76 de ani de la moartea poetului Octavian Goga

Octavian Goga - Pictură de Hans Eder

Azi maşterã-i vremea... Acum vãduvite
Zac sfintele tale oţele,
Şi luna, când trece, de milã tresare,
Cãci vede rugina pe ele.
Amarnic ne poartã pe strâmbe cãrãri
Vicleana şi vitrega soarte,
Mãrit voievoade, în ţara ta azi
Şi vise, şi fulgere-s moarte... (...)

Mãria Ta! Suntem bãtuţi de nevoi!
La noi în zadar arã plugul,
Cãci holdelor noastre cu spicul de aur
Strãinul le furã belşugul.
Am vrea sã purcedem cu jertfele laudei,
Dar n-avem nimica la casã...
Mãria Ta! Toate strãinii le duc,
Şi numai cu lacrimi ne lasã...

Dar spunem cu toţii nevestelor noastre
Sã plângã cu lacrimi de jale,
Potopul sã treacã şi plaiuri, şi munte
Sã spele oţelele tale.
Atunci, când în soare din nou strãluci-vor,
De sus, din a ta împãrãţie,
Crai tânãr, crai mândru, crai nou sã le-ncingã,
Trimite, rugãmu-ne ţie!

Octavian Goga, “De la noi”, revista Luceafãrul, 1 iulie 1904

Considerat unul dintre cei mai importanţi poeţi ai secolului trecut, Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881, în satul Răşinari din apropierea Sibiului (n. 1 aprilie 1881, Rășinari — d. 7 mai 1938, Ciucea). După terminarea cursurilor primare în satul natal a urmat Liceul de stat din Sibiu şi Liceul românesc din Braşov. Şi-a continuat apoi studiile la Budapesta, la Facultatea de Litere şi Filosofie, şi la Berlin. Pe când nu împlinise 17 ani, Goga şi-a publicat prima poezie intitulată Atunci si acum, în ziarul Tribuna din Sibiu. A urmat o seamă de poezii publicate în revista Familia (1898), în ziarul Tribuna, dar mai ales în Luceafărul (1902-1903) unde au apărut cele mai cunoscute: Dăscăliţa, Plugarii, Rugăciune, Oltul.

Debutul literar propriu-zis a avut loc la Budapesta odată cu volumul Poezii (1905) care, bucurându-se de un succes deosebit, a fost apoi reeditat la Bucureşti (1907) şi Sibiu (1910). Primit cu entuziasm nu numai de cititori dar şi de critici şi scriitori, volumul l-a consacrat pe autorul lui ca „poet al neamului”, la numai 25 de ani.

Până la declanşarea primului război mondial, Goga s-a afirmat şi ca un ziarist strălucit, publicând articole în numeroase ziare şi reviste: Ţara noastră, Epoca, Adevărul, Flacăra, România.

Activitatea sa literară a fost dublată de o susţinută actvitate politică. Goga devenise deja la începutul secolului XX un mesager al aspiraţiilor naţionaliste ale românilor transilvăneni, ceea ce i-a adus două arestări la închisoarea de la Seghedin.

După izbucnirea primului război mondial Octavian Goga s-a stabilit în Vechiul Regat şi şi-a continuat activitatea politică, publicistică şi propagandisctică pentru unirea tuturor românilor. Pentru sensibilizarea opiniei publice a semnat împreună cu alţi cărturari transilvăneni - printre care şi vechiul său prieten, profesorul şi pedagogul Onisifor Ghibu - Scrisoarea ziariştilor ardeleni refugiaţi în România (Epoca, 15 iunie 1915). Din cauza activităţii sale politice în România, guvernul de la Budapesta i-a intentat lui Octavian Goga, în calitatea sa de cetăţean austro-maghiar, un proces de înaltă trădare, finalizat cu o condamnare la moarte în contumacie. Dar el s-a înrolat în armata română şi chiar a luptat ca soldat, pe frontul din Dobrogea, până când a fost nevoit să părăsească România şi să plece în Franţa, de unde s-a putut întoarce abia la începutul anului 1919, după formarea României Mari.

