Istorie Orală
RSS Istorie Orală

Cornelia Pillat: “Noi nu am fost denaturați de comunism, nouă nu ne-a fost frică...”

Cornelia Pillat: “Noi nu am fost denaturați de comunism, nouă nu ne-a fost frică...”

Cornelia Pillat face parte din generația de intelectuali români pe care urgiile istoriei din veacul XX au lovit-o din plin și poate cel mai dur! (Gabriel Dimisianu)

Înzestrată “cu harul expresiei și finețea gustului”, Cornelia Filipescu a fost cunoscută nu numai pentru că biografia ei s-a întâlnit cu aceea a lui Dinu Pillat. Condeiul de scriitoare și comentariile din publicațiile de istorie a artei sunt foarte apreciate.

S-a născut la București pe 22 martie 1921, în familia social-democratului Gheorghe Ene-Filipescu. A studiat istoria artei la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București unde i-a avut profesori pe Alexandru Busuioceanu, Basil Munteanu, Mihai Ralea și Tudor Vianu. Și tot la Facultatea de Litere l-a cunoscut și pe scriitorul Dinu Pillat, fiul poetului Ion Pillat, cu care s-a căsătorit în 1944.

După terminarea studiilor nu s-a putut angaja imediat din cauza “dosarului prost” pe care îl avea: tatăl său, împreună cu alți social-democrați fusese arestat. Abia în 1955 a putut să ocupe postul de documentarist la Institutul de Istoria Artei, apoi de bibliograf și muzeograf la Biblioteca Academiei (1958–1965), cercetător științific la Institutul de Istoria Artei (1965–1975) și documentarist la Direcția Monumentelor Istorice.

Și-a publicat primul volum în 1960: Gogol în literatura română. 1860–1960. Au urmat studii de istoria artei în volumele Pictura murală în epoca lui Matei Basarab (1980), Variațiuni pe teme date în arta medievală românească (2003), precum și lucrarea de memorialistică Eterna întoarcere (1996), reeditată în 2002, cu titlul Ofrande. A editat opera lui Ion Pillat în două ediții: 1983–1998 și 2000–2003. A fost distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor (1998) și Premiul Fundației „Cella Delavrancea” (1996). S-a stins din viață la 18 aprilie 2005.

Arhiva de istorie orală a Societății Române de Radiodifuziune păstrează un interviu cu o mare voaloare documentară pe care scriitoarea Cornelia Pillat l-a acordat Laviniei Ivașcu. Sunt mărturii despre tatăl său, despre Bucureștiul de odinioară, despre familia Pillat și despre ea însăși.

Tatăl: Gheorghe Ene Filipescu

„Tata a fost o personalitate extraordinară, și chiar este inexplicabil cum un copil orfan, a cărui mamă a murit după o pneumonie făcută la câmp, o prinsese o ploaie rece la câmp și după asta s-a îmbolnăvit și a murit, iar tatăl lui a murit când el avea 10 ani. A rămas orfan la Oltenița și acolo avea niște rude care l-au dus, bineînțeles, nu la învățătură, ci ca să facă o meserie. Ca ucenic cizmar, pe vremea aia, mai mult legănai copiii patronului sau măturai sau spălai vasele decât învățai meserie, dar a stat acolo până pe la 16-17 ani, la Oltenița, și nu cred că a învățat mare lucru. Tata avea în el această fervoare și putere nativă. Este inexplicabil cum din niște părinți care au murit atât de tineri, a ieșit un om cu o vitalitate extraordinară, deși și el a trăit mult timp bolnav și nu a murit chiar bătrân, avea 68 de ani!

Însă cei de la Oltenița, de pe malul Dunării, vorbeau despre București care atuncea creștea, era un oraș care se dezvolta extraordinar, cu o repeziciune uimitoare, toate astea se întâmplau la începutul secolului XX. Și el auzise de București și că acolo se caută lucrători, se caută meseriași. Și a plecat împreună cu un văr al lui, pe jos, de la Oltenița la București, pentru că avea o rudă, o rudă destul de bine așezată, înstărită, avea o casă pe strada Orientului, lângă Patriarhie (...). Și în sfârșit, după zile întregi, a ajuns la București (...). Cred că în această perioadă, când el avea 18 ani, a cunoscut mișcarea socialistă. Ori mișcarea social-democrată din vremea aia, să știi că nu avea ambiții de guvernare, social-democrația a fost formată la noi la sfârșitul secolului XIX, de intelectuali. Nu a fost făcută de muncitori, ci de intelectuali care doreau ridicarea clasei muncitoare și protecția clasei muncitoare. Ori tata, care nu avea nici o familie, în acest partid, în această formație - nici nu pot să-i spun partid -, el și-a găsit o familie.

