Istorie Orală
RSS Istorie Orală

20 aug 1884 - înființarea ziarului Universul

20 aug 1884 - înființarea ziarului Universul

“Articolele... se terminau cu o chestie foarte serioasă: Vom trăi și vom vedea!”

La 20 august 1884 apărea la București un cotidian care avea să ocupe un loc extrem de important în istoria presei românești timp de 60 de ani. A fost înființat de Luigi Cazzavillan, ziarist italian venit la noi în timpul războiului de independență din 1877, în calitate de corespondent de război. Imediat după apariție a avut un succes foarte mare, pentru că apărea dimineața (celelalte ziare ieșeau după amiaza) cu știri proaspete, “suculente”, cu priză la public; avea multe rubrici și reportaje – gen publicistic nou apărut pe atunci -; avea un preț scăzut în raport cu ceea ce oferea; avea condiții de imprimare și difuzare moderne: rotativă, servicii telegrafice directe. Introducerea rubricii Faptul divers i-a mărit succesul astfel încât, repede după apariție, Universul a ajuns la 80.000 de exemplare vândute, în timp ce alte ziare aveau tiraje de aproximativ 5.000 exemplare.

Între 1915-1945 Universul a fost condus de Stelian Popescu care a făcut din el aproape cel mai citit ziar românesc. Universul a criticat guvernele, a intrat în conflict cu regele Carol al II-lea, iar în anii “Războiului sfânt” l-a sprijinit pe Ion Antonescu. Orientarea sa de centru-dreapta i-a adus adversitatea presei social-democrate și socialiste, mai ales a ziarului Adevărul. Stelian Popescu a avut inițiativa construirii în 1926 a Palatului Universul – sediul redacției și al tipografiei – existent și astăzi.

În 1944, când România a intrat sub ocupație sovietică și comuniștii se instalau la putere, Stelian Popescu s-a refugiat în Elveția, conducerea ziarului rămânând în seama unuia dintre ginerii săi, Ion Lugojanu. Fostul director a fost judecat și condamnat în contumacie, în “lotul celor 14 ziariști”, acuzat că “s-a pus în slujba propagandei fasciste sau hitleriste”. În 1953 ziarul a fost desființat.

În Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii se află un interviu cu Grigore Ioan, fiu de ziarist, redactor el însuși la Universul în perioada interbelică. O mărturie-document interesantă și sugestivă despre atmosfera din Palatul Universul și din Bucureștiul de odinioară. Interviul a fost realizat de Silvia Iliescu în 2002.

``Cum am nimerit la Universul... Coboram pe Sărindar și eram foarte afectat, tata murise la 51 de ani, n-avea nici 51, 50 și ceva de ani, era în foarte plină putere de creație și eram foarte amărât. La înmormântare au vorbit mai mulți inși din partea sindicatului ziariștilor și așa mai departe și a vorbit și unul, Mihail Negru care nu era prea cunoscut, era secretar de redacție pentru provincie, la Universul, și probabil că a fost prieten mai bun cu tata. A vorbit foarte emoționat și pe mine m-a mișcat, că a vorbit mai sentimental, nu atâta de profesiune, că a făcut, că a dres. Și l-am întâlnit pe Sărindar și eu l-am recunoscut imediat, fiindcă era un om îmbrăcat în mod deosebit, purta pălărie d-asta cu boruri mari, cu lavalieră, așa, și eu l-am salutat respectuos, “Vă salut!” și el mi-a spus: “Tinere, dar de unde mă cunoști?” I-am spus: “Eu sunt băiatul lui Olimp Ioan și m-au mișcat foarte mult cuvintele dumneavoastră de la înmormântare și nu pot să uit...” Și m-a întrebat: “Ce faci?” Zic: “Eu sunt acuma student la Drept și caut să mai câștig și eu un ban”, tocmai fusesem la un unchi de-al meu care era președintele tribunalului, că solicitam un post de ajutor de arhivar și vroiam o pilă la el. Și unchiul meu mi-a spus: “Măi, nu-i de tine aicea, să se afle pe urmă că nepotul președintelui e la subsol și ia ciubuc de la avocați. Tu mergi pe altă cale”. Și atunci Mihail Negru mi-a spus: “N-ai vrea să intri la Universul?” Zic: “Ba da, cu plăcere, dar cum să…” Zice: “Vino cu mine…” Am intrat cu el înăuntru, m-a lăsat pe sală, s-a dus, a apărut cu altcineva, Gion, care era de fapt șeful reporterilor, era un om foarte distins, așa, cu părul alb, cu frunte foarte degajată și el făcea mai mult politică internă și am intrat pe urmă la secretarul de redacție Apostolescu și ăsta s-a uitat la mine, zice: “Știi ceva?” Și i-am spus că nu. “A, nu-i nimica, zice, uite ce se întâmplă... acuma cât e ceasul?” “E 11 fără 20”. “Vezi că la 11 este o conferință la Nerva a lui Ion, profesorul Ion Petrovici - care a fost și ministrul Învățământului – zice, du-te repede și vezi și vino și să-mi scrii și mă lămuresc eu...” Eu m-am repezit acolo, am intrat, era la control, n-aveam invitație, dar am spus: “ziarist”, cu un aer așa, înțepat și preocupat și mi-a dat drumul înăuntru.

