16 mai 1972: 42 de ani de la inaugurarea sistemului hidroenergetic Porţile de Fier I

La 1 ianuarie 1964 a fost înfiinţată Întreprinderea Centrala Hidroelectrică Porţile de Fier, având ca obiect de activitate supravegherea lucrărilor de investiţii pentru realizarea Sistemului Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier I. Terminarea construcţiei hidrocentralei şi inaugurarea aveau să fie la 16 mai 1972. Documentul care a stat la baza realizării acestui proiect de anvergură a fost Acordul între Republica Populară Română şi Republica Socialistă Federativă Iugoslavia privind realizarea şi exploatarea Sistemului Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier I pe fluviul Dunărea, semnat de conducătorii celor două state, la Belgrad, pe 30 noiembrie 1963. Sistemul a fost proiectat de Institutul de Proiectări şi Studii Hidroenergetice Bucureşti şi Energoproiect Belgrad, ca proiectanţi generali.

Lucrările pentru realizarea obiectivului principal, executate de întreprinderile de specialitate din cele două ţări, s-au desfăşurat în perioada 1965-1971. La 14 august 1970 a început punerea în funcţiune a primelor hidroagregate, acţiune ce avea să se finalizeze un an mai târziu.

De la punerea în funcţiune, la Centrala Hidroelectrică Porţile de Fier I s-au produs peste 193 de miliarde de kwh. Volumul lacului de acumulare este variabil, cuprins între 1.700 şi 2.800 milioane m³. Puterea totală instalată pe partea românească este de 1.050 Mw, producţia de proiect a centralei pentru un an mediu hidrologic fiind de 5.120 Gwh/an. Fiecare centrală electrică din cadrul Sistemului Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier I este echipată cu câte şase turbine Kaplan verticale, cu dublu reglaj. Prin realizarea Sistemului, diferenţa între nivelul biefului amonte şi aval de baraj este de 20-35 metri, în funcţie de debitele Dunării.

Capacitatea de trafic anual pentru ambele ecluze este cuprinsă între 37,2 milioane de tone şi 52,4 milioane de tone. Lungimea totală a barajului este de 1.278 m, dintre care barajul deversor are 441 m, căderea nominală a apei fiind de 27,17 m.

În arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii se află o mărturie-document: un interviu cu profesorul Dumitru Cioc, unul dintre numeroşii ingineri care au participat la proiectarea şi realizarea sistemului hidroenergetic de la Porţile de Fier I.

“Când s-a oprit Canalul [în 1955], eu am trecut la Institutul de Cercetări Hidrotehnice. Aveam un laborator de hidraulică mare, de două mii de metri pătraţi, hala, şi mai aveam clădiri pentru geotehnică şi fundaţii, pentru hidrologie. Deci era un institut de cercetări, toată aria hidrotehnică.

- De cine depindea institutul? Cine îl dota?

Iniţiativa a venit tot de la Canal şi Ministerul Transporturilor a fost cel care a finanţat şi profesorul Vladimirescu s-a ocupat de planurile generale, de execuţie. Eu când am venit acolo era gata, doar trebuia să-l umplem. Eu am lucrat ca cercetător, şef de secţie la Hidraulică şi după aceea director adjunct ştiinţific al institutului. Aici nu mai citeam în fiecare zi Scânteia, ca la Canal...

Ca lucrări mai importante sunt încercările pentru Porţile de Fier. Toate lucrările acestea mari, cele hidrotehnice, erau proiectate de Institutul de Proiectări Hidroenergetice, I.S.P.H., care la rândul lui ceva mai târziu şi-a fâcut un laborator mai mititel, deci lucrările mici nu mai veneau la noi, veneau numai cele mari. S-a înfiinţat o comisie mixtă româno-iugoslavă pentru Porţile de Fier care coordona lucrările şi soluţiile generale…

- Care erau etapele de construire, de la stadiul de idee şi până la stadiul de baraj funcţional?