În perioada interbelică Octavian Goga nu a reunţat la activitatea politică, ceea ce i-a adus pentru o scurtă perioadă chiar funcţia de prim ministru (28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938).

La 5 mai 1938, pe când se afla la proprietatea sa de la Ciucea, Goga a suferit un atac cerebral şi a intrat în comă. Două zile mai târziu avea sa se stingǎ din viaţǎ, la vârsta de 57 de ani.

***

În Arhiva de Istorie orală a Societăţii Române de Radiodifuziune se află o înregistrare de excepţie realizată în 1972 de unul dintre prietenii de-o viaţǎ ai poetului, Onisifor Ghibu, profesor de pedagogie la Universitatea din Cluj, membru al Academiei Romane. Onisifor Ghibu şi Octavian Goga se cunoscuseră încă de pe băncile liceului din Sibiu, iar prietenia lor se bazase nu numai pe afinitǎţi, dar şi pe o intensă activitate naţionalistă în perioada dinaintea şi de după Marea Unire din 1 Decembrie 1918. Înregistrarea a fost donată Arhivei de Istorie orală de fiul profesorului, Octavian Ghibu.

Ştefan cel Mare - Poezia "De la noi"

“Cum Goga venea de la Oradea, l-am rugat să ne spuie impresii de acolo (...). Apoi am trecut la chestia cu participarea la Putna unde aveau să meargă şi Goga şi Enescu şi unde aveam să mergem şi noi, cei doi sibieni. Goga a făcut ce-a făcut şi m-a luat de mână şi am trecut amândoi într-o cameră vecină unde nu mai erau şi alte persoane. Zice: “Măi, eu am făcut nişte versuri despre Ştefan cel Mare , să ţi le citesc şi ţie...” şi a scos hârtia din buzunar şi mi-a citit admirabila – cuvântul este prea slab! – admirabila poezie intitulată De la noi în care plânge soarta tristă a poporului român din zilele noastre, aduce elogii marelui voievod de acum 400 de ani, se plânge că nu putem face nimic în sensul făptuirilor lui legendare, (...) o invocare către Dumnezeu, să trimită un urmaş al lui Ştefan cel Mare... Poezia a fost – pentru mine cel puţin, dar şi pentru generaţia mea, pot adăuga – a fost culmea pe care o putea atinge cineva prin cuvinte, de evocare a marii figuri legendare a lui Ştefan cel Mare! Aici, în camera aceea din modesta locuinţă a popii Iosif, atunci şi pe temeiul acesta al lui Ştefan cel Mare, s-a închegat, pot să afirm, pentru întâia oară, o prietenie adevărată [a mea] cu Octavian Goga. Din acel moment, eu am văzut în Goga un mare profet, un mare luptător, un om care trebuie să biruiască în lumea aceasta împotriva ticăloşiei în care se găsea neamul şi lumea şi eram fericit că pot să mă apropii cât mai mult de el! Poezia s-a tipărit după aceea, a apărut în Luceafărul şi a fost apreciată de contemporani ca cea mai frumoasă închinare la adresa voievodului de odinioară. Din păcate, în ediţiile din ultimele două decenii ale poeziei lui Goga, poezia aceasta a fost suprimată complet, nu ştiu de ce.

L-am revăzut după aceea pe Goga după câteva luni, la Budapesta unde mă dusesem să consult un specialist în bolile de ochi şi unde am dat, printre alţi prieteni din liceu, şi de [Ioan] Lupaş care-şi luase atunci doctoratul în litere la Universitatea de la Budapesta, şi de Goga, care, amândoi, plecau la Berlin pentru studii, cu o bursă dată de Consistoriul din Sibiu şi completată cu altă bursă dată de Societatea Transilvania de la Bucureşti. Am petrecut atunci împreună două seri la nişte restaurante (...).