Și conferința lui Ion Petrovici - ăsta era un om de înaltă cultură, dar se adresa… -Introducere în metafizică se chema, se adresa unui public care, știu eu… el era foarte didactic, dacă era profesor. Așa că am înțeles perfect ce a spus, am venit înapoi într-o fugă și zic: “Cât să fie de mare...?” Mi-a spus el cam cât, am scris în 20 de minute, am scris și i-am prezentat manuscrisul și s-a uitat la mine, s-a uitat acolo. Am văzut că nu am pus o virgulă și a scris ceva pe colț sus, cu roșu și zice: “Du-te la Mihail Negru, că am văzut că-l cunoști, să-ți trimeată prin pneumatic în tipografie”. Însemna că era bun de tipar ! Și o lună de zile m-a ținut în probe și am făcut conferințe, numai parte de-asta culturală. Și atunci am fost la conferințele lui Iorga, lui Petrovici, lui Mihail Manoilescu, Nichifor Crainic, Rabindranat Tagore, marele filozof indian care se ocupa el cu..., astăzi i-ar spune transcedentală, în sfârșit, n-are importanță și mulți, mulți alții. Și chestia a mers foarte bine. Acuma, se întâmpla altceva: o dată cu mine a mai angajat încă câțiva, că redacția toată îmbătrânise, toți erau oameni de 60 de ani și atunci au angajat “mânjii”, noi eram “mânjii”. Și eu am continuat însă să fiu și student la Drept.

La un moment dat, secretarul direcției, care era tot un băiat tânăr, erau doi frați, frații Mirescu, unul era reporter pe lângă Ministerul Sănătății și unul care era secretarul direcției. Ăsta, secretarul direcției a fost operat de apendicită și n-a avut cine să-i țină locul și atuncea m-a luat pe mine de la Cultural, care nu era cine știe ce, adică nu era chestia de bază, că ăsta nu era un ziar cultural, era un ziar de mare tiraj, foarte comercial, că avea mica publicitate, serioasă de tot și marea publicitate. Și atuncea m-a luat pe mine să-i țin locul și am stat cam o lună de zile acolo, vă spun sincer m-am simțit îngrozitor acolo! Trebuia să fiu, Săsărescu era directorul ăl mare, Stelian Popescu, erau ginerii lui, Brăiloiu, Popescu Necșești, care fusese și el ministru și pe urmă, în locul lui Popescu Necșești, a venit Lugojanu, care a fost ulterior ambasadorul României în Italia. Și pe urmă, cine era acolo însă permanent, era directorul administrativ, unul Zaharov, un om de-o cinste exemplară, dar care nu se amesteca în partea redacțională și făcea și o glumă și-mi spunea: “Măi, aicea tu învață meserie, dar pe urmă trebuie s-o întinzi de-aici pentru că nu se mai poate avansa să ajungi în vârf, pentru că patronul nu mai are nici o fată de măritat!” Și noi le spuneam la ginerii care erau toți directori și ei, “ginerissimmi”, cu accentul ăsta italian.

