Grădina Episcopiei – locul unde s-a construit Ateneul Român

În 1865 un grup de oameni de artă şi cultură, entuziaşti, din care făceau parte Constantin Esarcu, C.A. Rosetti, V.A. Urechia, Nicolae Kretzulescu şi Al. Odobescu, pun bazele Societăţii Culturale „Ateneul Român“. Toţi doreau ca viitoarea societate să-şi aibă sediul într-un "edificiu care va fi închinat în exclusivitate artei şi ştiinţei, deci arhitectura va trebui să corespundă acestei destinaţii". Primăria donează terenul pe care erau deja turnate fundaţiile viitorului manej, edificiu aparţinând Societăţii Ecvestre Române. Proiectul prevăzuse dimensiuni considerabile. Destinaţia iniţială a terenului se schimbă însă şi se hotărăşte ca în locul manejului să se ridice clădirea Ateneului Român. Dintre toate proiectele prezentate, a fost ales cel al arhitectului francez Albert Galleron, cel care proiectase în Bucureşti Palatul Băncii Naţionale (1880–1885). Noul proiect va utiliza fundaţiile deja existente. Descriind un cerc, ele vor sta la baza sălii de concerte. Albert Galleron va fi asistat de o comisie tehnică formată din arhitecţi şi ingineri români: Grigore Cherchez, Al. Orăscu, Constantin Băicoianu, Ion Mincu şi Ion Socolescu. Membrii acestei comisii aveau studiile făcute la Paris şi aveau concepţii artistice şi tehnice comune cu autorul proiectului.

Piatra de temelie fiind pusă la 26 octombrie 1886, construcţia începe pe vechile fundaţii, rezultând un corp central circular. Au fost două etape de construcţie: prima între 1886–1889, în care a fost ridicat corpul principal şi cupola ce-l acoperă, iar a doua etapă între 1893–1897, când se ridică anexa aflată în spatele Ateneului. Ca sistem constructiv, Ateneul se sprijină pe zidărie portantă de cărămidă. Cupola are structura metalică, realizată de firma din Beuchtel, specializată în astfel de construcţii. Contractul cu această firmă a fost încheiat la 9 februarie 1887. Proiectant era I. Schwalbach, cel care a şi supervizat montajul, început în iunie 1887 şi terminat după şase luni.

Arhitectul francez Albert Galleron recomanda folosirea acestei structuri metalice circulare peste tamburul de cărămida, ca fiind cel mai indicat în această situaţie, deoarece: "această osatură constituie un ansamblu foarte solid şi indicat în particular ţărilor supuse cutremurelor de pământ". Astfel, el a fost printre primii proiectanţi care a luat în calcul riscul seismic specific zonei ţării noastre, precum şi oraşului Bucureşti. Prima etapă a construcţiei se termină în noiembrie 1887, urmând ca finisajele interioare şi exterioare să fie terminate pe parcurs. Alexandru Odobescu marchează inaugurarea oficială din 14 februarie 1888 printr-o conferinţă. După un an, la 5 martie 1889, va fi terminată şi sala de concerte, iar orchestra filarmonică dirijată de Eduard Wachman va susţine primul concert. În anii următori au fost finalizate şi celelalte lucrări de către arhitectul Leonida Negrescu: este vorba de cele două aripi cu două nivele aflate în stânga şi dreapta intrării principale.

Fresca, prevăzută încă de la inaugurare, în interiorul sălii de concerte, de către Alexandru Odobescu, trebuia să fie, în viziunea sa şi a lui Constantin Esarcu, "o imagine a specificităţii sufletului românesc". Suprafaţa pictată este de 75 metri lungime si 3 metri înălţime. În 1901, pictorii Ştefan Popescu şi Costin Petrescu îşi prezintă proiectele, acceptat fiind proiectul celui din urmă. Acesta avea în vedere ca fresca să prezinte 25 de episoade din istoria românilor. Începută târziu, abia în 1933, fresca este inaugurată la 26 mai 1938. De menţionat este faptul că atât fresca, cât şi medalioanele din mozaic ale celor patru domnitori şi ale regelui Carol I au fost acope­rite în timpul comunismului: fresca cu o draperie pe toată lungimea de 75 metri, iar mozaicurile cu capace rotunde din lemn. Printr-o întâmplare fericită, au fost salvate de la distrugere, putând fi admirate şi în ziua de azi.

