Elicopterele negre: Încrederea oarbă a britanicilor în serviciile de informaţii

Cei mai mulţi britanici par să nu fie îngrijoraţi de spionajul în masă cu care se ocupă serviciul de informaţii GCHQ. Chiar şi tacticile de intimidare folosite în această săptămână împotriva cotidianului The Guardian nu au cauzat cine ştie ce vâlvă. Motivul este simplu: britanicii au o încredere oarbă şi lipsită de o componentă critică în serviciul lor secret.

Se poate spune că premierului britanic David Cameron îi mergea de fapt destul de bine în contextul afacerii Snowden. După scandalul iniţial, cei mai mulţi concetăţeni ai lui şi-au pierdut rapid interesul pentru afacerea de spionaj şi pentru faptul că GCHQ lansase ceea ce ar putea fi considerat fără dificultate cel mai ambiţios proiect din toate timpurile de monitorizare a comunicaţiilor la nivel planetar. Opoziţia a dat şi ea o mână de ajutor, făcându-se aproape invizibilă. Iar liberal-democraţii, aflaţi în coaliţia de guvernare alături de conservatori, i-au urmat exemplul, nemişcând un deget, în ciuda faptului că partidul este în mod tradiţional cel mai aprig apărător al intimităţii.

Marea Britanie nu este un stat autoritar care îşi spionează cetăţenii, cum este China. Însă este o ţară în care spionajul a devenit parte a vieţii de zi cu zi. Ochii reci ai aparatului de securitate nu scapă din vedere nicio mişcare - în staţiile de metrou, în spitale, în intersecţii şi în autobuze. Autoritatea Britanică a Industriei de Securitate (BSIA) estima recent că în toată ţara funcţionează probabil până la 5,9 milioane de camere de supraveghere - adică o cameră pentru fiecare 11 britanici. Majoritatea nu au fost instalate de către guvern, ci de către firme şi indivizi. Mai că-ţi vine să întrebi cine are timp să se uite la toate aceste imagini.

Deşi pe insulă apar din când în când răbufniri de rezistenţă, majoritatea acceptă supravegherea, considerând-o a fi preţul libertăţii. Şi, spre deosebire de Germania, mulţi jurnalişti sunt gata să-şi apere guvernul, mai ales atunci când vine vorba de interesele globale ale Marii Britanii şi de aşa-zisa "securitate naţională".

Dan Hodges, un blogger apropiat Partidului Laburist, reflectă sentimentele multora din lumea politică de la Westminster cu privire la reţinerea lui David Miranda, partenerul de viaţă al jurnalistului Glenn Greenwald de la Guardian, cel care a jucat un rol principal în expunerea activităţilor de spionaj pe care le practică GCHQ şi NSA. Hodges scria: "Acum, cinstit, ce ne-am fi putut aştepta să facă autorităţile britanice? Să-i facă cu ochiul complice şi să-i zică ''du-te băiete, să ai o călătorie plăcută''?"

Jurnaliştii cedează în faţa intereselor naţionale

Este uimitor să constaţi cât de mulţi britanici au o încredere oarbă şi lipsită de atitudine critică în activităţile desfăşurate de serviciile lor de informaţii. Unii încă mai privesc GCHQ ca pe un club de gentlemani cumsecade, îmbrăcaţi în costume ponosite de tweed, aceeaşi care în vremea războiului mondial spărgeau codul secret al naziştilor, Enigma.

Majoritatea oamenilor se raliază instinctiv guvernului când vine vorba de asemenea chestiuni-cheie precum politica de apărare, suveranitatea şi independenţa - cu toate că ameninţarea la adresa "securităţii naţionale" a Marii Britanii din partea lui Edward Snowden nu este în acest moment nimic mai mult decât o simplă acuzaţie.

Cei aflaţi la putere la Westminster s-au obişnuit ca jurnaliştii să bată în retragere în faţa intereselor naţionale, atunci când vine vorba de chestiuni legate de serviciile de informaţii.

Spionii se aşteaptă la o slugărnicie preventivă şi la discreţie din partea presei britanice, şi adesea chiar obţin ceea ce vor. Nu poate exista nicio altă explicaţie pentru siguranţa de sine cu care oficialii guvernamentali şi angajaţii GCHQ l-au contactat pe redactorul şef Alan Rusbridger de la Guardian şi i-au pus în vedere să predea ori să distrugă nişte medii de stocare. Şi cu atât mai surprinzătoare este această siguranţă de sine cu cât potentaţii zilei erau convinşi că nimic din toate acestea nu va ieşi vreodată la lumină. Conform ziarului, după ce mediile de stocare au fost distruse la subsolul sediului său, unul dintre agenţii serviciilor de informaţii prezenţi a glumit, spunând: "Acum putem să contramandăm elicopterele negre."

Aceste cuvinte reflectă de fapt nevoia guvernului de a stabili o relaţie apropiată, intimă cu presă. Jurnaliştii trebuie să evite asemenea tentative de racolare din partea celor puternici, chiar dacă asta înseamnă că din când în când le vor fi refuzate de către serviciile secrete unele informaţii şi articole în exclusivitate.

Orele petrecute de Miranda la interogatoriul de pe aeroportul Heathrow şi distrugerea mediilor de stocare în subsolul sediului Guardian demonstrează că autorităţile britanice din domeniul securităţii iau în serios acest război al informaţiilor care tocmai a început.

O relaţie călduţă

Este totodată un război care se învârte şi în jurul descurajării şi intimidării. Or fi fost spuse vorbele agentului pe post de glumă, însă scenariul nu pare chiar atât de fantezist în această ţară. Din ce alt motiv ar fi putut guvernul să supună Guardian la presiuni, după cum a relatat detaliat Alan Rusbridger, la atât de mult timp după ce informaţiile de la Snowden deveniseră publice? Şi din ce alt motiv ar fi insistat să distrugă acele medii de stocare, când este evident pentru oricine că informaţiile de pe ele fuseseră deja copiate şi pe alte medii de stocare? Incidentul, oricare ar fi semnificaţia lui, le oferă acum britanicilor o primă ocazie de a-şi revizui relaţia călduţă cu serviciile lor de informaţii.

Articol de Christoph Scheuermann
Traducere: Andrei Suba

Share