Și ce ați făcut atunci în calitate de înlocuitor de director? Ce atribuții aveați?

Stelian Popescu dădea atribuții, în sensul că dădea ordine și gurile rele spuneau că și articolele lui erau scrise de altcineva. Și cam îl știu pe cine, era unul, Iosif Fermo, care era puțin evreu, ori se știa că tenta Universului nu era antisemită pe față, dar nici cu mare simpatie nu era; și totuși Fermo ăsta, care era bun prieten cu Titulescu, se pare că ăsta îi făcea marile lui articole, care se terminau întotdeauna cu o chestie foarte serioasă: “Vom trăi și vom vedea!” Ei, am trăit și am văzut multe de-atunci!... Iar directorii lui erau pe specialități, unul se ocupa de partea redacțională, cum să spun eu, mai generală, mai culturală, mai așa, și celălalt de partea politică. Însă toți erau coordonați, erau controlați și le dădea ideile patronul ăl mare. Și și-au dat ei seama că s-au îmbătrânit cadrele și au hotărât să angajeze. Au angajat vreo șase băieți atunci: frații Mirescu ăștia doi, Dorin Iliescu la Învățământ, Mitică Zmeu, care și el era pe la Agricultură, și așa mai departe.

Și m-au scos pe urmă, când a venit titularul, m-au scos înapoi și a spus: “Știi ceva? Nu mai faci conferințe, treci la Faptul divers, dar să știi că trebuie să acoperi 24 de ore din 24”. I-am spus: “Dom’le, dar eu nu mai dorm, nu mai mănânc?...”, eu știam că trebuie să și învăț, că eram și student. [...] Și atuncea, când am spus eu, din primul foc, mi-au dat două ajutoare: unul ziua, Mitică Zmeu, care era un tip delicios, drăguț foc, prieten am fost până în moarte cu el, iar de noapte, unul mai în vârstă, domnul Lefter, Ionel Lefter, care de 14 ani lucra numai de noapte și a spus că el nu vrea să-și schimbe ritmul biologic. E adevărat că noaptea se întâmplau foarte rar marile evenimente, așa că el cred că le cam dormea. Și mai era o chestie: el avea foarte mari relații în poliție și dacă se întâmpla ceva, sunau acasă ăia și spuneau: “Vedeți că s-a întâmplat o crimă, o deraiere, un incendiu mare...” Dacă era incendiu, era mai complicat, că trebuia să-l sune și pe fotograf, dar dacă era numai o sinucidere, erau și sinucideri de-astea mai “frumoase”, mai interesante și atuncea nouă nu trebuia să ne lipsească nimic. Dacă lipsea... [...]

