Slugărnicie voluntară

"Eu nu am nimic de ascuns. De aceea, puţin îmi pasă că SUA îmi văd e-mail-urile, câtă vreme ne permit să trăim într-o lume mai sigură".

Am găsit o asemenea afirmaţie într-o "postare" în care autorul său comenta o ştire despre cazul Edward Snowden. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost amintirea de a fi auzit această frază pe vremuri, dar într-un context relativ diferit.

Cu decenii în urmă, un cunoscut care studia în fost Germanie de Est, îmi spusese: "Puţin îmi pasă să ştiu că Stasi mă spionează. Acesta este preţul pentru apărarea socialismului". El uitase doar să întrebe cât valora un socialism construit prin totala distrugere a noţiunii de spaţiu privat. Regim în care cetăţenii alimentează încrederea infantilă că sunt ascultaţi de cineva care va înţelege cat de buni şi de cuminţi sunt ei şi că de aceea merită protecţia pe care regii o acordau supuşilor celor buni.

De fapt, eu mă întrebam dacă nu exista ceva din "iubirea faţă de agresor" şi din nevoia nevrotivă de sprijin în această ciudată tendinţă psihologică spre slugărnicia voluntară.

Astăzi, după aproape 25 de ani [de la căderea Zidului Berlinului] este impresionant să vezi cât sunt de asemănătoare în orbirea lor ideologică aceste două persoane care cred că apără lumi diferite. Este nostim să înţelegi cum, în fond, ele vor acelaşi lucru: să sacrifice, odată pentru totdeauna, libertatea pe altarul fricilor şi obsesiilor lor.

Chiar şi filozoful Thomas Hobbes obişnuia să spună în felul său: pragul uşii mele este graniţa puterii statului. Ceea ce poate însemna că statul nu intră, nu legiferează şi nu spune nimic despre ceea ce fac eu în spaţiul meu privat.

Unii vor spune: "Cu excepţia unor situaţii excepţionale". Ceea ce explică de ce astăzi a guverna înseamnă în mare măsură perpetuarea aşa-ziselor situaţii excepţionale pentru ca statul să poată legifera în afara legii.

Într-o lume în care până şi un nebun care ucide pe cineva s-a transformat într-un atentat terorist, nu este greu de închipuit cum vom trăi într-un stat de excepţie permanent. Ceea ce mă intrigă este de ce se mai numeşte încă "democraţie" o astfel de situaţie.

Articol de VLADIMIR SAFATLE, profesor la Departamentul de Filozofie al Universităţii de la São Paulo
Traducerea: Iulia Baran

Share