Bursier sărac la Berlin şi vizita în Italia

Pe urmă eu am luat-o la Sibiu, ei au plecat la Berlin. De la Berlin Lupaş îmi scria destul de des, după aceea nu mi-a mai scris, ceea ce m-a mirat. Ce se întâmplase?! Nici Lupaş, nici Goga nu erau prea încântaţi de Universitatea de la Berlin. Lupaş era doctor în filosofie, litere, nu mai sinţea nevoia să-şi mai încarce memoria cu noi cercetări în domeniul care-l interesa, iar Goga era prea ahtiat după frumosul în viaţă, realizat prin artă.

Şi-atunci, după câteva luni de stat la Berlin, au plecat într-o călătorie mai lungă, în Italia, să vadă ţara clasică a artelor şi a strămoşilor noştri de odinioară. Bani aveau destul de puţini şi au călătorit în nordul Italiei, n-aş putea să dau prea multe amănunte, fiindcă ei nu mai scriau. Când îmi scria Lupaş, de multe ori îmi scria şi Goga... Dar acuma nu mai veneau scrisori deloc, fiindcă ei cheltuiseră bursa pentru studii în călătoria din Italia şi ajunseseră la aman cu bugetul şi au trebuit să se întoarcă în ţară, fără să-şi facă studii serioase, chiar cum se aşteptau ei. Asta a fost la ‘904 şi ‘905.

Serbările Astrei

La ‘905 am avut prilejul să-l întâlnesc pe Goga în legătură cu marea manifestaţie culturală organizată de asociaţiunea Astra care şi-a deschis în acel an, vara, la Sibiu, cel dintâi muzeu etnografic românesc. Au fost serbări de vreo 10 zile, de o mare amploare şi de un înalt nivel, la care Goga a participat în calitate de vizitator, în rând cu alţii, n-a avut un rol mai apropiat, dar s-a interesat, s-a întâlnit cu multă lume care începuse să-l aprecieze şi care aştepta de la el acuma să îl vadă ieşit la lumină cu primul său volum de poezii care era sub tipar. Volumul n-a apărut în timpul serbărilor, ci cu 2-3 săptămâni mai târziu. Eu între timp am plecat la Bucureşti, la Universitate şi Goga a rămas la Sibiu. El avea o bursă cu care avea să plece la Paris. Toate lucrurile erau pregătite, dar după apariţia volumului el s-a dus la Bucureşti.

Contact cu Bucureştiul

Eu eram de vreo câteva săptămâni la Bucureşti şi apucasem să cunosc puţin viaţa de acolo, prin câţiva oameni de oarecare suprafaţă în viaţa culturală a neamului, între alţii cu Nicolae Iorga, cu Ilarie Chendi, cu Ion Scurtu, cu Ştefan Iosif, cu Mihail Sadoveanu. Goga a venit la Bucureşti aducând cu sine un număr de exemplare din cartea cea nouă din care mi-a oferit şi mie un exemplar de lux, că în afară de... primise 2000 de exemplare, dar tipărise o ediţie pe hârtie deosebită, 100 de exemplare; unul mi l-a dat mie cu o dedicaţie foarte frumoasă...

Goga se pare că a mai fost la Bucureşti o dată, înainte, nu cunosc înceaproape acest amănunt şi nici n-am crezut că Goga a văzut Bucureştiul până atunci când ne-am întâlnit împreună. Cum eu începusem să cunosc Bucureştiul destul de binişor, Goga era bucuros că are lângă sine pe cineva care îi e de ajutor la plimbări, la convorbiri.

