Răzbunarea spionilor

Obişnuiţi cu o libertate nelimitată de manevră, spionii reacţionează împotriva celor care vor să le impună reguli de tip "Big Brother". Iar lichidarea conturilor explodează la lumina soarelui.

Generalul Keith Alexander, şeful Agenţiai pentru Securitate Naţională a SUA, neagă ceea ce a afirmat în Congres, exonerându-l pe Barack Obama ("Nu ştia că Angela Merkel era spionată"). Pentru ca apoi, brusc, în timpul unei dezbateri cu fostul ambasador al SUA în România, Alexander să schimbe placa şi să intre în coliziune cu Casa Albă şi cu Departamentul de Stat. A făcut asta folosind un ton agresiv, neobişnuit într-un mediu de pluş precum cel de la Consiliul Afacerilor Externe din Baltimore.

Întrebarea fostului ambasador James Rosapepe era formulată în felul următor: "Aş vrea să cunosc justificările securităţii naţionale şi să aflu care a fost criteriul în baza căruia instrumentele de spionaj create pentru a preveni terorismul au fost folosite împotriva liderilor din naţiunile aliate aleşi democratic". Reacţia seacă a generalului: "O întrebare excelentă, la care dumneavoastră, în calitate de ambasador, cunoaşteţi şi răspunsul. Nu suntem noi cei care au dreptul să înainteze cereri privind personajele care trebuie supravegheate, ci responsabilii politici. Din care fac parte, absolut întâmplător, şi ambasadorii".

Exact în acelaşi timp, secretarul de stat John Kerry cerea scuze aliaţilor şi arunca toate responsabilităţile în spinarea agenţiilor de informaţii.

Ieşirea lui Alexander a rupt un acord tacit, un echilibru şi un scenariu care se păstrase intact până în acel moment în timpul "furtunii Snowden". Politicienii, care interpretau rolul porumbeilor, încercau să dreagă raporturile cu aliaţii. Militarii - spioni aflaţi de partea uliilor, care au acţionat cu bună credinţă în numele securităţii naţionale, au benficiat de o mare libertate de manevră. Agenţiile precum NSA supuneau Casei Albe doar orientările generale şi nu listele cu numele specifice ale liderilor care trebuiau spionaţi. Această versiune, prezentată Congresului în urmă cu câteva zile, s-a prăbuşit însă sub loviturile vendettei lui Alexander.

Moare Samson cu toţi filistinii? Nu întâmplator ţinta directă a generalului şef al NSA este un fost diplomat democrat numit de Bill Clinton. După ambasada din România, Rosapepe a intrat în politică, iar astăzi este senator în statul Maryland. Alexander în schimb a fost ''uns" de George W. Bush. Ca de altfel cea mai mare parte a angajaţilor serviciilor secrete. Şi cariera lui James Clapper, generalul care ar trebui să facă "ordine" în cele 16 agenţii federale de spionaj se datoreaza lui Bush jr.

Oare vendetta aparatelor lui Bush împotriva lui Obama s-ar putea extinde atât de mult încât s-o afecteze şi pe Hillary Clinton? (pentru că, înaintea lui Kerry, ea era secretarul de stat, iar acuzaţiile lansate de Alexander despre rolul diplomaţiei ar putea să-i dăuneze").

Jocul şantajelor şi al ameninţărilor nu este deloc nou. În 2010 a existat un precedent semnificativ. Obama îl alesese ca director la "National Intelligence" pe Dennis Blair, care s-a bătut pentru un realizarea unui acord "no-spy" cu Franţa. Mişcarea lui Blair ar fi extins acordul anti-spionaj reciproc, care reglementează în prezent Clubul celor Cinci Ochi, aşa cum este numit în jargon nucleul dur al ţărilor anglo-saxone ale căror servicii de informaţii sunt integrate (SUA, Marea Britanie, Canada, Australia şi Noua Zeelandă). Blair a fost înfrânt şi a trebuit să abandoneze funcţia. Snowden încă nu-şi făcuse apariţia, iar acea ciocnire aproape că a trecut neobservată.

La rândul său, aşa cum este prevăzut deja ,şi generalul Alexander va trebui să abandoneze, primăvara viitoare, conducerea NSA. Cu toate acestea, se pare că a decis ca până-n ultimul minut să apere "comunitatea serviciilor secrete", interesele şi puterea pe care o aceasta o deţine. Ieşirea sa trebuie interpretată ca o pregătire pentru marile manevre din lunile viitoare în vederea "revizuirii" anunţate de Obama. Comunitatea serviciilor secrete plasmată în epoca lui Bush este prea puţin obişnuită să dea socoteală executivului, drept pentru care lansează avertismente politicienilor pentru a-şi apăra marile puteri şi imensele resurse pe care şi le-a câştigat după 11 septembrie.

Orgoliul lui Big Brother reprezintă delirul omipotenţei: obişnuiţi din 2001 să aibă mână liberă, generalii au rămas mai întâi surprinşi, apoi indignaţi de faptul că astazi se vorbeşte despre limitări, auto - reducerea sferei de spionaj. Obama este pus în faţa responsabilităţilor sale.

Wolfgang Ischinge, fost ambasador german la Washington şi preşedintele de astăzi de la Munich Security Conference, explică că este de competenţa politicii să echilibreze avantajele informaţiilor strânse prin intermediul spionajului şi eventualele riscuri, în cazul în care este descoperită interceptarea aliaţilor. "Lipsa de supraveghere şi de control politic faţă de dimensiunea şi puterea aparatului de spionaj american este relmente îngrijorătoare".

Traducerea: Cătălina Păunel

Share