Pe de o parte era Ministerul sau Comisia de Stat a Planificării care dădea fondurile. Ministerul de resort, în cazul de faţă Ministerul Energiei sau Ministerul Agriculturii pentru lucrările de îmbunătăţiri funciare, Ministerul Transporturilor pentru lucrări specifice. Şi deci de-acolo pornea ideea, la I.S.P.H. se făcea soluţia. Adică ce făceau ei, proiecte şi aşa mai departe şi studiile de care aveau nevoie, adică problemele mai speciale veneau la noi (...).

În momentul în care lucrurile erau cristalizate - pentru că lucrările astea durau, erau lucrări mari, volume imense de lucrări - şi atunci câteva lucrări din astea care se puteau face, începeau, chiar înainte de a se încheia complet proiectul şi studiile pe care le făceam. Deci, cam asta era… Şi după aceea, bineînţeles recepţia (...).

- Era partea cea mai frumoasă... Să vorbim despre Porţile de Fier, despre baraj.

Cum v-am spus, proiectarea s-a făcut la Institutul de Proiectări Hidroenergetice. A existat şi la sârbi, bineînţeles că era în comun, jumătate-jumătate, partea noastră patru linii de turbine, ei patru linii; două ecluze, una la noi, una la ei. Şi fiecare avea în grijă până la jumătate, că era barajul deversor între ele… erau aproape simetrice.

Era un singur proiect însă îl făceam împreună, pentru că soluţuia care se aplica la noi se aplica şi acolo, deci o făceam de comun acord. De exemplu, eu am fost membru în comisia româno-iugoslavă şi am luat şi o decoraţie acolo de la sârbi, , ceva în genul acesta. Îmi aduc aminte că a fost o şedinţă care s-a termimat la ora trei dimineaţa - începuse în ziua precedentă la ora patru. Şi acolo profesorul Dorin Pavel a propus să nu se facă patru linii, să se facă cinci linii. Sârbii n-au fost de acord.

- De ce?

Cred că era o chestie de finaţare, la noi se plătea de stat …

- Românii ar fi fost dispuşi să mai plăteasca în plus, dar ei n-au fost de acord…

N-au fost de acord! Era o chestie de parale, fiecare cât putea, numai că lucrarea a fost… se ştia de la început că este aşa. Noi în şapte ani ne-am scos banii pe care i-am investit acolo! (...)

Deci această comisie mixtă făcea planuri şi ne puneam de acord. Am făcut multe vizite, ei la noi, noi la ei, eu chiar am făcut o excursie de vreo lună de zile, Belgrad, Zagreb, Liubliana, Dubrovnik. La ei viaţa era mult mai liberă decât la noi, de exemplu, la deplasările în străinătate la noi trebuia să obţii paşaportul, ei îl aveau în buzunar. Cheltuielie lor... aveam şapte dolari pe zi pentru masă şi aşa mai departe şi trebuia să venim cu decontul pentru hotel, la sârbi era altfel: aveau vreo sută de dolari şi făceau ce vroiau cu ei, nu îi mai întreba nimeni după aceea, îi primeau la plecare şi asta era tot. Şi erau şi mai… cum să spun… mai occidentali, mai dezinvolţi la conferinţele internaţionale. Iar acolo mi-au spus treaba următoare, că pe Belgrad erau patru unităţi cum erau la noi astea care distribuiau produsele alimentare şi le vindeau. La ei cele patru trusturi lucrau pe tot Belgradul şi erau în concurenţă şi mi-au spus . La noi era pe sectoare.

- Când va întorceaţi de acolo eraţi pus să daţi un raport?

Da.

- Şi la securitate?

Nu la securitate. Se dădea acolo şi mai departe nu mai ştiu ce se întâmpla.

-Doar un raport profesional…

Nu numai un raport profesional, cu cine te-ai întâlnit, ce-ai vorbit, şi aşa mai departe, toate chestiile astea...”

[Interviu realizat de Silvia Iliescu şi Octavian Silivestru, 2009]

Share