20 aug 1884 - înfiinţarea ziarului Universul

“Articolele... se terminau cu o chestie foarte serioasă: Vom trăi şi vom vedea!”

La 20 august 1884 apărea la Bucureşti un cotidian care avea să ocupe un loc extrem de important în istoria presei româneşti timp de 60 de ani. A fost înfiinţat de Luigi Cazzavillan, ziarist italian venit la noi în timpul războiului de independenţă din 1877, în calitate de corespondent de război. Imediat după apariţie a avut un succes foarte mare, pentru că apărea dimineaţa (celelalte ziare ieşeau după amiaza) cu ştiri proaspete, “suculente”, cu priză la public; avea multe rubrici şi reportaje – gen publicistic nou apărut pe atunci -; avea un preţ scăzut în raport cu ceea ce oferea; avea condiţii de imprimare şi difuzare moderne: rotativă, servicii telegrafice directe. Introducerea rubricii Faptul divers i-a mărit succesul astfel încât, repede după apariţie, Universul a ajuns la 80.000 de exemplare vândute, în timp ce alte ziare aveau tiraje de aproximativ 5.000 exemplare.

Între 1915-1945 Universul a fost condus de Stelian Popescu care a făcut din el aproape cel mai citit ziar românesc. Universul a criticat guvernele, a intrat în conflict cu regele Carol al II-lea, iar în anii “Războiului sfânt” l-a sprijinit pe Ion Antonescu. Orientarea sa de centru-dreapta i-a adus adversitatea presei social-democrate şi socialiste, mai ales a ziarului Adevărul. Stelian Popescu a avut iniţiativa construirii în 1926 a Palatului Universul – sediul redacţiei şi al tipografiei – existent şi astăzi.

În 1944, când România a intrat sub ocupaţie sovietică şi comuniştii se instalau la putere, Stelian Popescu s-a refugiat în Elveţia, conducerea ziarului rămânând în seama unuia dintre ginerii săi, Ion Lugojanu. Fostul director a fost judecat şi condamnat în contumacie, în “lotul celor 14 ziarişti”, acuzat că “s-a pus în slujba propagandei fasciste sau hitleriste”. În 1953 ziarul a fost desfiinţat.

În Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii se află un interviu cu Grigore Ioan, fiu de ziarist, redactor el însuşi la Universul în perioada interbelică. O mărturie-document interesantă şi sugestivă despre atmosfera din Palatul Universul şi din Bucureştiul de odinioară. Interviul a fost realizat de Silvia Iliescu în 2002.

``Cum am nimerit la Universul... Coboram pe Sărindar şi eram foarte afectat, tata murise la 51 de ani, n-avea nici 51, 50 şi ceva de ani, era în foarte plină putere de creaţie şi eram foarte amărât. La înmormântare au vorbit mai mulţi inşi din partea sindicatului ziariştilor şi aşa mai departe şi a vorbit şi unul, Mihail Negru care nu era prea cunoscut, era secretar de redacţie pentru provincie, la Universul, şi probabil că a fost prieten mai bun cu tata. A vorbit foarte emoţionat şi pe mine m-a mişcat, că a vorbit mai sentimental, nu atâta de profesiune, că a făcut, că a dres. Şi l-am întâlnit pe Sărindar şi eu l-am recunoscut imediat, fiindcă era un om îmbrăcat în mod deosebit, purta pălărie d-asta cu boruri mari, cu lavalieră, aşa, şi eu l-am salutat respectuos, “Vă salut!” şi el mi-a spus: “Tinere, dar de unde mă cunoşti?” I-am spus: “Eu sunt băiatul lui Olimp Ioan şi m-au mişcat foarte mult cuvintele dumneavoastră de la înmormântare şi nu pot să uit...” Şi m-a întrebat: “Ce faci?” Zic: “Eu sunt acuma student la Drept şi caut să mai câştig şi eu un ban”, tocmai fusesem la un unchi de-al meu care era preşedintele tribunalului, că solicitam un post de ajutor de arhivar şi vroiam o pilă la el. Şi unchiul meu mi-a spus: “Măi, nu-i de tine aicea, să se afle pe urmă că nepotul preşedintelui e la subsol şi ia ciubuc de la avocaţi. Tu mergi pe altă cale”. Şi atunci Mihail Negru mi-a spus: “N-ai vrea să intri la Universul?” Zic: “Ba da, cu plăcere, dar cum să…” Zice: “Vino cu mine…” Am intrat cu el înăuntru, m-a lăsat pe sală, s-a dus, a apărut cu altcineva, Gion, care era de fapt şeful reporterilor, era un om foarte distins, aşa, cu părul alb, cu frunte foarte degajată şi el făcea mai mult politică internă şi am intrat pe urmă la secretarul de redacţie Apostolescu şi ăsta s-a uitat la mine, zice: “Ştii ceva?” Şi i-am spus că nu. “A, nu-i nimica, zice, uite ce se întâmplă... acuma cât e ceasul?” “E 11 fără 20”. “Vezi că la 11 este o conferinţă la Nerva a lui Ion, profesorul Ion Petrovici - care a fost şi ministrul Învăţământului – zice, du-te repede şi vezi şi vino şi să-mi scrii şi mă lămuresc eu...” Eu m-am repezit acolo, am intrat, era la control, n-aveam invitaţie, dar am spus: “ziarist”, cu un aer aşa, înţepat şi preocupat şi mi-a dat drumul înăuntru.