Când eram copil, tata mă mai ducea la întrunirile lor care aveau lor într-o grădină și într-o clădire, era pe la... unde este acuma ANEF-ul, între strada Uranus și Cotroceni. Și veneam prin sălile de teatru, unde se juca balet, erau și concerte cu muzică de Ceaikovski. Și acolo tata, care era analfabet, a învățat să scrie și să citească. Deci acestui partid care avea și acest scop de a răspândi cultura în masele muncitoare, îi datorează tata... n-aș putea spune formația lui, pentru că el s-a format singur, ci apetiția și această înțelegere extraordinară a literaturii și a filosofiei, în special (...).

În acel cartier din jurul mănăstirii Antim, umblând el pe acolo, a văzut la un moment dat o prăvălioară de cizmărie a unui sas care se chema Eltzer. (...) Și tata la el a învățat cizmăria, adevărata cizmărie, și a devenit un lucrător foarte bun... Dar a venit războiul și a trebuit să plece în război și acolo el a fost pus să repare toate încălțămintea Armatei și când s-a întors nu mai avea absolut nimic decât hainele militare de pe el. Dar i-a spus un prieten: . Acest Raftopol este trecut în Istoria Bucureștiului, a lui Gheorghe Potra, ca unul din însemnații meseriași, din prima decadă a secolului XX. Și tata a stat de vorbă cu el, și i-a spus: . Și Șușnea Raftopol și-a dat seama că are dreptate tata. Și l-a angajat fără să-i ceară nici un ban. Și exista și o mare înțelegere între ei și o mare prietenie (...).

Trebuie să spun că în 1929 a fost o mare expoziție la Barcelona, și atuncea tata a fost și el la Barcelona, împreună cu mama și a luat cel mai mare premiu, medalia de aur, pentru cei mai frumoși pantofi și acești pantofi mai existau foarte mult, pentru mult timp, până în 1945, cred, când magazinul i-a ars și o parte din ei i-au ars. Dar au mai rămas câteva perechi pe care eu le-am dus la Muzeul orașului București (...).

Pe urmă, a luat premiu tot pentru cei mai frumoși pantofi, la Paris. Și Dinu Giurescu povestea, a povestit chiar la televizor, cum mama lui era la Paris, a întrebat: Dar vreau să-mi cumpăr niște pantofi, unde mă sfătuiți să mă duc? Și atuncea interlocutorul i-a spus: Dar cum poți să-ți cumperi pantofi de la Paris, când în țară îl ai pe Ene Filipescu, pentru că noi ne facem pantofii la Ene Filipescu! Tata trimitea în străinătate pantofi după comandă, oamenilor care îl cunoșteau și care doreau acest lucru.

Dar prăvălia tatei pentru mine era extraordinar de amuzantă. Întâi, că era elegant făcută, și cu foarte mult gust. Își făcuse el acolo un salonaș, în care invita la cafea pe clienții mai de seamă, sau profesorii universitari care veneau și cu care stătea de vorbă și care-l găseau insolit pe tata. De pildă, Tudor Vianu sau profesorul Ion Zamfirescu, care-l iubea foarte tare, sau Mihail Sadoveanu; și marii actori veneau să-și facă pantofii la el, și profesorii. Asta era în special clientela lui. Și stătea de vorbă cu ei, și-ți închipui pentru mintea lui, avidă de cunoștințe, ce însemna contactul cu acești oameni. Dar pe mine mă amuzau actorii care veneau să-și încerce pantofii și pe care el îi văzuse pe scenă. Și mi se părea că sunt într-un travesti continuu, Lucia Sturdza Bulandra, îmi aduc aminte, avea o bască, așa, făcută din mărgele, cu piepul plin de coliere, deja trecuse de 50 de ani.”

