrete, mai secrete decât celelalte. Mai întâi, nu toți dintre noi știau despre tratativele opoziției, știam numai vreo doi-trei. Era Ciurea, cu mine, binențeles Camil Demetrescu și am uitat să vă vorbesc despre cel care era deasupra lui Camil Demetrescu, era șeful Cifrului și Cabinetului, Niculescu Buzești, care a jucat un rol pozitiv fiindcă a devenit imediat după 23 august ministru de Externe. Dar un om pentru care am avut un adevărat cult era secundul lui, Victor Rădulescu Pogoneanu. Pogoneanu era la curent cu telegramele trimise de opoziție, fiindcă el în fond era creierul acestor negocieri alături de Niculescu-Buzești și la nivelul practic al cifrărilor el era omul care primea totul și trimitea totul. În principiu, orice telegramă cifrată venită trebuia să fie trimisă ministrului de Externe prin intermediul secretarului general, care era domnul Davidescu, dar aceste telegrame nu erau arătate secretarului general, care nu a știut de existența lor luni și luni de zile. Pogoneanu a fost nu numai la curent în minister cu telegramele, dar a și participat la intrunirile de la Buftea. Parcă mă văd într-o noapte, ajutîndu-l să se urce în mașinuta lui ca să meargă la castelul lui Barbu Știrbei de la Buftea unde se întâlneau Maniu, Bratianu (...).
Despre negocierea de la Stockholm am cunoștință oarecum directă. S-a zvonit și continuă să se creadă în anumite cercuri - dovada că filmul Oglinda pune de două ori în gura lui Antonescu replica: “De la Stockholm a venit ceva?”- nu era nimic de venit de la Stockholm! Antonescu nu putea să spună una ca asta, fiindcă nu era nimic de venit de la Stockholm! El trebuia să dea un răspuns Stockholmului! Nu se știe exact de unde a pornit această informație, poate din faptul că Gheorghe Duca a cifrat o telegramă în ziua de 23 august, după ce o văzuse pe doamna Kollontai, pentru a grăbi opoziția de a trimite un reprezentant peste liniile românești, în persoana generalului Aldea. Dar nici nu am garanția că această telegramă a plecat, fiindcă Duca, în jurnalul lui spune lucrul următor: “La 9 seara am terminat de cifrat împreună cu Sandu Ghica - care era primul secretar de Legație - am terminat cifrarea convorbirii mele cu doamna Kollontai”, asta o spune la ora 9 seara. S-a dus oare cu ea atunci la poștă?! Nu știu!... Fiindcă la 10 seara scrie : “Aud acum, am primit un telefon, am auzit la radio că la București lovitură de stat, regele l-a arestat pe Antonescu”. Deci, dacă a existat o telegramă - și încă o pun la îndoială! - ar fi venit de la Duca, filiera opoziției, și n-ar fi venit decât pe 24. La 23 august n-a existat nici o telegramă de la Stockholm care să fi fost tăinuită de Niculescu-Buzești, după cum se zvonește acuma. Este o legendă și este o legendă care să pună în capul opoziției un fel de împiedicare de a-l lăsa pe Antonescu să facă pace.Cred că sunt ultimul care am fost primit în audiență de Mihai Antonescu, pe la 12 noaptea, în noaptea de 22 spre 23 august. Misiunea de a pleca [în chip de curier] o primisem cu câteva zile înainte. Este o poveste extraordinară, fiindcă fusesem de mai multe ori curier, în fond nu-mi venise mie rîndul... Trebuia să plecăm pe 20 august, erau prevăzute la data aceea patru plecări: una la Lisabona, una la Berna, una la Ankara și una la Stockholm, toate pentru reactivarea convorbirilor cu Aliații. În orice caz, erau și curierate de rutină, trebuia să se transmită rapoarte. Misiunea mea n-a fost una de rutină, din cauză că a intervenit formidabila ofensivă sovietică din 19-20 august '44 în Moldova și atunci Mihai Antonsecu s-a gândit: “Trebuie să dăm răspunsul lui Nanu la telegrama pe care el o trimisese cu două luni și jumătate înainte.” Iată ce mi-a spus Mihai Antonescu în noaptea de 22 spre 23 august, instrucțiunile pe care mi le dădea mie pentru Nanu. Nanu trebuia să întrebe pe d-na Kollontai lucrurile următoare: punctul 1 - dacă Rusia este dispusă să reia negocierile. Care va să zică nici nu erau siguri că propunerile sovietice din iunie, cu două luni și jumătate în urmă, mai erau valabile. [Mihai Antonescu] a revenit apoi pe drept cuvânt asupra acestei chestiuni zicând că este preferabil să nu se mai pună această întrebare, de teamă ca rușii să nu răspundă negativ. El credea că sovieticii nu se mai țineau de propunerile lor făcute cu trei luni înainte. Ion Antonescu a revenit: “Nu, nu puneți întrebarea, le luăm drept bune, propunerile lor...”;