Vianu despre Goga: noul poet apărut pe orizontul literaturii române, feciorul de popă din Ardeal

Se începuseră cursurile la Universiatate. S-au petrecut atunci două fapte pe care istoria literară nu le-a înregistrat, deşi ele au fost publicate la ‘905, în Telegraful Român din Sibiu, prin două scrisori ale mele, semnate cu un pseudonim. Anume: la Cursul de istorie a literaturii române pe care îl făcea Ion Vianu, ardelean, om de inimă. A făcut în prima lecţie o privire asupra dezvoltării poeziei la români, de la începuturile sale şi până la zi. Partea din urmă a expunerii sale, timp de vreo 10 minute, Vianu a vorbit despre noul poet apărut pe orizontul literaturii române, feciorul de popă din Ardeal, Octavian Goga, căruia i-a făcut o apreciere foarte frumoasă, pe baza volumului abia apărut. Pentru mine acest fapt, că prietenul meu a ajuns de la prima lui păşire hotărâtă în literatură, cu primul volum, să cucerească cercurile literare de la Bucureşti în aşa fel încât să fie amintit în lecţia de deschidere a unui profesor merituos, de lege veche dar cu suflet veşnic tânăr, [ a fost remarcabil].

Elogierea lui Goga de către Maiorescu

La câteva zile după aceea, s-a petrecut un fapt analog: Titu Maiorescu care era un as al catedrei şi pe care l-am ascultat şi eu un an de zile – cursul de Logică şi cursul de Istorie a filosofiei germane –, la deschiderea cursului său de Istoria literaturii germane, al Istoriei filosofiei germane, profesorul a insistat asupra asupra marii importanţe a filosofiei şi a poeziei. Între aceste două preocupări ale geniului omenesc sunt punţi de legătură foarte importante. Filosofia este însă un domeniu accesibil unui număr redus de oameni, trebuie o cultură deosebită şi o inteligenţă deosebită ca să te poţi adânci în filosofie. Poezia, prin felul ei, este accesibilă şi mulţimilor, încât filosofii nu pot înrâuri viaţa decât într-o mică măsură şi mai mult în mod teoretic, câtă vreme poeţii pot face să salte sufletul maselor, să se avânte spre cele mai înalte idealuri, să moară pentru acele idealuri (...). Aşa afost şi va fi şi la noi: un Alecsandri, un Octavian Goga, Mihai Eminescu, aceştia sunt cei care exprimă voinţa şi gândirea şi speranţele mari ale poporului întreg. Ei sunt mai importanţi decât filosofii şi decât oamenii de ştiinţă. Am fost profund emoţionat de această clasare a lui Goga între cei doi mari poeţi, la mijloc. Şi am fost extrem de fericit şi de-abia aşteptam să-l întâlnesc în acea seară pe Goga – că ne vedeam zilnic – şi să-i spun ce s-a întâmplat la lecţia lui Maiorescu. Natural, a fost foarte mişcat de această comunicare [a mea] şi m-a rugat să-l însoţesc şi pe el la o lecţie a lui Maiorescu, unde accesul era destul de greu; în sala nr. 4, vestită, cea mai mare sală a Universităţii, se întrunea la cursul lui Maiorescu atâta lume, încât nu mai încăpea nici un ac în plus. Şî pe coridor stătea lumea, intrarea era aproape barată. Bietul Maiorescu, ca să-şi facă loc pe la catedră, făcea eforturi extraordinare, că toată lumea nu biruia să-i facă atâta loc să poată trece! Ei, şi ca să poţi să obţii loc trebuia să te duci cu două ceasuri înainte, să-ţi ocupi loc în bancă. Am apucat să spun la nişte colegi de-ai mei că Goga care pătrunsese deodată, în mod minunat, între studenţi... mie îmi trimisese tipografia “Luceafărul”, de la Budapesta, 100 de exemplare din Poezii, ca să le desfac pentru prietenii mei. Într-o zi sau două le-am desfăcut pe toate printre prietenii mei studenţi care au ajuns să-l cunoască pe Goga şi să-l aprecieze. Şi într-o zi le-am spus: “Să ştiţi că viu într-o zi la lecţia lui Maiorescu cu Goga”.

