Revista 'Lumea' s-a născut în septembrie 1963

Această revistă de politică externă foarte căutată în anii comunismului se poate procura astăzi de pe site-urile cu produse “vintage”.

Dar cine mai ṣtie cum a apărut ṣi mai ales ce a însemnat ivirea ei în câmpul prolific al presei comuniste? Ce a deosebit-o de alte gazete ale anilor ’60 sau de mai târziu?..

Jurnalistul ṣi istoricul Cristian Popiṣteanu - pe atunci redactor la Radio, mai târziu director, timp de 30 de ani, al revistei Magazin istoric - a făcut parte din prima echipă redacṭională a gazetei Lumea, echipa din 1963-1967. Mai mult, Cristian Popiṣteanu a asistat la naṣterea ei pe care avea să o povestească pe larg, cu toate peripeṭiile, în 1994, într-un interviu amplu care se păstrează în Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii.

Interviul, realizat de Mariana Conovici, este un adevărat document de istorie a presei. Transcriere Mariana Conovici.

``…Deci “ziua Creaţiei” s-a produs, ca în toate cazurile când se face o gazetă, cu particularitatea că se făcea o gazetă într-o lume, într-o ţară comunistă. Dar această gazetă se năştea de la început, în condiţiile unei deschideri pe care Partidul Comunist şi-o permitea, începuse să şi-o permită în ceea ce priveşte afirmarea valorilor naţionale şi a interesului naţional. Hotărârea aceasta de creare a revistei Lumea a fost de fapt una dintre hotărârile care au demonstrat dorinţa Partidului Comunist şi a României socialiste din vremea aceea de a avea o voce proprie.

Deci, se dorea ca România care începuse să aibă o politică externă proprie, să aibă şi o voce, o presă de politică externă care să o exprime, să exprime interesele, să exprime poziţiile care dacă, în mare, rămâneau la unison cu ale celorlalte ţări comuniste - şi în primul rând cu URSS -, datorită evoluţiei care se petrecea şi în rândurile ţărilor socialiste, căpăta şi o rezonanţă naţională şi o rezonanţă diferită şi câteodată contrarie liniei Moscovei. Asta era esenţa… De fapt, era o revistă făcută ca să enerveze pe sovietici. Nu cu acest scop primordial, dar, în esenţă, era şi acesta.

De altfel, într-una din relatările recente apărute despre revista Lumea a unui om care pe vremea aceea era secretar al Comitetului Central, şef al secţiei de presă şi propagandă, Paul Niculescu Mizil, el aminteşte faptul că, atunci când s-a propus lui Gheorghe Gheorghiu Dej să apară revista Lumea, ei au propus ca această revistă să apară pentru a înlocui revista Timpuri noi în limba română. Iar Gheorghe Gheorghiu Dej a răspuns după câteva luni că e bine să apară o revistă română de politică externă, e bine să se cheme Lumea, dar să nu se suspende revista sovietică şi să continue să apară. Găsesc că este o subtilitate politică care afirmă încă o dată că, într-adevăr, Gheorghiu Dej era un politician redutabil, mai ales în raporturile acestea cu sovieticii. Deci, sosind la revista Lumea am intrat dintr-o dată în şedinţa de sumar. În şedinţa de sumar în care se pregătea nr. 1, nr. 2, nr. 3, toate trei numerele odată. Exista - aveam eu impresia şi mi s-a confirmat ulterior - această întârziere, datorită câtorva machete care se făcuseră şi care nu fuseseră foarte reuşite, se întârziase şi cred că se aştepta de către conducerea României o apariţie rapidă a revistei Lumea.

George Ivaşcu, care trebuie să spun că era un actor desăvârşit, adică era un om al spectacolului, George Ivaşcu era cel mai reuşit în şedinţe! În viaţa particulară era ṣarmant, era într-adevăr sclipitor câteodată, era înduioşător altă dată, era tandru, era cinic - am spus totdeauna – dar, în principal, în şedinţe, dădea tot ce avea mai bun… Şedinţa a început la orele 6:00, s-a terminat la orele 2:00 noaptea. La ea am participat toată această echipă [G. Ivaṣcu, C. Răducanu, G. Serafim, I. Cârje, Fl. Şelmaru, F. Antip, M. Grigorescu, L. Iacob, Şt. Augustin Doinaş] şi în această şedinţă l-am cunoscut pe Mircea Grigorescu, am cunoscut modul de a lucra al lui Mircea Grigorescu şi-al lui Ivaşcu, cu o sticlă de whisky mare pe masă, cu două sifoane şi în felul acesta a început să se facă revista.

