Istorie Orală
RSS Istorie Orală

100 de ani de la nașterea lui Corneliu Coposu

100 de ani de la nașterea lui Corneliu Coposu

“Seniorul”, “Președintele moral al României”, sunt calificări care atestă aprecierea de care se bucura omul politic Corneliu Coposu în anii care au urmat lui decembrie 1989. În primii cinci ani de la reînființarea sa în 8 ianuarie 1990, Partidului Național Țărănesc a fost condus de acest înzestrat urmaș al lui Iuliu Maniu.

Corneliu Coposu s-a născut la 20 mai 1914, în satul Bobota, din Comitatul Sălaj, în familia unui cărturar, preot greco-catolic Valentin Coposu, prieten și colaborator al lui Iuliu Maniu. Dotat cu o inteligență ascuțită, a fost înscris la vârsta de 5 ani la școala confesională română unită, apoi la Colegiul Sf. Vasile din Blaj.

La 16 ani, cu dispensă de vârstă, a devenit student al Facultății de Drept și Științe de Stat din Cluj, apoi doctor în drept. În acei ani a fost și campion de haltere, antrenat de Clubul Sportiv Universitar. Toate aceste preocupări au fost dominate însă de pasiunea sa pentru politică pe care o considera, asemeni vechilor greci, o artă. Legăturile tatălui său cu Iuliu Maniu i-au făcut firească apropierea de această personalitate a istoriei românești.

În 1933, Corneliu Coposu a înființat filiala Cluj a Partidului Național Țărănesc, iar doi ani mai târziu a devenit președinte al Uniunii Studenților Democrați ai Universității clujene și președinte al Tineretului Național Țărănesc. Anii de care își amintea cu cea mai mare plăcere au fost 1937-1947, perioadă în care a fost secretar personal și secretar politic al lui Iuliu Maniu.

Până la arestarea sa în 1947 în procesul “lotului Tămădău”, Corneliu Coposu a privit cu luciditate și mare capacitate de analiză evenimentele politice tulburătoare prin care trecea România, frământările războiului, sovietizarea, criza economică și socială. Cei 17 ani de detenție politică în închisorile comuniste, precum și viața de muncitor necalificat la Întreprinderea de Construcții Montaj București nu aveau să-i știrbească cu nimic aceste calități de om politic.

În mai 1995 a fost numit Ofițer al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincție acordată de Republica Franceză cetățenilor străini. Pe 6 octombrie 1995 a avut loc la sediul Ambasadei Franței la București ceremonia înmânării înaltei distincții.

S-a stins din viață la 11 noiembrie 1995.

***

La 7 mai 1991 senatorul și președintele Partidului Național Țărănesc, Corneliu Coposu, a participat la un simpozion organizat de Institutul de Istorie `Nicolae Iorga`. Aparițiile sale în public au fost destul de dese în acea perioadă, dar aceasta avea mai mult o valoare istorică decât politică: Corneliu Coposu a vorbit atunci despre evenimentele lui 1941, nu numai din perspectiva trăitorilor de istorie ci și din aceea a făuritorilor ei, folosind în discursul său notele pe care le făcuse cu 50 de ani în urmă, în zilele care au precedat și urmat intrării României în război.

Înregistrarea cu valoare documentară din care redăm un fragment, ne-a fost oferită de realizatorul Dan Manolache, Radio România Cultural.

“Am un avantaj: avantajul că între 1937 și 1947 îmi formasem obiceiul ca în fiecare zi să consemnez evenimentele într-un fel de jurnal, în niște însemnări pe care n-am avut niciodată timp să le pun la punct. E vorba de niște însemnări brute care pot să intereseze pe istorici, în măsura în care consemnează niște evenimente de culise care n-au fost cunoscute de nimenea - pe vremea aceea știți că exista o cenzură foarte severă, existau și două feluri de securități care operau în țara românească, plus una pe care ne-o “dăruiseră” aliații de pe vremuri, hitleriștii; totul era sub o foarte atentă supraveghere și totul era înregistrat, însă, totuși, au fost o serie de evenimente politice care au scăpat vigilenței organelor de securitate și care, pe cale de consecință, au rămas necunoscute (...). Sunt singurele documente care au fost salvate atunci când echipa de 60 de cercetători sovietici a ridicat trei vagoane de documente care nu ne-au fost restituite niciodată. Tentativele de a le recupera făcute după 1965 au eșuat. Deci, o serie de documente care au fost racolate de la Marele Stat Major, de la Academia Română, de la Ministerul de Interne, de la Ministerul de Externe, au dispărut.