Şi conferinţa lui Ion Petrovici - ăsta era un om de înaltă cultură, dar se adresa… -Introducere în metafizică se chema, se adresa unui public care, ştiu eu… el era foarte didactic, dacă era profesor. Aşa că am înţeles perfect ce a spus, am venit înapoi într-o fugă şi zic: “Cât să fie de mare...?” Mi-a spus el cam cât, am scris în 20 de minute, am scris şi i-am prezentat manuscrisul şi s-a uitat la mine, s-a uitat acolo. Am văzut că nu am pus o virgulă şi a scris ceva pe colţ sus, cu roşu şi zice: “Du-te la Mihail Negru, că am văzut că-l cunoşti, să-ţi trimeată prin pneumatic în tipografie”. Însemna că era bun de tipar ! Şi o lună de zile m-a ţinut în probe şi am făcut conferinţe, numai parte de-asta culturală. Şi atunci am fost la conferinţele lui Iorga, lui Petrovici, lui Mihail Manoilescu, Nichifor Crainic, Rabindranat Tagore, marele filozof indian care se ocupa el cu..., astăzi i-ar spune transcedentală, în sfârşit, n-are importanţă şi mulţi, mulţi alţii. Şi chestia a mers foarte bine. Acuma, se întâmpla altceva: o dată cu mine a mai angajat încă câţiva, că redacţia toată îmbătrânise, toţi erau oameni de 60 de ani şi atunci au angajat “mânjii”, noi eram “mânjii”. Şi eu am continuat însă să fiu şi student la Drept.

La un moment dat, secretarul direcţiei, care era tot un băiat tânăr, erau doi fraţi, fraţii Mirescu, unul era reporter pe lângă Ministerul Sănătăţii şi unul care era secretarul direcţiei. Ăsta, secretarul direcţiei a fost operat de apendicită şi n-a avut cine să-i ţină locul şi atuncea m-a luat pe mine de la Cultural, care nu era cine ştie ce, adică nu era chestia de bază, că ăsta nu era un ziar cultural, era un ziar de mare tiraj, foarte comercial, că avea mica publicitate, serioasă de tot şi marea publicitate. Şi atuncea m-a luat pe mine să-i ţin locul şi am stat cam o lună de zile acolo, vă spun sincer m-am simţit îngrozitor acolo! Trebuia să fiu, Săsărescu era directorul ăl mare, Stelian Popescu, erau ginerii lui, Brăiloiu, Popescu Necşeşti, care fusese şi el ministru şi pe urmă, în locul lui Popescu Necşeşti, a venit Lugojanu, care a fost ulterior ambasadorul României în Italia. Şi pe urmă, cine era acolo însă permanent, era directorul administrativ, unul Zaharov, un om de-o cinste exemplară, dar care nu se amesteca în partea redacţională şi făcea şi o glumă şi-mi spunea: “Măi, aicea tu învaţă meserie, dar pe urmă trebuie s-o întinzi de-aici pentru că nu se mai poate avansa să ajungi în vârf, pentru că patronul nu mai are nici o fată de măritat!” Şi noi le spuneam la ginerii care erau toţi directori şi ei, “ginerissimmi”, cu accentul ăsta italian.

Şi ce aţi făcut atunci în calitate de înlocuitor de director? Ce atribuţii aveaţi?

Stelian Popescu dădea atribuţii, în sensul că dădea ordine şi gurile rele spuneau că şi articolele lui erau scrise de altcineva. Şi cam îl ştiu pe cine, era unul, Iosif Fermo, care era puţin evreu, ori se ştia că tenta Universului nu era antisemită pe faţă, dar nici cu mare simpatie nu era; şi totuşi Fermo ăsta, care era bun prieten cu Titulescu, se pare că ăsta îi făcea marile lui articole, care se terminau întotdeauna cu o chestie foarte serioasă: “Vom trăi şi vom vedea!” Ei, am trăit şi am văzut multe de-atunci!... Iar directorii lui erau pe specialităţi, unul se ocupa de partea redacţională, cum să spun eu, mai generală, mai culturală, mai aşa, şi celălalt de partea politică. Însă toţi erau coordonaţi, erau controlaţi şi le dădea ideile patronul ăl mare. Şi şi-au dat ei seama că s-au îmbătrânit cadrele şi au hotărât să angajeze. Au angajat vreo şase băieţi atunci: fraţii Mirescu ăştia doi, Dorin Iliescu la Învăţământ, Mitică Zmeu, care şi el era pe la Agricultură, şi aşa mai departe.

Şi m-au scos pe urmă, când a venit titularul, m-au scos înapoi şi a spus: “Ştii ceva? Nu mai faci conferinţe, treci la Faptul divers, dar să ştii că trebuie să acoperi 24 de ore din 24”. I-am spus: “Dom’le, dar eu nu mai dorm, nu mai mănânc?...”, eu ştiam că trebuie să şi învăţ, că eram şi student. [...] Şi atuncea, când am spus eu, din primul foc, mi-au dat două ajutoare: unul ziua, Mitică Zmeu, care era un tip delicios, drăguţ foc, prieten am fost până în moarte cu el, iar de noapte, unul mai în vârstă, domnul Lefter, Ionel Lefter, care de 14 ani lucra numai de noapte şi a spus că el nu vrea să-şi schimbe ritmul biologic. E adevărat că noaptea se întâmplau foarte rar marile evenimente, aşa că el cred că le cam dormea. Şi mai era o chestie: el avea foarte mari relaţii în poliţie şi dacă se întâmpla ceva, sunau acasă ăia şi spuneau: “Vedeţi că s-a întâmplat o crimă, o deraiere, un incendiu mare...” Dacă era incendiu, era mai complicat, că trebuia să-l sune şi pe fotograf, dar dacă era numai o sinucidere, erau şi sinucideri de-astea mai “frumoase”, mai interesante şi atuncea nouă nu trebuia să ne lipsească nimic. Dacă lipsea... [...]

Cu Antigona a fost unul din… eu am scris câteva sute de reportaje mai importante, mai era şi o rubrică Întâmplări din capitală şi noi spuneam: “Mă, ce scrii acolo, despre câinii călcaţi de maşină?”, dar nu era adevărat, şi-acolo erau… dar când era ceva mai important, atuncea se dădea... Cu Antigona asta, a fost amuzant. Eram vara şi era criză mare de ştiri, de ştiri de-astea “mai senzaţionale” şi eram cu un coleg de-al meu, Dumbrăveanu, Aurel Dumbrăveanu care era la Timpul. Şi noi făcusem un cartel, ne întâlneam într-o cameră de la Prefectura Poliţiei, la anumite ore, de două ori pe zi, şi ne spuneam fiecare ce ştiri am luat de la poliţie. La poliţie, la ofiţerul de serviciu era o condică unde se trecea tot ce spuneau toate circumscripţiile din Bucureşti şi noi aveam voie să ne uităm acolo. Dar acolo [în condică] am găsit: “Copil dispărut, în strada Roma, numărul cutare”. [Dumbrăveanu] mi-a spus: “Măi, tu-ţi dai seama? Strada Roma, ăsta e un cartier select! Ǎsta, copil dispărut?!.. Ia, hai, să vedem ce e acolo”. Şi eu aveam o maşinuţă, un Ford cam hodorogit el, dar era de 8 cilindri şi am plecat cu maşina în strada Roma să vedem. Acolo, la poartă era un soldat, ordonanţă, cu şorţ în faţă şi ăsta, Aurică Dumbrăveanu care era mai mare ca mine, mai prezentabil, cu pălărie trasă pe ochi, cu o figură foarte serioasă l-a chemat pe ordonanţă şi i-a spus: “Ce e cu chestia asta, cu dispărutul?” “A, zice, e domnişoara Antigona, e fata lui domn’ general şi e bucluc mare, că domnul general e plecat la băi, la Karlsbad cu cucoana - care era inspectoare generală la toate şcolile de gospodărie din ţară, post serios de tot! -, zice, acasă nu e decât domnişoara frailai...”, a vrut să spună fräulein care însemna de fapt domnişoară. Şi am găsit-o, săraca, o nemţoaică plângând… Noi nu ne-am scos pălăriile din cap, adică, cum eram în exerciţiul funcţiunii şi eu făceam pe asistentul şi şeful era Dumbrăveanu şi a spus: “Bine, daţi-ne date şi nu ştiu ce…” [ca s-o găsim]. Era o fată de 18 ani. Am văzut camera ei mobilată foarte drăguţ, cu perdeluţe roz, m-am uitat şi la cărţi, bibliotecă roz, franţuzească era. Şi am spus: “Avem neapărat nevoie de o fotografie ca s-o identificăm”, ne-a scos o fotografie, frumoasă fata!... “Măi, dar tu nu ştii ceva, [avea pe cineva la suflet]?” “A, vorbea cu un domn locotenent de artilerie, dar, zice, probabil cu ăla [ a plecat], că l-am văzut eu că tot o aştepta...” “Dar cum îl cheamă?” Ne-a spus cum îl cheamă,”...dar, zice, să ştiţi că nu-i aicea, e la Ploieşti. Ăla e în garnizoană la Ploieşti”. Aşa că ordonanţa era bine informată!

Şi am plecat cu maşinuţa la Ploieşti şi acolo ne-am dus la primul regiment care era acolo şi ne-am interesat de el. Acolo nu era. Era seară, era ofiţer de serviciu şi eu zic: “Avem o chestiune familiară...” şi ne-a dat adresa, şedea la o gazdă. Ne-am dus la gazdă, nu era la gazdă, “...e ieşit cu domnişoara în oraş...” Gata, ne-am prins! Era un fel de local cu grădină, se chema Domniţa Ileana. Ne-am dus la Domniţa Ileana şi am recunoscut-o imediat. Dansa cu el, cum se spunea pe vremea aia, obraz la obraz. Era, mă rog, amor mare! Iar eu am rămas mai departe la masă să-i urmăresc, să văd dacă pleacă undeva, să mă ţin după ei, iar Aurică Dumbrăveanu s-a dus la telefon şi a dat telefon la Bucureşti lui Paximade, care era şeful judiciarului şi la care veneau toate chestiile astea, un tip şcolit, un tip bine de tot, cu studii prin Franţa, prin Germania şi a spus: “Într-o oră sunt acolo”. Şi-ntr-adevăr, a venit Paximade, foarte elegant, foarte… Mă rog, chestia e că a luat pe domnişoara cu el şi au plecat. Eu am venit înapoi la Bucureşti, poza am avut-o şi am tras un reportaj pe vreo patru coloane, că mi-a spus secretarul de redacţie: “Măi, asta-i lovitură, măi!, zice, umfl-o la maxim, mă, c-o punem pe-o pagină întreagă!” Poză, aveam şi fotografia şi i-am pus titlul: Răpirea Antigonei. Dar toată problema asta s-a putut face pentru că am avut eu maşină, că altfel n-aveam cu ce să mergem la Ploieşti. Şi de-atunci maşina mea s-a chemat “Antigona” şi-am vândut-o până la urmă tot unui ziarist, Vili Firoiu, de la Ordinea, care a mers cu ea până… A renunţat însă, că consuma prea multă benzină.

Dar în afară de aceste poveşti de amor, aţi avut sute de articole cu lucruri serioase...

Am avut! Dacă eram reporter de fapte diverse, vă închipuiţi! Tot ce nu era minister, era “Fapt divers”. În afară de solemnităţi, parăzi, sosiri de oaspeţi străini şi aşa mai departe…

Îmi aduc aminte că am fost trimis să iau un interviu lui Beck, care era ministru de Externe al Cehoslovaciei [corect: Poloniei] şi m-am dus cu trenul şi am ieşit în gară, aveam un vagon special în gară la Bacău, noaptea, şi m-am legitimat. Ăia nu mă lăsau, era păzit de siguranţă, nu mă lăsau să mă urc în vagonul acela, dar am vorbit pe franţuzeşte: “Vreau să vorbesc chiar cu suita...” şi a venit unul şi i-am explicat: “Sunt de la Universul...” şi a spus: “Staţi un moment!” şi a venit peste câteva minute, că trenul nu şedea mult în gară şi mi-a spus. “Urcaţi!” Şi am mai stat cu el într-un compartiment şi până la urmă domnul Beck m-a primit în pijama. Şi mi-a spus nişte banalităţi, bineînţeles, şi mi-a scris: “Pentru cititorii ziarului Universul, cu stimă, cu dragoste, cu nu ştiu ce, cutare”. Eu, când am venit, am sosit cu trenul în Bucureşti, m-am dus şi am şi băgat chestia asta cu autograful lui Beck. A fost o chestie!

Povestiţi despre procesul cu Tita Cristescu...

Aşa, asta vroiam să spun. A fost cel mai lung reportaj pe care l-am scris. A apărut aproape o pagină întreagă de ziar, timp de 18 zile. De fapt, ăsta nu era “fapt divers”, ar fi trebuit să intre la rubrica judiciară, dar la rubrica judiciară era Ion Nedelescu, un avocat destul de celebru, dar care nu a vrut să se amestece în chestia asta şi a spus nu-nu, a spus că e bolnav, sau nu mai ţin minte şi m-a trimis pe mine. Mi-am dat seama pe urmă de ce s-a retras ăsta. Cine era Tita Cristescu? Era fata lui [Gheorghe] Cristescu, “plăpumarul”, care fusese secretar general al Partidului Comunist Român între 1922 şi 1924. El susţinea că el este - se ramolise! - că este, părintele Partidului Comunist Român. Şi asta era o fată de-a lui care trăise cu inginerul Liviu Ciulei, care era tatăl lui Liviu Ciulei, marele nostru regizor din ziua de astăzi [...] Taică-su dar era un om extraordinar de impunător şi cu foarte mulţi bani. Iar el a fost acuzat că a omorât-o, a otrăvit-o pe Tita Cristescu, de care se despărţise şi care se încurcase cu unul, Cuza Hota, şi noi îi spuneam: “Acuza Hoţa”, pentru că ăsta, împreună cu alte neamuri căutau să-l bage la apă pe ăsta. Dar până la urmă s-a văzut că este nevinovat, n-au avut probe şi a fost achitat. Dar din punct de vedere medical, totuşi, diagnosticul a rămas că a fost otrăvită, dar nu s-a ştiut cu ce. Şi am aflat prin anii ´70, când eu lucram pe şantier şi iarna mă aducea în centrală [...] şi femeile de serviciu de la noi de la etaj erau foarte prietene cu o babă de peste drum, care-l îngrijea pe acest Cristescu [...] era fosta servitoare a lui Tita Cristescu, şi asta pe patul de moarte le-a mărturisit fetelor, lucru care le-a şocat, că ea a omorât-o pe Tita Cristescu fără să vrea, că-i făcea tot felul de farmece şi atuncea a amestecat ea diverse chestii şi a otrăvit-o. [...]

Deci, ăsta a fost cel mai mare reportaj. Şi cel mai scurt reportaj şi foarte tragic a Armand Călinescu era primul ministru, era Frontul Renaşterii Naţionale creat de Carol al II-lea, un partid politic, nu ştiu cum să spun… Nu era cu cămăşi, nici cămăşi brune ca Hitler, nici cămăşi verzi ca legionarii, nici cămăşi albastre ca gogocuzii, adică partidul Goga Cuza, un fel de uniformă semimilitară de un bleu foarte frumos, tot aşa cu un fel de chipiu, cu o pafta la centură [...] Şi eu l-am văzut pe Iorga defilând la flancul drept, aşa foarte jenat săracul, dar s-a pretat şi el la chestia asta, la această… cum să spun, chestie de operetă. Ori, Călinescu era îmbrăcat în uniforma asta. Ce s-a întâmplat? Eu venisem acasă. La ora mesei veneam acasă să mănânc şi - locuiam cu mama vitregă - şi am ascultat la radio. Ăştia de la radio aveau nişte reporteri foarte buni şi erau pe fază mereu, dar pe urmă am aflat că şi ăştia aveau legătură cu poliţia şi-i anunţau mereu şi la radio, ca să-şi facă reclamă, şi aşa că eu căutam să văd, şi mergeam imediat după aia la mine să văd dacă noi avem ştirea prinsă. De obicei cam aveam, dar nu întotdeauna. Ori, eu am dat drumul la radio şi am auzit o voce bolovănoasă care a strigat că: “Primul ministru Armand Călinescu a fost pedepsit...” şi a fost întrerupt. Şi mi-am dat seama: pedepsit, va să zică, ăia nu puteau să fie decât inamicii lui, legionarii şi atuncea am bănuit eu, zic, ăştia trebuie să fie legionarii şi dacă a fost pedepsit, înseamnă că i-au făcut ce i-au făcut lui Duca şi la ăilalţi! Şi atunci am luat fuga pe “Antigona” şi m-am dus pe traseul pe unde ştiam eu că se duce acasă. El şedea în Elefterie. Şi am mers pe absolut tot traseul, de la Ministerul de Interne, unde avea el sediul, unde e acuma Palatul ăsta al Parlamentului, al Senatului, acolo era. M-am dus exact pe tot traseul, Calea Victoriei, bulevard şi când am ajuns aicea la Podul Elefterie, nu era lume încă. Cred că au trecut 10 minute, un sfert de oră de când a spus ăla la radio şi până am ajuns eu la loc. Aici era maşina Lincoln, neagră, era aia blindată a Preşedinţiei în mijlocul drumului, în faţa ei era o căruţă goală cu un cal şi vreo 2-3 persoane pe margini care se uitau de la distanţă. Armand Călinescu era cu picioarele înăuntru în maşină şi căzut pe spate cu mâinile deschise. Îi sărise chipiul, îi sărise monoclul negru care-l avea - el avea defecţiune la un ochi, la ochiul drept - şi în faţa lui era agentul de pază, bodyguarzi cum se cheamă acuma, un om mai în vârstă care era împuşcat şi el, însă ăsta era căzut pe burtă şi cu revolverul în mână şi cu amândouă picioarele afară. Înseamnă că ăsta coborâse primul. Şoferul, săracul, era şocat complet, şedea pe marginea trotuarului şi plângea în hohote şi în momentul ăla am auzit că cineva mă strigă, zice: “Măi, ai văzut nenorocirea asta, catastrofa…”, când colo era un coleg de-al meu, Vintilă Pantazopol, care şedea acolo peste drum. Ăla a auzit împuşcăturile şi a luat aparatul fotografic, că aveam în dotare toţi un aparat robot foarte bun, cu 40 de poze, care se mişca automat, declanşa, venea firul şi puteai să faci aşa, ca mitraliera cu el. Şi el a făcut nişte poze care au rămas celebre, au apărut în toate ziarele şi în toată lumea, pe care le-a vândut cu 6.000 de dolari, pe vremea aia. Ei, am venit foarte emoţionat, m-am dus imediat la ziar. La ziar, tocmai atunci sunau telefoanele că s-a aflat ceva şi am spus: “Dom’le, vin de-acolo...” şi [mi sa spus: “Şi ce mai stai? Du-te, scrie! Hai, rapid, gata!..” Eu m-am dus în biroul reporterilor şi am scris. Dar eram aşa de impresionat, am folosit nişte adjective: “cutremurător”, “groaznic”, nu ştiu ce, mă rog... Aşa... După ce am terminat de scris, eu am venit şi am dat la secretarul general de redacţie şi era acolo şi unul din directori de faţă şi a citit şi zice: “Ai pierdut timpul de pomană, zice, că am primit ordin să nu publicăm nimic decât comunicatul Ministerului de Interne, care o să vină”. Dar totuşi, din chestia asta pe care am scris-o, din nu ştiu câte pagini, cutremurătoare, a apărut totuşi ceva acolo, un fel de înaintea comunicatului, ca o introducere şi au folosit şi câteva chestii de-ale mele, fiindcă eu fusesem la faţa locului. Şi, vă închipuiţi, sub această impresie, eu în seara aia, totuşi m-am logodit. Ăsta a fost cel mai scurt reportaj, dar au fost aşa de multe încât… unele amuzante, altele tragice, că nu au fost toate de calibrul cu răpirea Antigonei.