Cu Antigona a fost unul din… eu am scris câteva sute de reportaje mai importante, mai era și o rubrică Întâmplări din capitală și noi spuneam: “Mă, ce scrii acolo, despre câinii călcați de mașină?”, dar nu era adevărat, și-acolo erau… dar când era ceva mai important, atuncea se dădea... Cu Antigona asta, a fost amuzant. Eram vara și era criză mare de știri, de știri de-astea “mai senzaționale” și eram cu un coleg de-al meu, Dumbrăveanu, Aurel Dumbrăveanu care era la Timpul. Și noi făcusem un cartel, ne întâlneam într-o cameră de la Prefectura Poliției, la anumite ore, de două ori pe zi, și ne spuneam fiecare ce știri am luat de la poliție. La poliție, la ofițerul de serviciu era o condică unde se trecea tot ce spuneau toate circumscripțiile din București și noi aveam voie să ne uităm acolo. Dar acolo [în condică] am găsit: “Copil dispărut, în strada Roma, numărul cutare”. [Dumbrăveanu] mi-a spus: “Măi, tu-ți dai seama? Strada Roma, ăsta e un cartier select! Ǎsta, copil dispărut?!.. Ia, hai, să vedem ce e acolo”. Și eu aveam o mașinuță, un Ford cam hodorogit el, dar era de 8 cilindri și am plecat cu mașina în strada Roma să vedem. Acolo, la poartă era un soldat, ordonanță, cu șorț în față și ăsta, Aurică Dumbrăveanu care era mai mare ca mine, mai prezentabil, cu pălărie trasă pe ochi, cu o figură foarte serioasă l-a chemat pe ordonanță și i-a spus: “Ce e cu chestia asta, cu dispărutul?” “A, zice, e domnișoara Antigona, e fata lui domn’ general și e bucluc mare, că domnul general e plecat la băi, la Karlsbad cu cucoana - care era inspectoare generală la toate școlile de gospodărie din țară, post serios de tot! -, zice, acasă nu e decât domnișoara frailai...”, a vrut să spună fräulein care însemna de fapt domnișoară. Și am găsit-o, săraca, o nemțoaică plângând… Noi nu ne-am scos pălăriile din cap, adică, cum eram în exercițiul funcțiunii și eu făceam pe asistentul și șeful era Dumbrăveanu și a spus: “Bine, dați-ne date și nu știu ce…” [ca s-o găsim]. Era o fată de 18 ani. Am văzut camera ei mobilată foarte drăguț, cu perdeluțe roz, m-am uitat și la cărți, bibliotecă roz, franțuzească era. Și am spus: “Avem neapărat nevoie de o fotografie ca s-o identificăm”, ne-a scos o fotografie, frumoasă fata!... “Măi, dar tu nu știi ceva, [avea pe cineva la suflet]?” “A, vorbea cu un domn locotenent de artilerie, dar, zice, probabil cu ăla [ a plecat], că l-am văzut eu că tot o aștepta...” “Dar cum îl cheamă?” Ne-a spus cum îl cheamă,”...dar, zice, să știți că nu-i aicea, e la Ploiești. Ăla e în garnizoană la Ploiești”. Așa că ordonanța era bine informată!

Și am plecat cu mașinuța la Ploiești și acolo ne-am dus la primul regiment care era acolo și ne-am interesat de el. Acolo nu era. Era seară, era ofițer de serviciu și eu zic: “Avem o chestiune familiară...” și ne-a dat adresa, ședea la o gazdă. Ne-am dus la gazdă, nu era la gazdă, “...e ieșit cu domnișoara în oraș...” Gata, ne-am prins! Era un fel de local cu grădină, se chema Domnița Ileana. Ne-am dus la Domnița Ileana și am recunoscut-o imediat. Dansa cu el, cum se spunea pe vremea aia, obraz la obraz. Era, mă rog, amor mare! Iar eu am rămas mai departe la masă să-i urmăresc, să văd dacă pleacă undeva, să mă țin după ei, iar Aurică Dumbrăveanu s-a dus la telefon și a dat telefon la București lui Paximade, care era șeful judiciarului și la care veneau toate chestiile astea, un tip școlit, un tip bine de tot, cu studii prin Franța, prin Germania și a spus: “Într-o oră sunt acolo”. Și-ntr-adevăr, a venit Paximade, foarte elegant, foarte… Mă rog, chestia e că a luat pe domnișoara cu el și au plecat. Eu am venit înapoi la București, poza am avut-o și am tras un reportaj pe vreo patru coloane, că mi-a spus secretarul de redacție: “Măi, asta-i lovitură, măi!, zice, umfl-o la maxim, mă, c-o punem pe-o pagină întreagă!” Poză, aveam și fotografia și i-am pus titlul: Răpirea Antigonei. Dar toată problema asta s-a putut face pentru că am avut eu mașină, că altfel n-aveam cu ce să mergem la Ploiești. Și de-atunci mașina mea s-a chemat “Antigona” și-am vândut-o până la urmă tot unui ziarist, Vili Firoiu, de la Ordinea, care a mers cu ea până… A renunțat însă, că consuma prea multă benzină.

Dar în afară de aceste povești de amor, ați avut sute de articole cu lucruri serioase...

