Savantul Solomon Marcus la 89 de ani: “M-am gândit să urmez calea curiozităţii mele personale...”

Această cale l-a purtat pe matematicianul Solomon Marcus spre universalitate. A publicat peste 50 de volume în România – traduse în multe limbi din Europa – şi mai mult de 400 de articole în reviste ştiinţifice româneşti şi internaţionale. Opera sa a fost citată de mii de autori. Domeniul principal al cercetărilor sale a fost analiza matematică, matematica şi lingvistica computaţională. Dar a publicat numeroase volume şi articole pe diferite alte subiecte: de poetică, de lingvistică, semiotică, filosofie, de istorie a ştiinţei, de educaţie.

Savantul s-a născut la 1 martie 1925 la Bacău, într-o familie de croitori. În 1944 după absolvirea liceului în oraşul natal s-a înscris la Universitatea bucureşteană, la Facultatea de Matematică, unde a predat apoi ca profesor. Titlurile de doctor în matematică şi doctor docent, precum şi cel de membru al Academiei Române (din 1993) sunt o recunoaştere a activităţii de sale de o mare valoare, de cercetător şi profesor.

“Mi-am susţinut examenul de bacalaureat în septembrie 1944 şi imediat după aceasta am venit la Bucureşti pentru a mă înscrie la o facultate. După o scurtă vizită la diferite facultăţi am decis să mă înscriu la Facultatea de Matematică. M-am înscris în ideea că voi sta un an, să vedem dacă îmi convine această facultate, urmând ca în cazul contrar să trec la altceva. În aceea vreme, şi mai cu seamă dat fiind că era un moment imediat următor războiului nu aveam posibilitatea, aşa cum există acum, de a mă edifica suficient prin lecturi, prin discuţii cu diferite persoane asupra diferitelor perspective pe care le oferă diferitele universităţi, institute de învăţământ superior, facultăţi. Descoperisem matematica chiar în aceea vară 1944, în aceea vară fierbinte în care eu eram într-un oraş din Moldova şi frontul era foarte aproape şi m-am gândit că cel mai bine m-am gândit este să urmez calea curiozităţii mele personale pentru că în acel moment de haos era imposibil să-ţi reprezinţi ce perspectivă socială îţi oferă o facultate sau alta. Şi după un an de încercare la Facultatea de Matematică mi-am dat seama că această facultate nu numai că îmi convine, dar este o întâlnire fericită a vieţii mele şi eram foarte bucuros că am avut acest noroc de a-mi găsi atât de repede domeniul care m-a pasionat (...).

[Profesorul meu], Simion Stoilow avea să moară în 1961 pe treptele Comitetului Central a Partidului Comunist unde se ducea de fapt tot timpul să intervină contra a tot felul de nedreptăţi: tineri asistenţi daţi afară din facultăţi - au fost multe excluderi din corpul didactic în anii ’50 ! -, interzicerea deplasărilor în străinătate, oameni care nu erau să-şi facă doctoratul; eu am fost una dintre victime, că mi-am susţinut doctoratul, la noi s-a înfiinţat atunci, se numea ,,aspirantură’’ după model sovietic, în 1953 şi ne-am prezentat la matematică cinci persoane şi am reuşit toţi probele ştiinţifice şi cu toate astea după ce am reuşit am primit o hârtie de la Ministerul Învăţământului că nu am dreptul să urmez aspirantura în R.P.R, fără să se dea o motivaţie, era evident problema de dosar. Dar de ce nu au făcut asta de la început ? Că era metoda aceasta: hai să vedem poate cade oricum şi nu mai e nevoie…

Dar examenul de admitere era cu Stoilow, cu mari matematicieni care nu se pretau la jocuri… în acel moment nu era decât doctoratul cu frecvenţă, deci deveneai un fel de bursier al statului. Abia în 1955 când s-a înfiinţat şi aspirantura fără frecvenţă, în care statul nu-ţi mai plătea nimic, trebuia să-ţi pregăteşti examenele şi teza. Paralel cu aspirantura cu scoatere din producţie, în care deveneai un fel de bursier al statului, te plătea ca să nu faci nimic altceva decât să te pregăteşti pentru teza de doctorat. În 1955 înfiinţându-se şi aspirantura fără scoatere din producţie la care tu rămâneai în câmpul muncii şi în timpul liber îţi pregăteai examene, atunci am putut să mă înscriu. Dar eu încă dinainte, încă din ’53 şi înainte, de fapt, lucram intens ştiinţific, publicam; şi atunci anul ’55 m-a găsit cu teza gata făcută.

