Mărturii din arhiva radio despre ilustrul matematician Simion Stoilow, la 53 de ani de la moartea sa

„Stoilow nu şi-a închipuit niciodată că e conducătorul matematicii româneşti. Şi fiindcă nu şi-a închipuit, a fost!” (acad. Grigore Mosil)

Simion Stoilow s-a născut la 14 septembrie 1887 la Bucureşti, dar a făcut studiile la Liceul “Carol I” din Craiova. Din 1907 a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii Sorbona, după încheierea cărora şi-a susţinut teza de doctorat, sub îndrumarea lui Émile Picard. Întors în ţară, a fost trimis pe frontul din Dobrogea şi Moldova, ca ofiţer de geniu.

După război, în 1919, şi-a început activitatea didactică: a ţinut un curs special de funcţii discontinue la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi; doi ani mai târziu a fost numit conferenţiar de analiză superioară la Universitatea din Cernăuţi, Facultatea de Ştiinţe unde a fost şi decan, cu câteva întreruperi, până în 1939. De atunci înainte, carierea profesorului Stoilow şi-a urmat drumul ascendent în Bucureşti, mai întâi la Politehnică, succesor al lui Şerban Ţiţeica, apoi, timp de 20 de ani (1941-1961), la Facultatea de Matematică şi Fizică, la catedra de teorie a funcţiilor, ca succesor al lui Dimitrie Pompeiu. După reforma învăţământului din 1948 a fost trei ani decan al facultăţii. Între timp, în 1945, devenise membru al Academiei Române, rămânând în rândurile acesteia şi după transformarea ei în Academia R.P.R. (1949). Cele câteva activităţi în sfera diplomaţiei, pe care le-a avut în primii ani de după război (membru al delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris; ambasador al României în Franţa, în 1946-1948), nu i-au întrerupt preocuparea constantă pentru cecetare. A publicat 102 lucrări, între care 62 cu contribuţii originale în cercetarea matematică; monografii, lucrări didactice, articole dedicate unor nume mari ale matematicii; articole şi volume despre gândirea matematică: axiomatica în matematica modernă, infiniţii mici.

Academicianul Simion Stoilow a încetat din viaţă la 4 aprilie 1961. Numele îi rămâne în istoria universală a ştiinţei prin descoperirile sale: Teorema de descompunere Stoilow, suprafeţele Iversen Stoilow sau frontiera Kerekjarto Stoilow, conceptul de transformare interioară.

Despre personalitatea lui ştiinţifică şi despre activitatea sa, Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii păstrează mărturii ale celor care l-au cunoscut: academicianul Solomon Marcus, studentul său şi Nicolae Fotino, jurist, care a asistat la o comunicare ţinută la Institutul de Matematică al Academiei, condus de Simion Stoilow de la înfiinţare, din 1949, până în 1961.

Solomon Marcus, matematician, academician

Tot spectrul ideologic era reprezentat şi în Facultatea de Matematică. I-am cunoscut pe Nicolae Ciorănescu, profesor la Politehnică, membru al Partidului Naţional Ţărănesc din aceea vreme, pe Simion Stoilow care se manifestase puternic în mişcarea antifascistă din anii ‘30 şi ‘40 şi care devenise imediat după război simpatizant şi foarte repede membru al Partidului Comunist şi nu numai că am trăit acest moment în care toţi aceştia erau încă puternic marcaţi de aceste doctrine politice, dar am ajuns să trăiesc şi momentul în care unii dintre aceştia au trăit marea deziluzie a angajamentului politic anterior (...).

Trebuie să vă spun că Simion Stoilov avea să moară în 1961 pe treptele Comitetului Central al Partidului Comunist unde se ducea de fapt tot timpul să intervină contra a tot felul de nedreptăţi: tineri asistenţi daţi afară din facultăţi - au fost multe excluderi din corpul didactic în anii ’50 -, interzicerea deplasărilor în străinătate, oameni care nu erau să-şi facă doctoratul (...). Dan Barbilian a scăpat de „epurare” - că era, într-adevăr, în mare primejdie! - datorită şi sprijinului lui Vrânceanu, Stoilow şi Neculce, de la Matematică (...). Vedeţi, e o mare întrebare: dacă aceşti oameni nu existau, un Rosetti, un Stoilow care au reuşit totuşi să salveze de la închisoare sau de la epurare o serie de intelectuali, oare era mai bine?!... Oare nu era necesară existenţa acestei pături intermediare de intelectuali care să facă totuşi posibil un dialog cu puterea şi care în felul acesta să salveze şi Universitatea ? (...)

[În anii ’40] am avut o garnitură de diplomaţi de marcă, cum ar fi Tudor Vianu la Belgrad (...), a fost Simion Stoilow la Paris, a fost Grigore Moisil la Ankara, a fost Mihai Ralea la Paris, a fost Iorgu Iordan la Moscova. Pentru că, se pare, atunci era problema ca prin astfel de prezenţe să creem o imagine cât mai bună în Occident, e vechea problemă care acum e reactualizată, discrepanţa dintre imagine şi realitate, şi sigur că, vă daţi seama, când un savant ca Simion Stoilow venea ambasador al României la Paris, asta se întâmpla în 1946 şi asta se întâmpla cam la opt ani după ce acelaşi savant publica la Paris o monografie ştiinţifică care devenise celebră şi era cunoscut în mediile universitate pariziene, pentru că îşi făcuse acolo doctoratul, la Sorbona, sigur că făcea o impresie bună! Lumea imediat extindea asupra României calităţile ambasadorului...

[C 845, C 857, Arhiva de istorie orală a SRR, interviu realizat de Silvia Iliescu, 1998]

Nicolae Fotino, jurist, diplomat

Cel mai prestigios institut al Academiei, de departe, era Institutul de Matematică care funcţiona în câteva cămăruţe, undeva la întretăierea străzilor Polonă cu Romană, dar personalităţile de aici erau absolut extraordinare! La un moment dat, am fost la o şedinţă a institutului, fiindcă prin sarcinile pe care le aveam atunci era să trec prin toate institutele. Şi erau şedinţe de comunicări. Şi comunica un tânăr matematician, şi-a spus comunicarea. Pentru mine bineînţeles că a fost o limbă chineză, nu am înţeles o iotă din tot ceea ce s-a spus. Prezida profesorul Stoilow, care, după ce s-a terminat comunicarea, a întrebat: „Cine are ceva de spus?” A urmat o tăcere absolută, ceea ce pe mine m-a uimit, pentru că ştiam că şcoala noastră de matematică este o şcoală de valoare mondială şi această tăcere mi s-a părut de neînţeles, acolo fiind Moisil, acolo fiind Barbilian, acolo fiind...

Şi atunci Stoilow s-a ridicat, a pus mâna pe cretă, s-a dus la tablă şi a continuat demonstraţia, pentru că acel tânăr matematician spunea: „Eu pot să merg până aici...“ Şi atunci el a continuat. A continuat, a continuat şi s-a oprit. Şi pe urmă i-a spus [tânărului]: ,,Pot să vă dau un sfat: există doi profesori japonezi care sunt singurii din lume care pot continua discuţia...” - mi s-a părut extraordinar! Deci ei discutau unele lucruri în care doi-trei oameni pe lume... Singurul Stoilow mai continua, din ţara noastră, mai putea continua această demonstraţie şi încolo...

[C 207, Arhiva de istorie orală a SRR, interviu realizat de Silvia Iliescu, 1995]

Share