Am avut! Dacă eram reporter de fapte diverse, vă închipuiți! Tot ce nu era minister, era “Fapt divers”. În afară de solemnități, parăzi, sosiri de oaspeți străini și așa mai departe…

Îmi aduc aminte că am fost trimis să iau un interviu lui Beck, care era ministru de Externe al Cehoslovaciei [corect: Poloniei] și m-am dus cu trenul și am ieșit în gară, aveam un vagon special în gară la Bacău, noaptea, și m-am legitimat. Ăia nu mă lăsau, era păzit de siguranță, nu mă lăsau să mă urc în vagonul acela, dar am vorbit pe franțuzește: “Vreau să vorbesc chiar cu suita...” și a venit unul și i-am explicat: “Sunt de la Universul...” și a spus: “Stați un moment!” și a venit peste câteva minute, că trenul nu ședea mult în gară și mi-a spus. “Urcați!” Și am mai stat cu el într-un compartiment și până la urmă domnul Beck m-a primit în pijama. Și mi-a spus niște banalități, bineînțeles, și mi-a scris: “Pentru cititorii ziarului Universul, cu stimă, cu dragoste, cu nu știu ce, cutare”. Eu, când am venit, am sosit cu trenul în București, m-am dus și am și băgat chestia asta cu autograful lui Beck. A fost o chestie!

Povestiți despre procesul cu Tita Cristescu...

Așa, asta vroiam să spun. A fost cel mai lung reportaj pe care l-am scris. A apărut aproape o pagină întreagă de ziar, timp de 18 zile. De fapt, ăsta nu era “fapt divers”, ar fi trebuit să intre la rubrica judiciară, dar la rubrica judiciară era Ion Nedelescu, un avocat destul de celebru, dar care nu a vrut să se amestece în chestia asta și a spus nu-nu, a spus că e bolnav, sau nu mai țin minte și m-a trimis pe mine. Mi-am dat seama pe urmă de ce s-a retras ăsta. Cine era Tita Cristescu? Era fata lui [Gheorghe] Cristescu, “plăpumarul”, care fusese secretar general al Partidului Comunist Român între 1922 și 1924. El susținea că el este - se ramolise! - că este, părintele Partidului Comunist Român. Și asta era o fată de-a lui care trăise cu inginerul Liviu Ciulei, care era tatăl lui Liviu Ciulei, marele nostru regizor din ziua de astăzi [...] Taică-su dar era un om extraordinar de impunător și cu foarte mulți bani. Iar el a fost acuzat că a omorât-o, a otrăvit-o pe Tita Cristescu, de care se despărțise și care se încurcase cu unul, Cuza Hota, și noi îi spuneam: “Acuza Hoța”, pentru că ăsta, împreună cu alte neamuri căutau să-l bage la apă pe ăsta. Dar până la urmă s-a văzut că este nevinovat, n-au avut probe și a fost achitat. Dar din punct de vedere medical, totuși, diagnosticul a rămas că a fost otrăvită, dar nu s-a știut cu ce. Și am aflat prin anii Ž70, când eu lucram pe șantier și iarna mă aducea în centrală [...] și femeile de serviciu de la noi de la etaj erau foarte prietene cu o babă de peste drum, care-l îngrijea pe acest Cristescu [...] era fosta servitoare a lui Tita Cristescu, și asta pe patul de moarte le-a mărturisit fetelor, lucru care le-a șocat, că ea a omorât-o pe Tita Cristescu fără să vrea, că-i făcea tot felul de farmece și atuncea a amestecat ea diverse chestii și a otrăvit-o. [...]