Casa părintească în cartierul Uranus

„Noi am avut [casa] în Centrul Civic, între Uranus și Calea Rahovei era o stradă, erau niște străzi, așa, care suiau la cer, Minotaurului, Ecoului, Ion Țăranu, și care dau pe urmă în Uranus. Acolo a fost casa noastră, care a fost dărâmată, ca să se facă acum e Academia... Acolo era casa noastră, o casă de vechi București, în formă de ,,L”, cu o curte... era construită pe 400 de metri, deci terenul era foarte mare și cu plopi, cu salcâmi, cu straturi de flori, așa cum erau casele Bucureștiului (...). Noi am fost fericiți în casa aia, era o casă în care se primea, se primeau musafiri, se dăteau mese de ziua părinților, era Crăciunul și Paștele sărbătorit în mod special, era curtea, în care copiii jucau football frații mei, și în care vara noi primeam musafirii în curte. Aveam o masă și scaune și îi primeam acolo, pentru că după ce tatăl meu a murit în închisoare, mama a rămas singură în casă, eu a trebuit să părăsesc casa Pillat (...). Și lumea care venea să ne vadă găsea că suntem ca într-o poveste. Și trebuie să spun că ne înțelegeam între noi foarte bine, nu a existat să nu ne înțelegem între noi! (...). Și veneau la noi toți și Vladimir Streinu venea, și profesorul Elian și Barbu Cioculescu și Ștefan Nenițescu, absolut toți cei care mai supraviețuiseră până în anul ’64, când Dinu a ieșit din închisoare. Alecu Paleologu sau prietenii lui Dinu, veneau și se plimbau prin curte și vorbeau și vorbeau și vorbeau. Și, cum să spun, era o casă vie și foarte plăcută. Pentru că trebuie să spun un lucru: noi nu am fost denaturați de comunism, nouă nu ne-a fost frică. Și cred că și din cauza asta am suferit o groază de lucruri. Dar, cu toate suferințele, noi nu am fost dezumanizați.”

Social-democrația

„Când a intrat tatăl dumneavoastră în rândul social-democraților?

Păi cred că prin anul 1908 a intrat în partid și nu l-a mai părăsit niciodată. În grevele din 1920, el a fost arestat. Tot așa... au fost grevele de la Grivița Roșie, sau mai știu eu ce, și a fost arestat, și i-a dat drumul pentru că nu le-a venit să creadă că un negustor, cum era tata, și un meseriaș foarte cunoscut, poate fi social-democrat. Adică era o inadvertență pentru ei, și i-au dat drumul din închisoare. Atunci a fost prima dată când a făcut închisoare. Și în 1946, ‘45-’46, el era chiar membru în Comitetul Executiv. Și i-am cunoscut la noi acasă pe Titel Petrescu, pe Fluieraș, pe Grigorovici, profesorul Motaș, Adrian Dimitriu, care era secretarul partidului, pentru că veneau... în sfârșit, la o gustare pregătită de mama, și stăteau de vorbă și erau foarte... cum să spun, din punctul meu de vedere, de astăzi, și din punctul lui Dinu de vedere, chiar am să dau ultima versiune a cărții mele, ,,Scrisorile lui Dinu”, în care îi spune sorei lui că acesta este partidul care va avea viitorul, în această țară, cum era și normal, dar cei care-l conduc sunt niște boemi. Nu aveau un simț precis politic, și pe urmă, n-au putut rezista, pentru că comunismul, care ne-a venit din URSS, era foarte bine organizat (...).

Am înțeles foarte târziu că noi și ei, în special, pe urmă și noi, generația mai tânără, fuseserăm educați într-un anumit fel. Credeam în onestitate, în cuvântul dat, că trebuie ținut și respectat. Credeam în adevăr, credeam în... cum să spun, că trebuie să ai o atitudine cinstită, nu trebuie să fii manipulant, trebuie să fii cinstit, trebuie să ai un criteriu moral, să te conduci după anumite norme etice. Păi așa am fost crescuți, dar așa fuseseră ei crescuți (...). Și au fost arestați absolut toți și fiindcă erau bătrâni, mulți au murit în închisoare: Grigorovici, Flueraș, tata, au murit în închisoare. În ’52 a murit... L-a dus la Văcărești, un timp, cât a fost procesul, pe urmă la Târgu Ocna (...).

Și pe urmă, noi, care am fost educați în felul acesta. Și Dinu, Dinu este un exemplar extraordinar! Este omul care nu a cedat nici un moment la atitudinea lui, la felul lui de a se purta. Ori asta doreau ei, să ne schimbe mentalitatea. Ori nu se putea! Și au dorit să schimbe mentalitatea oamenilor din toate clasele sociale, fiindcă au fost închiși militari, țărani, preoți, intelectuali, nu numai intelectuali, absolut din toate clasele sociale, oameni care aveau o atitudine și al căror fel de a fi nu putea să fie schimbat.”