Într-adevăr, această şedinţă a fost o şedinţă normlă pentru trei sumare şi din clipa aceea timpul - contra cronometru - a început să curgă. Într-adevăr, a devenit un fel de cursă frenetică aceasta şi trebuie să spun că am fost foarte implicat de la început pentru că - eu am propus şi s-a acceptat imediat - eu am întârziat să vin şi de aceea am căzut chiar în această şedinţă, datorită micii mele întâmplări cu partidul. Acuma, întrucât eram proaspăt vizat, am putut să apar. Şi în această şedinţă am fost pus să lucrez la numărul 1 ṣi la numărul 4. Se făceau nişte scheme formale, respectiv la nr. 1 s-a spus că Ivaşcu e secretar general de redacţie şi Mircea Grigorescu redactor şef, deci el era un “biet secretar de redacţie”!.. La nr. 2 a fost pus Răducanu să fie redactor şef şi la nr. 3 cred că a apărut Ivaşcu. Dar asta nu pe hârtie, ci asta era în redacţie.

În sfârşit, a început pregătirea numărului. Eu am avut sarcina să mă ocup de ceea ce spuneam că am propus şi s-a acceptat de la început, istorie diplomatică, interviuri, o secţie de interviuri şi organizaţii internaţionale. Deci practic am avut trei secţii pe care le-am coordonat, întrucât eram puţini oameni, dar de bună calitate şi mai ales colaboratori. Am avut o “şansă”, cred, pentru că atunci a fost împuşcat Kennedy. Şi deci am avut imediat un material de senzaţie, preşedintele Kennedy, material de senzaţie extraordinar şi am cerut atunci o corespondenţă de la New York, de la Eugen Preda, care se afla la New York, care mi-a promis această corespondenţă.

Deci revista Lumea a apărut în septembrie 1963. […] George Ivaşcu care a lucrat în permanenţă douăsprezece-paisprezece-cincisprezece ore, el conducea şi Contemporanul în acelaşi timp, m-a chemat cu 24 de ore înainte să intre la tipar revista şi mi-a spus: “Domnule, dumneata eşti în stare să scrii un editorial?” “Probabil că da, dar nu ştiu, n-am făcut încă ...” - pentru că nu scrisesem încă nimic, e o mare diferenţă între presa scrisă şi presa vorbită! “Uite, domnule, ce este: eu trebuie să scriu editorialul, dar nu mai pot. Nu mai pot! Pentru că toată revista asta şi mai ales conflictele pe care le-a avut m-au terminat şi mai am de făcut în continuare o serie de demersuri şi foarte, foarte multe alte lucruri. Eşti în stare să scrii acest editorial şi să mi-l dai?” “Tovarăşe Ivaşcu - aşa vorbeam noi, el cu domnule, noi cu tovarăşul - deci am să încerc să fac acest lucru… ” “Domnule, nu să încerci! Eu te rog foarte mult să nu mă încurci: poţi sau nu poţi?!...” “Bine, pot.” Şi a început o situaţie pe care e foarte greu să v-o descriu, pentru că eu aveam trac, asta era tragedia. Aveam un trac extraordinar şi cred că am scris vreo paisprezece variante. Era vorba de o pagină şi jumătate, nu era vorba de mai mult. Dar era vorba de o pagină şi jumătate de revistă care trebuia să fie un fel de program al revistei şi nu trebuia să fie chiar atât de “sclipitor”, pentru că nu era nevoie să fie “sclipitor”, nu era voie să fie sclipitor!

În sfârşit, după paisprezece variante i l-am dat lui Cornel Răducanu, Cornel Răducanu a fost mulţumit, a mai făcut două corecturi şi a mers cu el la Ivaşcu, împreună cu mine, care n-a făcut decât vreo cinci-ṣase corecturi şi aşa l-am dat la tipografie, unde am stat alături de Ivaşcu, alături de toţi cei care erau acolo şi a apărut editorialul numit În sensul istoriei, semnat George Ivaşcu… A fost pentru mine un moment de mândrie profesională mult mai mare decât momentele în care am semnat eu, aceleaşi editoriale în decursul anilor şi foarte multe editoriale la alte reviste.``

Share