Istorie Orală
RSS Istorie Orală

Evrei deportați în Transnistria - O mărturie despre valul de deportări din septembrie 1942

Evrei deportați în Transnistria  - O mărturie despre valul de deportări din septembrie 1942
Evrei deportați în Transnistria sub supravegherea unui soldat român - Sursa: Wikimedia Commons/ Arhiva Federală Germană

“Chestiunea evreiască” a fost cea mai spinoasă problemă legată de minorităṭi pe care Ion Antonescu a avut-o de rezolvat în anii războiului. Istoricul Keith Hitchins este de părere că nu un antisemitism doctrinar, ci mai degrabă un puternic sentiment naṭional dublat de scopuri de politică externă l-au determinat pe Conducătorul statului să “rezolve” problema evreilor din România.

Măsurile luate împotriva evreilor înainte de atacarea Uniunii Sovietice fuseseră mai mult de ordin economic, cu excepṭia exceselor de grup ale legionarilor. Dar după intrarea României în război (22 iunie 1941) politica oficială anti-evreiască a căpătat forme dure. După dobândirea nordului Bucovinei ṣi Basarabiei a început deportarea evreilor. Sute de mii de oameni au fost duṣi în Transnistria între 1941-1943, în valuri succesive. Datorită condiṭiilor cumplite, au murit cu miile. Alte mii au fost victime ale atrocităṭilor.

Sonia Palty s-a născut la Bucureṣti în 1928. Locuia pe strada Gen. Berthelot, aproape de Radiodifuziune, în toamna în care s-a trezit aruncată împreună cu familia în trenul deportaṭilor. Fusese mai întâi dată afară de la Liceul “Sf. Iosif” ṣi trimisă la un liceu “care primea elevi evrei”. Apoi a ajuns în mai multe lagăre de muncă forṭată, la Vigoda, Alexandrovka, Bogdanovka, Golta.

Istoria dramatică a Soniei Palty, una dintre sutele de mii de altele la fel, a fost înregistrată în 2001 ṣi se află în Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii. Interviul a fost realizat de Octavian Silivestru. Transcriere Wanda Cojocaru.

``În 1942 în casă a început să fie neliniște deoarece tatăl meu care făcea muncă obligatorie la Bucureștii Noi, a trebuit să înregistreze pe livretul militar datele muncii la zăpadă, adică o viză trebuia pusă și atunci tot detașamentul de evrei din Bucureștii Noi a fost încolonat și au plecat să-și puie această viză. În aceiași zi, domnul general Cecleanu, controlor al taberelor și brigăzilor de muncă din România, a fost în inspecție la Bucureștii Noi. Primul lucru [pe] care l-a făcut când s-a dat jos din mașină, l-a întrebat pe primar: „Unde îți sunt jidanii, primare?” Și primarul a spus: ,,S-au dus la Centrul teritorial să-și vizeze biletele de zăpadă...” ,,Dă-mi lista lor, primare!” Și primarul i-a dat lista celor 72 de evrei care erau la Centrul teritorial din București. Acești 72 au fost trecuți pe o listă înaintată președinției Consiliului de Miniștri și s-a decis deportarea lor în Transnistria, deoarece „au lipsit o zi de la muncă”. Nu au fost suficiente nici un fel de argumente date de câțiva ofițeri din preajma lui Antonescu, că vedeți că oamenii erau la vizarea biletului de zăpadă...

În data de 15 septembrie 1942, era Anul Nou evreiesc, la ora 2, spre dimineață, comisarul Circii 15 de poliție însoțit de 2 polițiști au bătut la noi la ușă, cu un ordin să fim ridicați: tata – „făptașul” - mama, subsemnata și bunica mea care avea atunci 66 de ani. Bunica era în pat, întâmplător bolnavă. Noi am plecat îmbrăcați sumar, adică cu hainele numai pe noi și paltoanele și ne-am prezentat… am fost duși la Circumscripția de poliție unde ne-am petrecut noaptea într-o cămăruță de doi metri pe patru. Mama și cu mine ne-am culcat pe cele două bănci laterale și tatăl meu cred că a făcut mulți kilometri, plimbându-se în cămăruța aceea. Dimineța când am deschis ochii, tatăl meu avea părul complet alb, albise peste noapte!