Aşa se explică că la un an după aceea mi-am susţinut teza. A trebuit doar să-mi dau examenele şi examenele erau o problemă pentru că în afară de examenele de specialitate era un examen de socialism ştiinţific curent. Era, în anii aceia, examenul acela, era un examen înfricoşător ! Trebuia să conspectez nenumărate documente de partid şi trebuia să răspunzi “cu litera” din acele documente. Şi circulau, se vindeau, erau oameni care alcătuiseră fişe exact cu răspunsurile care trebuie date la fiecare întrebare şi negociau, era un întreg comerţ cu acele fişe pentru că multă lume era oprită de acest examen. Era şi examen de limbă rusă, dar examenul acesta de socialism era absolut înfricoşător ! Mult mai târziu, de pildă în anii ’80, lucrurile astea au devenit o caricatură... tot sistemul de învăţământ ideologic devenise o caricatură. Noi puteam discuta orice... Dar în anii ’50 şi încă ’60, într-adevăr, trebuia să pierzi un timp imens să înveţi toate acele elucubraţii, toate discursurile lui Lenin, documentele de partid, discursurile lui Gheorghiu Dej, tot ce apărea în Scânteia, era ceva înfricoşător ! (...).

Am devenit asistent, în 1950 am devenit asistent la Institutul Politehnic, adus acolo de profesorul Nicolae Teodorescu, am fost asistent şi la Nicolae Racliş. Un an mai târziu, în ’51, m-a chemat şi profesorul Miron Nicolescu ca asistent al său, la catedra de analiză matematică la Universitatea din Bucureşti (...).

În acea perioadă noi urmam cu sfinţenie atitudinea Moscovei. Şi s-a întâmplat că savanţii adevăraţi de la Moscova au avut o idee foarte inspirată, de a separa aceste cercetări din domeniul lingvisticii, cum ar fi lingvistica-matematică, de a le separa de ramura umanistă a culturii la care lingvistica aparţinea prin tradiţie şi de a le asocia de ramura ştiinţifică-tehnologică. Pentru că după perioada de condamnare a ciberneticii a urmat la Moscova, din partea Partidului Comunist o schimbare de atitudine în care era salutată evoluţia tehnico-ştiinţifică. Deci, dintr-odată, revoluţia tehnico-ştiinţifică devenea unul din ţelurile societăţii comuniste... înfăptuirea societăţii tehnico-ştiinţifice.

Evident, Bucureştiul, după Moscova ! Şi-a însuşit, de asemenea, acest slogan. Dar în felul acesta s-a dat o dublă lovitură: s-a obţinut nu numai acceptarea cercetărilor de lingvistică-matematică, era numită atunci lingvistică computaţională... mă rog, erau asociate cu informatica, cu revoluţia tehnico-ştiinţifică, traducerea automată... asta era ideea atunci, că trebuie să pregătim posibilitatea traducerii automate. Traducerea să nu mai fie făcută manual, ci cu maşina, dintr-o limbă în alta. Şi problema era considerată crucială, pentru că ruşii doreau să poată să traducă cât mai uşor din engleză în rusă, şi americanii din rusă în engleză. Şi în momentul în care s-a produs această schimbare de optică, pentru că ştiţi că lingvistica era foarte... un teren foarte minat, în urma documentelor lui Stalin privind marxismul şi lingvistica. Dar, dintr-o dată, lingvistica-matematică a scăpat din această vânătoare, trecând în ramura ştiinţifică-tehnologică.

Şi eu am beneficiat de... am avut un mare noroc de a beneficia, pentru că, România imitând Moscova... imediat îmi aduc eu aminte că Moisil şi Rosetti, în colaborare, deci un matematician şi un lingvist, au militat pentru introducerea la noi a preocupărilor de lingvistică-matematică, au militat pentru crearea unui învăţământ universitar de lingvistică-matematică, şi am fost una din primele ţări din lume în care s-a înfăptuit acest lucru, eu ca matematician şi profesorul Emanuel Vasiliu de la Filologie ca lingvist. Şi în felul acesta am demarat bine în acest domeniu, ni s-au înlesnit şi anumite schimburi cu străinătatea, pentru că am putut să-mi trimit atunci... eu publicasem un manual de lingvistică-matematică la Universitatea din Bucureşti, apăruse în 1963 la Editura Didactică, şi ni s-a permis să trimitem aceste lucrări, le-am trimis în străinătate la diverse personalităţi care se ocupau de lucruri similare, şi faptul este că imediat această carte a fost tradusă la Londra, la New York, Moscova, Paris, Praga etc. