27 iulie 1956: România a devenit membră UNESCO

Fondată la Paris la scurtă vreme după încheierea războiului, în 16 noiembrie 1945, cu scopul principal de a asigura colaborarea între naţiuni în educaţie, ştiinţă, comunicaţii şi cultură, U.N.E.S.C.O. (United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization) este preocupată de a găsi permanent soluţii pentru apărarea drepturilor fundamentale ale omului - indiferent de rasă, sex, religie - şi pentru menţinerea corectitudinii principiilor generale ale justiţiei.

Organizaţia este cunoscută însă mai mult pentru că administrează o listă cu locuri de patrimoniu, răspândite pe întreaga planetă, valoroase din punct de vedere istoric, natural, arhitectural etc. Acestea sunt conservate şi salvate prin eforturi ale comunităţii mondiale.

În 1945 au fost 20 de ţări fondatoare ale U.N.E.S.C.O.; acum numărul statelor membre este de 195 şi 9 asociate. România, devenită membră a organizaţiei la 27 iulie 1956, a fost activă şi în perioada comunistă. Bunăoară, în 1964 Comisia Naţională Română pentru U.N.E.S.C.O. a convocat la Bucureşti o reuniune internaţională de experţi pentru problemele educaţiei tineretului; apoi, în acelaşi an, a propus o nouă reuniune la Grenoble. Unul dintre reprezentanţii noştri importanţi a fost diplomatul, traducătorul şi eseistul Valentin Lipatti.

Fragmentul audio pe care îl puteţi asculta cuprinde o scurtă declaraţie a lui Valentin Lipatti, unul dintre organizatorii reuniunii din 18 iunie 1964 de la Bucureşti; fragmentul se află păstrat în Arhiva S.R.R.

AUDIO: Valentin Lipatti - 18 iunie 1964.mp3

În ceea ce priveşte mărturia pe care o puteţi citi, a academicianului Radu Voinea, înregistrată şi transcrisă în 1995, se află în Arhiva de istorie orală a S.R.R. Aşadar, două documente de arhivă despre preţuirea pe care o dădeau intelectualii români acestei organizaţii internaţionale:

În 1966, Ion Gheorghe Maurer, pe atuncea prim-ministru, fusese la Paris unde făcuse o impresie foarte bună. Vorbea curent franţuzeşte şi făcuse o vizită şi la U.N.E.S.C.O. Şi a fost şi-acolo foarte bine primit. Dar cei de la U.N.E.S.C.O. s-au simţit puţin jenaţi de faptul că, între funcţionarii internaţionali ai U.N.E.S.C.O. -ului nu exista şi un român. Deci, nu era vorba de reprezentantul ţării noastre la U.N.E.S.C.O. - care era Valentin Lipatti -, ci de un funcţionar internaţional, deci al U.N.E.S.C.O. -ului, care să fie român. Cu un an înainte, deja fusesem chemat şi mi se spusese să mă pregătesc pentru a deveni funcţionar al U.N.E.S.C.O. Pentru asta, însă, trebuia să ştiu foarte bine limba franceză şi limba engleză. Limba franceză o cunoşteam eu foarte bine de la liceu unde avusesem un profesor deosebit de sever şi de bun, profesorul Ioanid şi după aceea profesorul Papastate. Cu primul am făcut noţiunile de gramatică, cu al doilea literatura franceză, încât era perfect. Dar cu limba engleză eram în deficit. Drept care, mă apucasem şi luasem vreo 40, cred, de lecţii de limbă engleză şi urma în luna martie a anului 1967 să plec la Paris, ca funcţionar internaţional U.N.E.S.C.O....

Lucrurile se petreceau în februarie, deci la întâlnirea aceasta de la Comitetul Central, îi spun persoanei [care m-a chemat]: “Ştiţi, eu în martie trebuie să plec la Paris ca funcţionar internaţional U.N.E.S.C.O..” Şi mi se spune : “Ei, ce-i aia funcţionar internaţional U.N.E.S.C.O.?! Asta-i un fleac! Secretar general al Academiei, asta este o funcţie importantă!...” În fine, după câteva zile a avut loc adunarea generală a Academiei [şi am rămas secretar general].

[Interviu realizat de Silvia Iliescu, 1995]

Share