Am fost duși într-o mașină, într-o dubă a poliției, la școala de pe strada Sfinților, o școală profesională, o clădire bătrânească, mare, într-o curte uriașă cu un gard de fier forjat și o să vedeți de ce insist asupra acestui gard de fier forjat, pentru că în câteva ore eram în aceiași școală 212 evrei pentru a fi deportați, iar în afara gardului, pe străzile Sfinților și în împrejurimi erau sute, chiar mii de evrei care au aflat de acest prim grup bucureștean care urma să fie deportat în Transnistria. Tatăl meu optimist de felul lui - poate astăzi pot să spun inconștient - spunea: ,,Arestarea asta e o chestiune de ceasuri, poate de o zi, două, până va veni o comisie de triere. Noi nu am lipsit de la muncă, noi am fost trimiși oficial să ne vizăm un bilet de zăpadă”. În fiecare zi, poate oră de oră, auzeam de la tata aceiași propozițiune... Aveam 14 ani și trei luni. Mi-am dat seama că situația este foarte gravă, că nu întâmplător suntem ținuți ca într-un galantar, să fim văzuți, să speriem comunitatea evreilor, să speriem cetățenii evrei din București. “Uitați ce se poate întâmpla! Puteți fi deportați...” [...]

În zorii zilei au apărut camioane pe această stradă îngustă a Bucureștiului și am fost urcați în camioane și duși la gara București-Triaj. [...] După ṣapte zile, noaptea, în a șaptea noapte, trenul a pornit și tata tot continua să spuie: ,,O să vedeți că la Tighina ne așteaptă o comisie de triere”. Fiind singura realistă dintre tata și mama, comandasem mătușilor mele care rămăseseră la București, ca și bunica, haine călduroase, conservărie și pentru tata un geamantan întreg de medicamente care ne-au fost transmise în gara București Triaj. Fiecare din cei deportați, sau mai bine spus aproape fiecare, a făcut același lucru, deci eram oarecum echipați. Mie, copil la 14 ani și jumătate, mi se părea o aventură, așa cum citisem în foarte multe cărți, o aventură în necunoscut, periculoasă. Știam ce ne poate aștepta, dar totuși o aventură! Nu mi-am dat seama decât la întoarcere, la repatriere, că trăisem cu moartea alături! Și am ajuns după două săptămâni de călătorie, călătorie care se face de obicei în opt ore cu un tren persoanal, am ajuns la Tighina.

La Tighina am fost preluați de către un corp de jandarmi care avea în fruntea lui un sergent, Fanache. Fanache era oltean, pe de o parte era om de suflet, pe de altă parte era om de afaceri; a început să vadă în noi niște vietăți care pot fi bine jumulite. Vagoanele s-au închis ermetic pe dinafară. O dată pe zi se deschideau și cele 2 căldări, una care ar fi trebuit să fie cu apă, și una cea cu necesitățile fiziologice, erau date jos golite, una spălată, cealaltă umplută cu apă. Uneori, din neatenție, din necesități prea mari și găleata cu apă era plină cu murdăria noastră corporală. […] Deci, nu era numai că eram deportați, nu era numai că ne era foame și sete, era și coborârea noastră de pe statutul de om civilizat, la statul de animale primitive. Dormeam în vagoanele alea câte 60 de oameni. Era cald, era un septembrie fierbinte, ne era încontinuu sete. […] Deci, am ajuns la Tiraspol.

La Tiraspol, am făcut cunoștință pentru prima dată cu ofițerii Armatei Române. Aceștia au venit la cele trei-patru vagoane ale noastre și au spus: “Toată lumea coboară! Bagajele se lasă înăuntru, în vagoane, iar voi veți preda aici unui ofițer, pe bază de listă, toate bijuteriile pe care le aveți! Aceste bijuterii vor fi depuse la Banca Națională și dumneavoastră la eliberare le veți lua !” E ridicol azi să mă gândesc că un domn bătrân, Blumenthal, contabilulul nostru, s-a apucat cu ochelarii pe nas, cu un catastif mare în față să înscrie fiecare verighetă, fiecare cercel, ceasuri, brățălușe, tot ce era. Le dădeam cu sufletul împăcat că le vom ridica de la Banca Națională. Nu s-au ridicat niciodată, nici nu au ajuns la Banca Națională! Era o bagatelă pentru ofițerii care ne-au despuiat de toate aceste bunuri ale noastre, dar era ceva totuși… și le-au împărțit. […

] Trebuie să știți că am avut în grupul nostru de 212 de oameni, 26 de copii. Dacă un om mare își poate sătura foamea cu imaginația, să se gândească ce mânca acasă, și să viseze la farfuriile pline, unui copil de 2-3-5-7-10 ani, nu poți să-i povestești despre mâncare, trebuie să-i dai ceva să mănânce! Și foarte greu se mai găseau fărâme de pâine, ceva rezerve de biscuiți, ceva zahăr, cuburi de zahăr. Și așa am dus-o... [...] Și mă certam cu bunul Dumnezeu în fiecare noapte și îl întrebam: ”Doamne, scrie că suntem poporul tău ales! De ce ne pedepsești? De ce nu ai grijă de noi? De ăștia bătrânii - bătrânii fiind oameni la 35-40 de ani - ăștia bătrânii și-au trăit viața, au cunoscut viața, au cunoscut suferința, au cunoscut bucuria, dar copiii ăștia ai noștri mici de ce?... Uită-te la ochii lor, câtă tristețe, nu știu să mai râdă, plâng în somn. Doamne, dumnezeule unde mai ești pentru noi?” Acesta a fost dialogul meu timp de 14 luni. Și trebuie să recunosc la 73 de ani uneori când sunt singură cu el, îl întreb același lucru. […]