Punctul 2 - dacă condițiunile Uniunii Sovietice sunt aceleași ca în aprilie trecut?! Condițiunile din aprilie sunt cele pe care le spusese Molotov la radio, că se respectă granițele României, că nu se atinge de regimul politic... dacă condițiunile sunt aceleași ca în aprilie trecut, guvernul nostru spera ca rușii să fie înțelegători pentru situația României, prinsă cum era în cleștele german și că o dovadă de bunăvoință din partea noastră era faptul, trist în sine dar adevărat, că la acest ultim șoc al armatelor sovietice trupele noastre nu mai luptaseră bine. Vă dați seama ce-mi spunea Mihai Antonescu?! I-am atras atenținea că acest argument era o armă cu două tăișuri, neputîndu-se dovedi că această slabă rezistență era vrută sau ordonată. Rămânea faptul în sine, constatarea asta oficială a neputinței noastre militare, care devenea pentru ruși o invitație de a împinge înainte și de a nu-și lega mâinile cu un armistițiu în momentul când capitularea armatelor noastre nu mai prezenta nici un interes strategic. Deci și la al doilea punct a zis: “Bine, atuncea nu mai spunem asta”. Vedeți în ce dezorientare mintală era Mihai Antonescu, Ministrul de Externe...Punctul 3 - Nanu trebuia s-o întrebe pe d-na Kollontai unde și cum să se ducă negocierile, deci nu era nimic pregătit, “Unde să continuăm negocierile?” eram eu trimis ca să întrebăm. Ar mai fi durat săptămâni de zile... între timp rușii ajungeau la Cluj!
Punctul 4 - “De asemenea, dacă guvernul sovietic vrea să discute cu un reprezentant al opoziției sau dacă cere și un reprezentant al actualului guvern.” Eu am avut impresia, împărtășită și de colegul meu Ciurea care pleca la Ankara și fusese primit înaintea mea, că domnul Mihai Antonescu care primise o cerere de la domnul Cretzianu, ministrul nostru la Ankara, de a se trimite imediat un delegat la Cairo, ar fi fost gata să plece în persoană să semneze armistițiul la Cairo, dar că nu i-ar fi fost pe plac să meargă la Moscova. În fond, în ultimul moment săracul Mihai Antonescu a avut un fel de speranță că o să fie el trimis să iscălească un armistițiu... pe 22 august! Era insistența lui de a spune că “poate că plec eu însumi la Ankara”, deci acea propunere a lui Cretzianu ca să plece cineva din țară imediat la Cairo ca să iscălească acolo, chiar dacă răspunsul sovietic întârzia. El a prins din zbor această propunere, zicînd: “hai să plec eu!”L-am întrebat dacă mai era vreme de negocieri prin Stockholm sau Ankara. Mi-a răspuns textual: “Mai este linia Focșani-Nămoloasa-Galați, mai este toată Muntenia, mai sunt Carpații...” (...) Când s-a văzut dezastrul militar [de pe front], Mihai Antonescu s-a hotărât ca celor doi curieri trimiși la Ankara, respectiv la Stockholm, să li se încredințeze misiuni speciale de a relua negocierile cu Aliații. Deci eu am fost repus pe listă între 20 și 21 august - și s-au trimis telegrame ca să ne anunțe sosirea noastră și la Berlin - ca să fiu primit de la avion și găzduit și la Stockholm să fiu așteptat în ziua de 24 august. Deci, pe 22 august am fost primit de către Mihai Antonescu. Colegul Ciurea înainte mea [a primit] anumite instrucțiuni pentru Ankara și pe urmă eu am primit alte instrucțiuni pentru Stockholm. Deci am fost primiți pe rând în acea noapte. Dimineață am plecat cu avionul de linie către Viena.