Dar aţi avut vreodată probleme cu cei despre care scriaţi?

Am avut, am avut. Am avut cu Iorga în primul rând. Iorga, să ştiţi, că era un tip cu totul deosebit şi nu se prea ştiu despre el multe lucruri. Era un om foarte cult, învăţat, geniu, mă rog cum ştiţi, dar din punct de vedere al caracterului avea şi el, cum să spun eu, nişte lipsuri. [...] Şi întotdeauna avea după el două stenografe, drăguţe, blonde, frumoase, zâmbitoare şi care stenografiau şi ultimul cuvânt pe care îl spunea. Şi ţinea foarte des conferinţe la Fundaţia Carol. Era amuzant Iorga, că îşi ţinea barba mai mult pe dreapta şi un lucru amuzant, un amănunt, degetul ăl mare de la mâna dreaptă era… nu putea să-l îndrepte, era paralizat probabil, era încovoiat. Se spunea că de prea mult scris, dar el începea să facă semn cu degetul ăsta strâmb al lui..., de exemplu el, în conferinţe lui, venea multă lume, că o mai dădea şi în politică şi nu prea-l înghiţea pe Armand Călinescu şi a spus: “Cineva, nu vreau să-i spun numele, a spus despre mine că sunt aşa şi-aşa, şi-aşa, dar eu dacă-l mai prind că mai spune am să-i scot şi ochiul ălalalt!”. Aşa că vă închipuiţi ce transparentă era chestia!

Şi-acuma ce am avut eu cu Iorga... Ţinea nişte conferinţe duble, cu subiect de-acesta, din istoria românilor, cu dacii, interesante, numai că el făcea nişte digresiuni extraordinare, mai rău ca mine acuma. Şi aveam şi eu un rendez-vous cu o domnişoară. [...] Era o domnişoară care mi-a dat un ultimatum, mi-a spus: “Măi, o dată, de două, de trei ori, m-ai amânat mereu! Nu se mai poate. Vino…” Şi atuncea coincidea iarăşi cu o conferinţă de-a lui Iorga. Şi-atuncea ce-am făcut? M-am dus mai devreme la stenografele lui Iorga şi i-am spus: “Despre ce vorbeşte domnul profesor?” “Uite aşa, aşa, aşa...” “Ştiţi ce… [daţi-mi şi mie conferinţa]” “Sigur că da!” Şi mi-au dat alea tot subiectul şi am făcut o casetă exact cum trebuia, m-am dus fuga şi am dat-o şi m-am dus la domnişoară. A apărut a doua zi caseta foarte frumos, aşa. Nimeni n-a zis nimic, dar băieţii mi-au spus: “Măi, zice, ai dat-o strâmbă, pentru că, să ştii că Iorga n-a vorbit despre chestia asta care ai scris tu”. “Păi, ăsta era subiectul...” “Nu, dar el a vorbit altă chestie, că a vrut să vorbească de-asta, dar a scăpat-o, a luat-o cu Bucovina, cu mănăstirile, cu totul altă chestie...”, dacă nu mă înşel şi cu triunghiul benefic al dacilor, mă rog, chestii de genul ăsta. Şi acuma, peste trei zile era a doua conferinţă. Şi eu şedeam acolo, într-un colţ acolo, să iau notiţe şi Iorga a început cu degetul lui, zice: “Un mic gazetăraş de la un mare ziar şi-a permis să-mi dea lecţii şi anume: a spus că a publicat ce trebuia eu să spun, dar eu n-am spus treaba asta. Acuma spun! Atuncea am spus despre…” Dar el a dat o lecţie, adică: când anunţi ceva trebuie să spui treaba asta, din cauza asta, eu o să trec cu vederea. Mă gândeam eu, că bine că a trecut cu vederea, dar eu am avut palpitaţie, că dacă gândeam că dacă dădea ăsta un telefon directorilor, vă închipuiţi ce păţeam! Asta a fost cu Iorga...``

Share