Deci, ăsta a fost cel mai mare reportaj. Și cel mai scurt reportaj și foarte tragic a Armand Călinescu era primul ministru, era Frontul Renașterii Naționale creat de Carol al II-lea, un partid politic, nu știu cum să spun… Nu era cu cămăși, nici cămăși brune ca Hitler, nici cămăși verzi ca legionarii, nici cămăși albastre ca gogocuzii, adică partidul Goga Cuza, un fel de uniformă semimilitară de un bleu foarte frumos, tot așa cu un fel de chipiu, cu o pafta la centură [...] Și eu l-am văzut pe Iorga defilând la flancul drept, așa foarte jenat săracul, dar s-a pretat și el la chestia asta, la această… cum să spun, chestie de operetă. Ori, Călinescu era îmbrăcat în uniforma asta. Ce s-a întâmplat? Eu venisem acasă. La ora mesei veneam acasă să mănânc și - locuiam cu mama vitregă - și am ascultat la radio. Ăștia de la radio aveau niște reporteri foarte buni și erau pe fază mereu, dar pe urmă am aflat că și ăștia aveau legătură cu poliția și-i anunțau mereu și la radio, ca să-și facă reclamă, și așa că eu căutam să văd, și mergeam imediat după aia la mine să văd dacă noi avem știrea prinsă. De obicei cam aveam, dar nu întotdeauna. Ori, eu am dat drumul la radio și am auzit o voce bolovănoasă care a strigat că: “Primul ministru Armand Călinescu a fost pedepsit...” și a fost întrerupt. Și mi-am dat seama: pedepsit, va să zică, ăia nu puteau să fie decât inamicii lui, legionarii și atuncea am bănuit eu, zic, ăștia trebuie să fie legionarii și dacă a fost pedepsit, înseamnă că i-au făcut ce i-au făcut lui Duca și la ăilalți! Și atunci am luat fuga pe “Antigona” și m-am dus pe traseul pe unde știam eu că se duce acasă. El ședea în Elefterie. Și am mers pe absolut tot traseul, de la Ministerul de Interne, unde avea el sediul, unde e acuma Palatul ăsta al Parlamentului, al Senatului, acolo era. M-am dus exact pe tot traseul, Calea Victoriei, bulevard și când am ajuns aicea la Podul Elefterie, nu era lume încă. Cred că au trecut 10 minute, un sfert de oră de când a spus ăla la radio și până am ajuns eu la loc. Aici era mașina Lincoln, neagră, era aia blindată a Președinției în mijlocul drumului, în fața ei era o căruță goală cu un cal și vreo 2-3 persoane pe margini care se uitau de la distanță. Armand Călinescu era cu picioarele înăuntru în mașină și căzut pe spate cu mâinile deschise. Îi sărise chipiul, îi sărise monoclul negru care-l avea - el avea defecțiune la un ochi, la ochiul drept - și în fața lui era agentul de pază, bodyguarzi cum se cheamă acuma, un om mai în vârstă care era împușcat și el, însă ăsta era căzut pe burtă și cu revolverul în mână și cu amândouă picioarele afară. Înseamnă că ăsta coborâse primul. Șoferul, săracul, era șocat complet, ședea pe marginea trotuarului și plângea în hohote și în momentul ăla am auzit că cineva mă strigă, zice: “Măi, ai văzut nenorocirea asta, catastrofa…”, când colo era un coleg de-al meu, Vintilă Pantazopol, care ședea acolo peste drum. Ăla a auzit împușcăturile și a luat aparatul fotografic, că aveam în dotare toți un aparat robot foarte bun, cu 40 de poze, care se mișca automat, declanșa, venea firul și puteai să faci așa, ca mitraliera cu el. Și el a făcut niște poze care au rămas celebre, au apărut în toate ziarele și în toată lumea, pe care le-a vândut cu 6.000 de dolari, pe vremea aia. Ei, am venit foarte emoționat, m-am dus imediat la ziar. La ziar, tocmai atunci sunau telefoanele că s-a aflat ceva și am spus: “Dom’le, vin de-acolo...” și [mi sa spus: “Și ce mai stai? Du-te, scrie! Hai, rapid, gata!..” Eu m-am dus în biroul reporterilor și am scris. Dar eram așa de impresionat, am folosit niște adjective: “cutremurător”, “groaznic”, nu știu ce, mă rog... Așa... După ce am terminat de scris, eu am venit și am dat la secretarul general de redacție și era acolo și unul din directori de față și a citit și zice: “Ai pierdut timpul de pomană, zice, că am primit ordin să nu publicăm nimic decât comunicatul Ministerului de Interne, care o să vină”. Dar totuși, din chestia asta pe care am scris-o, din nu știu câte pagini, cutremurătoare, a apărut totuși ceva acolo, un fel de înaintea comunicatului, ca o introducere și au folosit și câteva chestii de-ale mele, fiindcă eu fusesem la fața locului. Și, vă închipuiți, sub această impresie, eu în seara aia, totuși m-am logodit. Ăsta a fost cel mai scurt reportaj, dar au fost așa de multe încât… unele amuzante, altele tragice, că nu au fost toate de calibrul cu răpirea Antigonei.

