La 6 mai 1930 s-a născut scriitorul Dorel Dorian - interviu din arhiva radio

"Cuvântul era pentru mine sfânt, eram convins atunci că trebuie să caut “cuvântul care spune adevărul”.

Născut la 6 mai 1930 la Piatra Neamţ, Dorel Dorian a absolvit în 1948 Liceul “Matei Basarab” din Bucureşti şi a urmat Facultatea de Electrotehnică. Debutul publicistic îl avusese deja în 1946, în revista Tinereţea. Cu toate acestea, în anii 1953-1956 era inginer pe şantierul termocentralei de la Paroşeni - o experienţă de viaţă care, adăugată priceperii sale de a mânui condeiul s-a concretizat în povestirile din volumul de debut N-au înflorit încă merii (1955). Reîntors în Bucureşti, Dorel Dorian a fost dintre cei care au organizat o nouă revistă, Viaţa studenţească. A mai lucrat apoi ca redactor la Ştiinţă şi tehnică, la Tehnium şi la revista Magazin.

Succesul său scriitoricesc a început în 1959 cu piesa de teatru `Dacă vei fi întrebat` urmată la scurt timp de `Secunda 58`, amândouă cu un mare succes la public şi în cronici. Opera sa mai cuprinde De n-ar fi iubirile, (1961); Ninge la Ecuator (1963); Joc dublu (1968), Teatru cu bile (1970), Mileniul II, ultimul sfert de oră. Ştiinţă şi educaţie în aventura cunoaşterii (1988).

În Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii se află un interviu amplu în care Dorel Dorian povesteşte despre începuturile activităţii sale de ziarist şi scriitor, despre anii de maturitate creativă, trăiri personale şi întâmplări din cercurile intelectuale ale Bucureştilor din anii comunismului.

“M-a fascinat presa, cred, mult înainte de a mă apropia de presă. Erau ziarele sfinte pentru mine şi în familia mea! Nu ştiam cum se fac. Învăţasem de la tata că nici nu trebuie să cred în ce spun ziarele, deşi, dacă ştii să citeşti printre rânduri şi dacă ziariştii sunt bine intenţionaţi, adevărul răzbate.

Am venit în Bucureşti imediat după război, eu sunt din Moldova, din Piatra Neamţ. Eram la Liceul Matei Basarab, îmi amintesc, în clasa a şasea, aveam vreo 16 ani, când un prieten, coleg de liceu, Dan Lăzărescu care ştia că scriu şi versuri pe-atunci, îmi găsise şi un pseudonim imposibil, Elian, nu ştiu de ce, dar în sfârşit, [mi-a spus] să trimit nişte versuri, să vin la redacţia revistei Tinereţea – era o revistă tânără, era condusă de un om care avea puţin peste 20-21-20 şi ceva, în orice caz, cel care avea să devină omul de cultură, profesor universitar, ziaristul Paul Cornea. Şi critica, cronica literară la această Tinereţea era ţinută de cel care avea să devină iarăşi o mare personalitate a culturii noastre, cunoscut mai mult ca traducător, dar care era un critic excelent şi un eseist de mare forţă, Petre Solomon. Şi după primele versuri am primit un răspuns foarte frumos în coloanele revistei, în care mă invitau să trec…, ei spuneau că am şi talent - eu nu ştiu ce e talentul nici până astăzi! - să nu mă întrebaţi, că n-am descoperit, sper că într-o zi să-l descopăr... Era o chemare, simţeam, cuvântul era pentru mine sfânt, eram convins atunci că trebuie să caut cuvântul care spune adevărul, în sfârşit, era tinereţe, era o perioadă tare frumoasă, era o perioadă de mare avânt sufletesc, spiritual, în pofida unor erori pe care aveam să le descoperim mai târziu. A fost o investire, o sfântă investire în nişte idealuri care ni se păreau a fi singurele şi ultimele, de dreptate socială, eliberare şi distincţie morală, de afirmare a valorii. Credeam în toate aceste lucruri – cred în ele şi astăzi! –, deşi multă vreme drumul pe care am mers s-a dovedit nu cel mai bun, poate; nu cel mai bun sigur! (...)

Prin vara lui ‘48 o serie întreagă de circumstanţe particulare – nu ştiam cât se poate câştiga şi rezista din scris, aveam o familie pe care trebuia s-o ajut – m-am hotărât să fac inginerie; eram în paralel foarte bun la matematică, la lucruri abstracte… Am ajuns să fac un Institut Politehnic, Facultatea de Energetică, în ’53 terminam, continuam să scriu în presa vremii, ştiu că în perioada Festivalului din ’53 cât a fost la Bucureşti, am fost dintre cei mai solicitaţi gazetari, am scris povestiri, însemnări, reportaje... (...) totul în regim de colaborator, fiindcă în ’53, în august, plecam spre Valea Jiului şi aveam să ajung şeful secţiei tehnice şi electrice a primei mari termocentrale din România, primul grup de 50 MW, pe urmă aveam să ajung şef de şantier.