Lucrul s-a putut petrece foarte curând, la vreo două săptămâni... între timp a avut vreo două-trei lecţii la mijloc şi m-am dus singur; toţi studenţii se uitau la mine: “Ǎsta-i Goga?!...”, crezând că vecinul de lângă mine este Goga. Pe urmă a venit şi Goga, lumea l-a primit cu multă simpatie (...), aşa că Goga a intrat în capitala Ţării Româneşti într-un mod triumfal, ca nici un alt poet sau scriitor sau om de carte.

Întalnirea cu Regina Elisabeta

La un moment dat, Goga era într-o încurcătură destul de penibilă căci primise de la o doamă de onoare a reginei Elisabeta o scrisoare prin care i se comunica că Majestatea Sa Regina îi acordă lui Goga o audienţă în ziua cutare, la ora cutare. Goga a rămas încremenit: “Cum am ajuns eu la regina Elisabeta?!” Garderoba lui Goga era destul de modestă, n-avea haine cu care să se prezinte la o astfel de ocazie, trebuia să împrumute de la un croitor o jachetă şi mai ştiu eu ce-i mai trebuia – ceea ce a şi făcut – dar pentru asta trebuia să aibă ceva fonduri la dispoziţie, ori Goga era sărac ca şoarecele de biserică, de la o zi la alta încropea şi el câte o bucurie aşa, mai mică, cu bani puţini. Zice: “N-am bani, măi, îmi trebuie întâi pentru o trăsură, trebuie să mă duc cu un cupeu la palat, nu pot să mă duc pe jos! Ăla costă 2-3 lei... – ceea ce era o sumă destul de mare pentru un buget modest - după aceea, este un uşier acolo, nu pot să fac pe sărăntocul, trebuie să dau ăluia un pol, de unde să-i bag eu un pol?! Că dacă nu, ne râde că suntem nişte ardeleni prăpădiţi! După aceea alte cheltuieli şi... dă-mi 200 de lei împrumut!” “Măi, zic eu, n-am atâţia bani, ţi-aş da bucuros, dar n-am – de fapt, n-aveam de unde să am 200 de lei! – am 100 de lei încasaţi pentru cele 100 de exemplare din poeziile tale pe care să-i trimit la tipografie”. “Dă încoace 100, că mă descurc cu tipografia...” Nu mai încăpea discuţie, i-am dat suta şi s-a descurcat el cum s-a descurcat. Înainte de plecarea lui la palat, m-am dus la el împreună cu Ilarie Chendi să-l gătim ca pe-o mireasă, se ducea la o întâlnire unică în felul său.

S-a dus în audienţă care a durat o jumătate de ceas, noi îl aşteptam în camera Hotelului “Imperial” de lângă palat, să vedem cu ce se întoarce de la întrevederea cu poeta Carmen Sylva. S-a întors Goga extrem de fericit, zice: “Măi, am stat de vorba cu o fiinţă care te face să uiţi că trăieşti într-o lume materială. E de o delicateţe sufletească extraordinară! Un suflet cald, apropiat, care mi-a vorbit ca o mamă, ca o prietenă, ca o soră şi care mi-a cerut voie să poată să traducă în nemţeşte câteva poezii de-ale mele. Închipuie-ţi!... Natural că i-am dat voie. Dar îmi era ruşine că a trebuit să fac un asemenea gest, eu, tânărul începător în ale poeziei să fiu îmbrăţişat cu atâta simpatie şi înţelegere de o fiinţă superioară!”

Apoi Goga a stat vreo câteva săptămâni la Bucureşti...”

[R 30/ Arhiva de Istorie orală - Radio România. Înregistrare realizată de Octavian Ghibu, fiul profesorului Onisifor Ghibu, 1967]

Share