Mai vroiam să vă spun un lucru regretabil: că arhiva lui Iuliu Maniu, care era compusă din piese foarte importante, de importanță națională pentru istoria noastră, a dispărut fără urme. Eu personal am salvat această arhivă la ocuparea Ardealului, de la Bădăcin; am depus-o la Biblioteca Mitropoliei din Blaj, într-o cameră încuiată. Camera a fost forțată după ocupația sovietică, însă cei care au spart camera și au răvășit hârtiile erau foarte puțin interesați de documente și au furat numai obiectele sclipitoare care li se părea că au o oarecare valoare: erau toate decorațiile lui Maniu, niște bibelouri, niște amintiri, cadouri, stilouri, în sfârșit, ceea ce i-a interesat, iar restul le-au lăsat răvășite. După trecerea vandalilor prin camera care adăpostea arhiva lui Maniu, am reconstituit-o și nu mi-am dat seama dacă piesele importante din această arhivă ar fi dispărut. Întrucât eu personal, în anul 1938, am pus la punct această arhivă, am împărțit-o în patru categorii mari – toate piesele au dispărut! -, prima categorie făcea parte din lupta națională a românilor, înainte de Unire. Acolo erau foarte prețioase relicve: corespondența dintre Avram Iancu și Simion Bărnuțiu, corespondența dintre fruntașii politici în timpul când se disputau “pasiviștii” cu “activiștii”, scrisorile de la fruntașii de pe vremuri, începând cu Ilie Măcelaru, cu Mocioni, cu Cosma, corespondența lui Rațiu, a lui Gheorghe Pop de Băsești, a lui Bariț, corespondență care era adunată și pusă în mape speciale.

Al doilea grup făcea parte din literatura Consiliului Dirigent. Aicea vreau să menționez un lucru care n-a fost consemnat nicăiri, anume: proiectul Hotărârii de la Alba Iulia, inițial redactat din sarcina Comitetului Central al Partidului Național de către Vasile Goldiș, cuprindea inițial douăsprezece puncte. Aceste douăsprezece puncte foarte rotunjit elaborate, scrise pe o foaie de caiet, o foaie ordinară de caiet, cu cerneală albastră, au fost revizuite de Maniu în preajma Hotărârii de la Alba Iulia. Maniu a făcut corecturi pe acest proiect de Rezoluție, eliminând total trei puncte și din cele douăsprezece puncte au rămas numai nouă. Și corectând celelalte puncte, oriunde apărea o cât de slabă aluzie la condiționarea Unirii. Deci, trei articole din proiectul inițial, plus corectura din celelalte nouă articole ale Proclamației, au fost corectate cu o cerneală violetă. Iar pe margine, Maniu scrisese: “Nici o aluzie despre condiții. Unirea fără condiții!” și semnează. Acest document care a dispărut este demonstrativ pentru a arăta mentalitatea fruntașilor noștri, din preajma Unirii.

În afară de acest al doilea compartiment de documente, era cel de-al treilea privind activitatea partidului - o chestie care interesează mai puțin opinia publică, o serie întreagă de scrisori de la propriii partizani ai Partidului Național, ai Partidului Național Țărănesc după unificare, corespondențe din timpul discuțiilor de fuziune dintre Partidul Național din Transilvania și partidul [Naționalist Democrat] lui Iorga, dintre Partidul Național din Transilvania și Partidul Conservator Democrat, deci scrisori. Îmi pare foarte rău că din epoca de mare colaborare dintre Maniu și Iorga, erau cinci-șase scrisori foarte frumoase care - deși scrisori particulare – aveau, ca și toată literatura lui Iorga, accente pe interesele naționale; au dispărut odată cu arhiva. Interesul acestor scrisori era că și dintr-o corespondență particulară care se referea la felicitări de sărbători sau la mulțumiri pentru ospitalizarea pe care profesorul o avusese la Bădăcin, nu lipsesc niciodată două-trei fraze de interes istoric național.