Am pus în funcţiune primul grup, mi-l amintesc, în mai ’56, a fost un eveniment, primul grup de 50000, de 50MW, funcţionează şi astăzi. Cu toate aventurile, cu toate avatarurile, că toată lumea îşi închipuia că într-adevăr m-am afirmat, eram unul dintre inginerii de mare speranţă, am pregătit exporturile termocentralei pentru China, am ajuns vreo câteva săptămâni să fiu inginer-şef la reactor şi ciclotron când vechea pasiune, vechea chemare spre presă, spre scris, spre cuvânt…

În timpul anilor de inginerie am publicat prima carte de proză, `N-au înflorit încă merii`, apărută prin ’55, am continuat să scriu povestiri, tot felul de lucruri care erau pasionante. Şi această dublă chemare şi spre scris şi o întâlnire cu ingineria care m-a format şi mi-a dat un lucru foarte bun pentru întreaga viaţă, şi o disciplină, şi un anumit tip de abordare a relaţiilor interumane a făcut ca, spre sfârşitul anului ’56, să-mi propună - el conducea atunci destinele tineretului din România - Iliescu, să mă întrebe dacă nu vreau să vin să conduc, să intru în conducerea unei reviste studenţeşti, era după evenimentele din Polonia, din Ungaria. (...) Sigur, i-am cerut libertate totală, să nu se amestece nimeni, ştiu că am propus un titlu al acestei viitoare reviste studenţeşti, în capul meu ea trebuia să se numească `Scurt pe doi`, adică un gen de Po Prostu care avusese revista cu studenţii polonezi revoluţionari din perioada aceea. Sigur, nu s-a putut, erau evenimentele din Ungaria care erau considerate atunci contrarevoluţie, în ’56, şi a apărut această Viaţă studenţească – era o realitate studenţească a acelui timp, cu o echipă…

Aţi spus că aţi cerut “libertate deplină”, “libertate totală”. Vă simţeaţi ameninţat?

Nu, dar văzusem că presa începuse să devină cenuşie, că erau foarte multe lucruri pe care le simţeam de comandă, era o foarte directă şi de-acum vizibilă politizare a fiecărui demers, iar noi am înţeles că se încearcă altceva după ’56, că este o replică pentru studenţime, vie! Mărturisesc că asta a şi fost revista la început. După al doilea număr a fost un mare scandal de presă despre problemele pe care le aborda Viaţa studenţească, discuţie gravă şi cu riscuri mari la Comitetul Central condusă chiar de Ceauşescu, în care participa Răutu, era Petre Gheorghe, erau foarte mulţi oameni, în care toţi am fost chemaţi să spunem ce vrem, ce ne propunem în viaţă, cum am ajuns să facem, dacă ne considerăm nişte iluminişti care… Şi, cum să spun, era o echipă foarte bună, tineri. Cred că Alexandru Ionescu care preluase conducerea revistei n-avea 30 de ani, 27-28 de ani. Ion Bucheru era încă student, cel care avea să ajungă pe urmă redactor-şef la Scânteia Tineretului, la Informaţia Bucureştiului, vicepreşedinte al Radioteleviziunii, directorul unei case de filme...

Înainte de apariţia primului număr nu aţi fost chemaţi de nici un reprezentant al puterii de atunci?

Nu, nu, am avut o singură întâlnire cu Iliescu… Am avut o discuţie cu Iliescu, în care lucrurile erau foarte frumoase şi deschise şi era o revistă care să-i capteze, să-i câştige, să-i apropie pe studenţi de menirea lor de viitori intelectuali, era un lucru foarte frumos spus şi formulat în momentul acela (...). Iar în numărul al doilea îmi amintesc că am scris un articol care se cheamă Non scholae, sed vitae discimus, un scandal enorm, cum, "învăţăm pentru viaţă"?!

Trebuie să spun că noi publicam şi aveam legături cu un Camil Petrescu în momentul acela, dar cu cine nu?! S-au apropiat de această revistă în timp, de Viaţa studenţească, mari valori, de la Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Cezar Baltag; aveam cenaclul nostru de poezie, de literatură, oameni foarte talentaţi, nume mari astăzi – nu vreau să intru în detalii – erau acolo! S-au format condeie excepţionale!

Tot numărul a supărat?

Tot numărul a supărat!.. Cred că revista a avut ghinionul să fie foarte solicitată, să se vândă pe sub mână şi să se transcrie ca la samizdat. A circulat printre studenţi cu un asemenea succes, că a intrigat! Faţă cu acest succes al publicaţiei, au început să o răsfoiască cu atenţie şi au văzut că într-adevăr revista nu era în dependenţa nimănui. Eu îmi amintesc că la întâlnirea cu Ceauşescu care a avut loc după al doilea număr şi în care el a vrut să ştie dacă ne considerăm nişte iluminişti care nu ştim noi ce să facem, el repetându-ne: `Să ştiţi că noi vă plătim, adică sunteţi nişte salariaţi şi doar dacă vreţi să vă desprindeţi sau dacă nu vă interesează această poziţie...` A fost momentul în care fiecare dintre noi ne-am făcut socotelile ce facem pe mai departe, fiindcă simţeam că momentul `se strânge` şi devine altfel.

Eu m-am hotărât să mă-ntorc spre literatură. În paralel am început de atunci să scriu tot mai intens: atunci mi-am scris primele piese de teatru, în anii ‘57-’58; în ’59 aveam să debutez şi cu Secunda 58 şi cu Dacă vei fi întrebat, ca să-mi asigure un… o rezistenţă literară. Atunci mi-am propus alte lucruri. Igor Şerbu s-a hotărât să plece din ţară (...). Trebuie să vă spun că în anul 1958 m-am retras, mi-am luat doar… întâi cu o jumătate de oră la revista Ştiinţă şi tehnică, reîntâlnire cu profesia pe care o abandonasem cu doi ani în urmă; pe urmă am trecut integral acolo”.

[Interviu realizat de Silvia Iliescu, 1997]

Share