Soțul: Dinu Pillat

„În 1940 ați intrat la Facultatea de Litere. În ce an l-ați cunoscut pe Dinu Pillat? Ați fost colegi...

Da, primul an a fost ‘40-’41, când eram colegi de an, și l-am cunoscut în ’42. Cum să spun... Dinu Pillat era o figură în facultate. În primul rând, prin nume... (...)

Dinu uite de ce atrăgea atenția! El fizic nu era un om arătos, pentru că Brătienii - unchii lui erau Brătieni - nu erau niște oameni înalți, iar mătușile lui Dinu [la fel], erau mici de stat, erau Alimănișteanu, Sabina Cantacuzino, aveau niște siluete fragile și mâini, și picioare; Măriuța Pillat, mama lui Ion Pillat, era mai înaltă și mai... n-aș putea spune voinică, mai osoasă, așa, dar ceilalți erau cum era și Ion Pillat, era un om cu un aspect fragil.

Dar Dinu vorbea foarte bine, deși era timid, se vedea că este timid. Nu timid, sfios... Și întodeauna lua cuvântul, la seminariile lui sau ale lui Vianu și îmi plăcea cum vorbea, foarte pertinent și la obiect, era perfect, nu puteai să scoți o vorbă din ce spunea el și nu puteai să adaugi o vorbă în plus (...). Și pe urmă apărera, în Albatros, care era revista facultății, jurnalul unui adolescent, prima încercare de roman a lui Dinu, care ne plăcea foarte mult pentru că acolo era însăși viața noastră, de adolescenți, de elevi, de... în sfârșit, relațiile dintre elevi și profesori, visurile, dorurile de călătorie - care ne plăcea foarte mult - și era o revistă foarte frumoasă...

El m-a văzut pe mine la Predeal, la schi, și într-o zi la facultate m-a întrebat așa, treceam împreună pe holul facultății, dacă am mai fost la schi. Ori, eu schiam atât de prost încât am zis că-și bate joc de mine și am fost foarte respingătoare. Dar pe urmă ne-am împrietenit, și el a știut să se împrietenească cu tot grupul din care făceam parte. Pe urmă ne potriveam așa de bine ca fire, ca gusturi, ca ceea ce ne place, exista între noi așa o afinitate extraordinară, și trebuie să spun că era absolut deosebit. Nu pot să spun ca delicatețe și comportament, deși era și acest lucru, dar era în el o noblețe, o distincție... (...) Dinu a fost un student eminent, bineînțeles. Eu, așa și așa, îmi luam examenele cu bine, cu foarte bine, dar nu pt să spun că mă prăpădeam. Mă interesa Dinu mai mult decât facultatea. Și mergeam la conferințe împreună. Erau conferințe la Ateneu, de pildă era un ciclu de conferințe Cum mi-am scris operele.

Rebreanu, cum a scris Pădurea spânzuraților sau Arghezi cum și-a făcut poeziile sau Camil Petrescu Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război. Ori, să-i vezi pe scriitorii ăștia, era extraordinar! Când mergeam cu Dinu la Capșa și mâncam prăjituri și-l vedeam alături pe Ion Barbu care scria pe un petec poeziile lui - că el așa făcea, mergea la Capșa și scria la Capșa - sau vedeam pe Cioculescu și pe Streinu... (...)

Mi-am luat licența în ’46 și Dinu și-a luat doctoratul în ’47, în primăvara anului 1947. Și ne-am căsătorit la 5 decembrie 1944. La 24 august ne-am logodit, Dinu era la Predeal cu mama lui și noi eram tot la Predeal, nu știam nimica despre tatăl meu, nu știam nimica despre Ion Pillat, Sabina Cantacuzino a murit chiar atunci, a rămas vreo două-trei zile neîngropată, pentru că era bombardamentul deasupra Bucureștiului... vezi, deci, cum ne-am căsătorit. Zău dacă astea nu sunt niște semne! Dar soacra mea a spus: Nu se poate, trebuie să vă căsătoriți acum, fiindcă știu că ziua asta e fastă! Ei aveau un mag al familiei, domnul Gavrilescu, care a spus că e fastă ziua aceasta. Și atunci ne-am căsătorit pe 27 august, la Predeal, a venit preotul de acolo și... fără să știm despre tatăl meu nimic, fără să știm despre Ion Pillat nimic, pentru nu se mai putea comunica.”

[C1591, C1592, Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii, interviu realizat de Lavinia Ivașcu, 2002]



Agenția RADOR - 18.04.2014 12:06