La Viena, am avut multe dificultăți ca să fiu admis în avionul de Berlin, fiindcă aveam prea multe bagaje. A fost un chin să insist, că sunt curier diplomatic, așa și pe dincolo... Și, în fine, am ajuns la Berlin după masa destul de târziu și nu era nici un român care să mă aștepte, probabil că Legația României nu primise telegrama. Eram disperat, fiindcă închipuiți-vă în ce stare de stres eram, de presiune, nu dormisem nici o clipă toată noaptea, eram într-o stare de nervi extraordinară, gândindu-mă că mă duc la Stockholm ca să scoatem țara din război într-un moment de dezastru. Și văzând că nu sunt așteptat la ambasadă și nu știam cum o să plec la Stockholm, pentru că ambasada noastră de la Berlin, primind telegrama din țară, ar fi trebuit să-mi rețină un loc pe avionul din aceeași zi sau de a doua zi dimineață spre Stockholm, nimic din aceasta nu fusese făcut. Când m-am informat de avionul către Stockholm, primul avion pleca a doua zi dimineață la ora 6:00 și eu nu aveam nici un loc reținut și nici nu erau locuri. Am fost pus pe o listă de așteptare. Și atunci m-am gândit să dau un telefon la Ministerul de Externe german. În nemțeasca mea cam șchioapă am dat telefon: “Sunt curierul diplomatic român în drum spre Stockholm, nu sunt așteptat de ambasada mea, vă rog să mă ajutați să ajung la un hotel ...” și la o oră - când deja de vreo 2-3 ceasuri se întâmplase lovitura de stat la București, Ministerul de Externe german îmi trimite o mașină militară, parcă o văd, camuflată, care m-a luat și m-a depus la hotelul Adlon. Mă duc la recepție, acolo: “N-aveam nici camere, nicio ambasadă română nu a venit...” Eram disperat, ce mă fac acuma, în această zi, cu geamantanele mele de curier diplomatic, fără loc unde să dorm, fără loc a doua zi în avionul de Stockholm.... Atuncea am stat lângă ușă, în holul hotelului și deodată intră pe ușa hotelului trei români, vorbind tare românește între ei. Mă reped la ei: “Domnilor, sunt curierul diplomatic român Neagu Djuvara în drum spre Stockholm...” Ei, veseli: “Vă ajutăm noi, n-aveți nici o grijă!” Cine erau ?! Se pare că era un student, un tânăr căpitan care era [venit] pentru recepție de armament, al treilea nu mai țin minte cine... Și dumnealor se distrau în seara aceea și vroiau să petreacă toată noaptea. Eu, în starea care eram, și nedormit, le-am zis: “Domnilor, eu vă mulțumesc dacă mă duceți la un hotel!” M-au luat, aveau un Volkswagen, au îngrămădit geamantanele înăuntru, mi-au găsit un hotel destul de mare unde aveau o cameră. Nu vă mai spun cum arăta Berlinul, era ceva apocaliptic! Când te uitai din avion ți se părea că nici un acoperiș nu mai exista... Parcă erau niște dinți cariați, înmulțiți cu zeci de mii, era un peisaj indescriptibil! Străzile erau pline toate de moloz, totdeauna în fiecare zi curățat, în așa fel încât o bandă să fie liberă și făceai slalom... La hotelul ăla mi s-a găsit o cameră și tinerii mi-au spus : “Vă luăm acuma cu noi, mergem la masă împreună” - vroiau negreșit să mă ia și pe mine să mă distrez cu ei toată noaptea. Eu, să înnebunesc: “Nu, domnilor, lăsați-mă să dorm!” I-am lăsat să plece punîndu-i să-mi jure că vin la 5:15 dimineață să mă ia, să mă duc la aeroportul din Berlin, în plin centrul orașului. Închipuiți-vă un aeroport care ar fi în Cișmigiu, cam asta era Tempelhof pe vremea aia.Am dormit cum am dormit, noroc că nu a fost alarmă în noaptea aceea, ca să cobor în pivniță. M-au trezit cum am cerut eu la 5:15, m-am îmbrăcat în grabă, mi-am coborât geamantanele, pe românașii mei îi văd venind pe la 5:30 veseli, strigând: “Suntem aici, gata!” Îmi iau geamantanele, le aglomerează pe acoperișul mașinii, pe scări, cum au putut... sosesc, în fine, la aeroport, m-am înscris pe lista de așteptare... “Da, domnule, este un loc liber...”, m-am urcat în avion, a pornit avionașul către Stockholm și dintr-o dată parcă eram în altă lume: lumea îmbrăcată frumos, niște tineri suedezi rumeni la față... eram într-o zonă de pace.
Am sosit la Stockholm și iarăși am o surpriză neplăcută: nu mă aștepta nimeni nici la Stockholm. Dar de data asta nu fiindcă nu primiseră telegrama, ci fiindcă ei, dat fiind cu 23 august, au crezut că nici nu mai plecasem. Și deci nu mă aștepta nimeni. Iau un taxi și mă duc la Legația română. Am sunat la ușă și mi-a deschis tocmai Alexandru Ghica, vechi prieten care era primul secretar al Legației. A rămas uimit : “Ce cauți tu aicea, domnule?!” “Cum, ce caut?! N-ați primit telegrama?” “Dar … nu știi?!” “Ce să știu?” Și - acolo, pe pragul Legației române de la Stockholm, am aflat de 23 august...
[C 49/ Arhiva de Istorie orală - Radio România. Interviu realizat de Emilian Blînda, 19.02.1994]