Am pornit-o spre Alexandrovka.. Nu știam ce e acolo, știam că este o fermă de stat a lui Alexianu. Știam că este vița-de-vie a guvernatorului Alexianu. Cum am ajuns, am intrat tot într-o școală. […] Dimineața directorul de fermă Vasilescu - pentru prima dată în Transnistria am întâlnit un om! Vasilescu când ne-a văzut și afumați și speriați a zis: ,,Doamne-dumnezeule, domnilor, doamnelor!..” Ne-am ridicat capetele, am deschis ochii, aveam în fața noastră o vietate care semăna a om. ,,Ce e cu dumnevoastră?! În primul rând, nu veți putea ieși așa la lucru, o să trimet un cazan cu mâncare, o să schimbăm cărămizile alea care le puneți și care sunt făcute de niște nenorociți, o să vă trimet niște surcele de la fermă, pentru copii o să trimet niște lapte, nu ieșiți trei zile la lucru”. Dar ghininonul nostru era șeful corpului de jandarmi la care s-au adăugat jandarmii noștri, un locotenent pe numele de Capeleanu, nepotul generalului Capeleanu, șeful Armatei a 2-a a României, care a căzut la Stalingrad. Acest domn Capeleanu, locotenent, avea niște cizme lustruite ca și cum ar fi fost de lac, era elegant, frumos ca un zeu. Toate muierile și femeile grupului nostru se uitau după el ca după un Adonis. De unde să știm că e rău ca un drac?! În afară de faptul că ăla ne-a trimis să ne odihnim, ăsta ne-a chemat pe ploaie - și era deja frig și era noroi! - să stăm în front, apelul. Și făcea apelul așa: ,,Abramovici Iosif, fost geamgiu la București.” Ieșea Abramovici Iosif un pas înainte. ,,Te cunosc de undeva ?”, începea să facă cu el o conversație de salon și brusc spunea : “De ce îmi răspunzi obraznic, jidane?” Și cu biciușca aia a lui din mână, de cavalerist, îl plesnea peste obraz și îi lăsa două dungi de sânge. ,,Abramovici Fega, ce te zgâiești așa la mine, ia fă-mi aici în noroiul ăsta două culcări! “ Și femeia se culca pe burtă. […]

Cei care ieșeau la lucru primeau biciuști în cap, lovituri de copită ale calului care străbătea rândurile de viță-de-vie pe care noi încercam să le îngropăm, cu pământul înghețat, cu noroiul care se adunase în jurul viței-de-vie, truncușoarelor de viță-de-vie. Cred că în anul acela guvernatorul Alexianu nu a avut struguri pe tulpinele pe care noi le tăiam ca să ne fie mai ușor să le îngropăm! Toată perioada aceasta scurtă, de două luni de zile la ghetoul sau lagărul, nu știu în ce fel de încadrare i-a pus guvernământul românesc de la Alexandrovka, toată această perioadă am avut ca director pe un inginer agronom din Constanța cu numele de Vasilescu, care era printre toți cerberii care își vărsau toți nervii, toadă obida zilelor petrecute într-un sat murdar, în condiții neomenești - vorbesc de jandarmii care ne păzeau, de noi nu mai vorbesc că nu aveam condiții de viață, dar nici ei nu aveau aceste condiții! - și atunci furia lor o vărsau pe noi: bătăi, înjurături. În fine, acest Vasilescu era pot să spun singurul om-om! Noi trebuia să primim mâncare numai cei care ieșeam la lucru și în zilele acelea de iarnă ieșeau foarte puțini la lucru pentru că majoritatea erau bolnavi: gripe, diaree, reumatisme. Erau bolnavi, anemiați, nemâncați. Atunci Vasilescu, fiind luna decembrie care se apropia, adică noi ne apropiam de Crăciun, a hotărât să dea mâncare la toți cei din lagăr, adică și copiilor și femeilor, și bătrânilor care nu au ieșit la lucru. Și atunci aceasta a fost într-adevăr un dar Dumnezeiesc! De ce, pentru că pe noi ne așteptau niște zile foarte grele, zile pe care chiar dacă aș vrea să le uit, nu pot!...``



Agenția RADOR - 16.09.2014 15:46