A patra categorie, erau [documentele] de pe timpul guvernării, o serie întreagă de lucruri absolut necunoscute privind frământările, privind contradicțiile dintre diferiți componenți ai guvernelor național-țărăniste, în conflictul cărora Maniu trebuia să intervină ca arbitru. Această arhivă a dispărut. Cum a dispărut, nu știu. Eu am fost anchetat în repetate rânduri, la anchetă participând pe vremea aceea fostul director al Arhivelor Statului cu numele Gall, mi se pare că era tot ofițer de securitate, a mai participat la aceste anchete un domn colonel, istoric, Airinii parcă, care căuta să dea de urma acestor documente. N-am nici cea mai mică idee, fiindcă dispariția arhivei s-a întâmplat în anul 1948, odată cu desființarea în țară a cultului greco-catolic, iar eu eram în pușcărie din ’47, deci nu știu ce drum au luat aceste documente, dintre care foarte multe, spun, aveau interes național. S-ar putea, s-ar putea întâmpla – nu elimin ipoteza – ca niște oameni grijulii sau pasionați de istorie, în momentul când au văzut bulversarea situației și confuzia în care se intră, unele din ele să le fi pus la adăpost. Ar fi un mare noroc pentru istoricii noștri dacă această arhivă s-ar găsi și ar putea fi la îndemâna lor, ca să fie comentată.

Acum să vă spun care e istoria acestor note pe care [le-am scris] pe hârtii găsite la întâmplare; consemnau întâmplările zilei care meritau să fie notate, am un geamantan întreg, pe care l-am ținut la adăpost, ascunzându-l în altă parte. Am fost și victima acestor însemnări pentru că am fost arestat printr-o coincidență care ne-avea nici o contingență cu politica (...). Nu mi s-a restituit nimic din hârtiile confiscate în 27 de percheziții care mi s-au făcut, cam un sfert de vagon de hârtii, unele lipsite de importanță, la securitate, care nu mi-au fost restituite, cu toate intervențiile ulterioare (...).

Acum, o explicație de ordin personal: cum am ajuns să scriu acest memoriu. Eram secretarul politic al lui Maniu. Maniu era adversarul memoriilor, spunând că memoriile pe care le scriu oamenii politici nu fac decât să inducă în eroare pe istorici, prin faptul că sunt subiective, că încearcă să abată atenția opiniei publice de la anumite greșeli făcute de titularii memoriilor și ai jurnalelor și că ar avea valabilitate numai dacă s-ar extrage din ele evenimentele, fără comentarii, urmând ca să fie rolul istoricilor de a le comenta. Deci pot să fie jaloane pentru istorici, în nici un caz nu este permis ca istoria să fie afectată, să fie indusă în eroare de opiniile personale (...).

În anul 1941 la care mă refer, deci e vorba de evenimente de acum 50 de ani, s-au pus bazele colaborării unui grup care se pretindea a fi exponent al majorității opiniei publice din țară și care era credincios alianțelor tradiționale ale României, bineînțeles cu scopul incontestabil de a salva interesele sau ceea ce se putea salva din interesele țării. În 1941, în ziua de 8 februarie 1941 - rezultă din jurnal - a avut loc o serie întreagă de întâlniri între Maniu, Brătianu și exponenții de atunci ai ambasedelor – ai legațiilor, nu aveam ambasade – Statelor Unite și Angliei. Am auzit formulate criticile adresate fruntașilor politici de opoziție, cum de s-au angajat fără garanții suficiente în trena puterilor occidentale care, așa cum știți foarte bine, au trădat interesele României – putem s-o spunem fără nici o reticență: România a fost trădată în interesele ei de puterile occidentale. Și-atunci, excepția care se face zice: cum de oamenii ăștia politici cu experiență, cu dragoste de țară, cu patriotism inexcepționabil, s-au putut angaja fără garanții suficiente ?!...