Dar ați avut vreodată probleme cu cei despre care scriați?

Am avut, am avut. Am avut cu Iorga în primul rând. Iorga, să știți, că era un tip cu totul deosebit și nu se prea știu despre el multe lucruri. Era un om foarte cult, învățat, geniu, mă rog cum știți, dar din punct de vedere al caracterului avea și el, cum să spun eu, niște lipsuri. [...] Și întotdeauna avea după el două stenografe, drăguțe, blonde, frumoase, zâmbitoare și care stenografiau și ultimul cuvânt pe care îl spunea. Și ținea foarte des conferințe la Fundația Carol. Era amuzant Iorga, că își ținea barba mai mult pe dreapta și un lucru amuzant, un amănunt, degetul ăl mare de la mâna dreaptă era… nu putea să-l îndrepte, era paralizat probabil, era încovoiat. Se spunea că de prea mult scris, dar el începea să facă semn cu degetul ăsta strâmb al lui..., de exemplu el, în conferințe lui, venea multă lume, că o mai dădea și în politică și nu prea-l înghițea pe Armand Călinescu și a spus: “Cineva, nu vreau să-i spun numele, a spus despre mine că sunt așa și-așa, și-așa, dar eu dacă-l mai prind că mai spune am să-i scot și ochiul ălalalt!”. Așa că vă închipuiți ce transparentă era chestia!

Și-acuma ce am avut eu cu Iorga... Ținea niște conferințe duble, cu subiect de-acesta, din istoria românilor, cu dacii, interesante, numai că el făcea niște digresiuni extraordinare, mai rău ca mine acuma. Și aveam și eu un rendez-vous cu o domnișoară. [...] Era o domnișoară care mi-a dat un ultimatum, mi-a spus: “Măi, o dată, de două, de trei ori, m-ai amânat mereu! Nu se mai poate. Vino…” Și atuncea coincidea iarăși cu o conferință de-a lui Iorga. Și-atuncea ce-am făcut? M-am dus mai devreme la stenografele lui Iorga și i-am spus: “Despre ce vorbește domnul profesor?” “Uite așa, așa, așa...” “Știți ce… [dați-mi și mie conferința]” “Sigur că da!” Și mi-au dat alea tot subiectul și am făcut o casetă exact cum trebuia, m-am dus fuga și am dat-o și m-am dus la domnișoară. A apărut a doua zi caseta foarte frumos, așa. Nimeni n-a zis nimic, dar băieții mi-au spus: “Măi, zice, ai dat-o strâmbă, pentru că, să știi că Iorga n-a vorbit despre chestia asta care ai scris tu”. “Păi, ăsta era subiectul...” “Nu, dar el a vorbit altă chestie, că a vrut să vorbească de-asta, dar a scăpat-o, a luat-o cu Bucovina, cu mănăstirile, cu totul altă chestie...”, dacă nu mă înșel și cu triunghiul benefic al dacilor, mă rog, chestii de genul ăsta. Și acuma, peste trei zile era a doua conferință. Și eu ședeam acolo, într-un colț acolo, să iau notițe și Iorga a început cu degetul lui, zice: “Un mic gazetăraș de la un mare ziar și-a permis să-mi dea lecții și anume: a spus că a publicat ce trebuia eu să spun, dar eu n-am spus treaba asta. Acuma spun! Atuncea am spus despre…” Dar el a dat o lecție, adică: când anunți ceva trebuie să spui treaba asta, din cauza asta, eu o să trec cu vederea. Mă gândeam eu, că bine că a trecut cu vederea, dar eu am avut palpitație, că dacă gândeam că dacă dădea ăsta un telefon directorilor, vă închipuiți ce pățeam! Asta a fost cu Iorga...``



Agenția RADOR - 20.08.2014 9:58