Ca stil, arhitectura Ateneului Român este neoclasică, cu ornamente şi detalii specifice sfârşitului de secol XIX francez. Acest stil se întâlneşte la majoritatea clădirilor reprezentative ale Bucureştiului. Este o perioadă puternic influenţată de arhitectura franceză, de occidentalizare, precum şi de înflorire a vieţii social-economice a Regatului României.

Faţada dinspre vest are ca element principal porticul cu cele opt coloane ionice. Frontonul triunghiular sprijinit pe acestea aminteşte de vechile temple ale antichităţii. La baza frontonului se află inscripţia "Ateneul Român". Cupola, aflată în spatele frontonului, este dominantă prin mărimea sa, iar prin arhitectura sa barocă se impune ca element central al construcţiei. Înălţimea totală a edificiului este de 41 metri, iar diametrul de 29,16 metri. Înălţimea cupolei este de 13 metri. Tamburul este prevăzut cu douăzeci de ferestre rotunde, fiecare având câte o liră stilizată ca element decorativ. Partea superioară a cupolei, în punctul ei cel mai înalt, este prevăzută cu un luminator circular cu geamuri mate. Atât cupola, cât şi luminatorul sunt executate din tablă de zinc, ca de altfel şi elementele decorative de pe ele. Sub cupolă, la interior, se află sala mare de concerte, iar la parter un hol monumental. Acesta este prevăzut cu douăsprezece coloane dorice dispuse circular, având miezul din metal. Accesul la sala de concerte se face prin patru scări în spirală, impresionante ca mărime şi ca realizare. Scările se desfăşoară în jurul unui element central realizat din marmură de Carrara. Un element nou şi deosebit în realizarea scărilor îl constituie palierele-balcoane care duc spre sala de concerte. Holul este dominat de scara de onoare, de asemenea din marmură de Carrara. Scara are două rampe, una spre stângă, cealaltă spre dreapta, care pornesc de la podestul unde, între două coloane ionice, se află bustul compozitorului George Enescu, cel care a organizat subscripţia pentru achiziţionarea unei orgi. Aceasta, construită în 1939, este singura orgă de concert de mari dimensiuni construită de renumitul Oscar Walcker şi s-a păstrat în întregime până în zilele noastre.

Impresionantă este sala de concerte, atât prin proporţii, cât şi prin elementele decorative şi realizarea plastică a acestora. Diametrul sălii este de 28,5 metri, iar înălţimea liberă de 16 metri. Bolta este bogat ornamentată cu elemente zoo- şi antropomorfe, din stucatură policromă, realizate conform dorinţei lui Alexandru Odobescu. Toate elementele decorative, care creează un ambient deosebit, au fost executate din stuc şi finisate cu un deosebit simţ artistic, în aşa fel încât să se armonizeze cu ansamblul din care fac parte. Elementul central şi cel mai impresionant al sălii de concerte este fără îndoială fresca realizată de Costin Petrescu. Aceasta începe şi se termină pe cele două laturi ale scenei, dând senzaţia că îmbrăţişează toată sala, iar cele o sută douăzeci şi patru de becuri aflate la partea ei supe­rioară o pun şi mai mult în valoare, printr-o iluminare discretă. Din înaltul ei, sala este dominată de un candelabru impunător, cu cele două sute de becuri ale sale.

Constantin Esarcu, sufletul acestui proiect, dorea ca "edificiul destinat artei şi ştiinţei să fie monumental"; dorinţa i s-a împlinit şi, poate mai mult decât atât, Ateneul Român a devenit în timp simbolul Capitalei şi al vieţii culturale româneşti.

GHEORGHE PARUSI

Acest fragment face parte din ampla lucrare MAREA REFACERE A ATENEULUI ROMÂN (1990–2003), aparuta Sub Înaltul Patronaj al Majestăţii Sale Regele Mihai I al României, in anul 2010, in seria Caietele Filarmonicii "George Enescu".

Material realizat de Roxana Duinu şi Ana Tătaru

Share