Vreau să precizez aici că înainte de această angajare s-au făcut niște intervenții foarte insistente pe lângă reprezentanții puterilor occidentale pentru a se obține garanții suficiente pentru integritatea teritorială a României. Timp de două săptămâni s-a negociat cu Sir Reginald Hoare, reprezentantul Angliei și cu Franklin Mott-Gunther, reprezentantul Americii, cu grade de miniștri plenipotențiari care, la rândul lor, au schimbat nenumărate telegrame cu guvernele lor pentru ca să dea asigurări opoziției din România că frontierele de după primul război mondial, frontierele din ’38, vor fi respectate. S-a insistat asupra frontierei de răsărit, bineînțeles asupra Ardealului care era parțial ocupat de unguri, asupra Cadrilaterului și guvernele occidentale, adică guvernul englez care lucra și în numele Imperiului Britanic, al Commonwealth-ului și din partea guvernului american, că frontierele noastre vor fi respectate. Aceste asigurări au fost repetate printr-un schimb de telegrame pe care Maniu l-a făcut cu reprezentanța guvernelor anglo-americane de la Liverpool, în anul 1941. Este vorba de epoca dinainte de intrarea noastră în război contra Angliei și Americii. În timpul acesta, s-au dus discuțiile și s-au stabilit căile de comunicație ale opoziției cu reprezentanții guvernelor occidentale. S-au stabilit patru grupuri. Unul dintre ele era condus de Augustin Vișa și era compus exclusiv din aderenți ai Partidului Național Țărănesc. Celălalt era condus de Rică Georgescu, directorul de la Româno-Americană și era compus exclusiv din oameni independenți care n-aveau contingență cu partidele politice. Al treilea grup, de tehnicieni, condus de inginerul Mircea Ciupercescu. Și al patrulea grup, de rezervă, condus de inginerul Ion Simșa. Aceste patru grupuri au fost constituite în februarie 1941, înzestrate de Serviciul S.O.E. al Armatei Britanice cu aparatură de recepție și de transmisie. Această aparatură care n-a putut fi descoperită decât în ’44, în ultima fază, iulie, a fost la îndemâna opoziției și, cu ajutorul ei, au întreținut corespondența mai întâi cu expozitura guvernelor americano-britanice de la Liverpool, după aceea cu centrul militar de la Foggia, în cele din urmă cu reprezentanții noștri de la Cairo. În sfârșit, vroiam să subliniez că atunci s-au pus la punct aceste grupuri de legătură cu exponenții guvernelor occidentale.

Aceste asigurări de integritatea României între frontierele de după primul răboi mondial a fost obiectul solicitărilor lui Maniu tot timpul. După încheierea Pactului Atlantic, din nou Maniu, printr-o telegramă adresată lui Churchill, a cerut confirmarea aplicării rezoluției Pactului Atlantic pentru România. Și a primit această confirmare. Deci, reprezentanții opoziției nu au mers cu ochii închiși într-o alianță la care îi impingea probabil și adeziunea sentimentală, poate și logica intereselor naționale. Dar nu le-a fost suficient, ci au cerut niște asigurări concrete că frontierele României vor fi respectate și că situația socială din România va rămâne neafectată de viitoarea victorie a Uniunii Sovietice. Deci, înarmați cu aceste asigurări și-au putut permite să mobilizeze opinia publică în acțiunea antifascistă, antihitleristă, antiantonesciană.

Vroiam să subliniez că la începutul anului 1941 s-a pus la punct această coaliție care a devenit, în 1941 toamna, Opoziția Unită compusă din Partidul Național Țărănesc și Partidul Liberal, care l-a înglobat pe Constantin Titel Petrescu, în sfârșitul anului ‘942 și care, la insistența lui Novicov, ambasadorul plenipotențiar al rușilor la tratativele de la Cairo, a inclus în 20 mai 1944 și Partidul Comunist, după ce exponenții participanți la Opoziția Unită au făcut o declarație solemnă că blamează hotărârile Congresului II, IV, V sovietic, care erau antiromânești, care erau bineînțeles inspirate de Comintern și care urmăreau chiar, teoretic, prin postulatele enunțate, chiar dezmembrarea statului român.”



Agenția RADOR - 20.05.2014 9:57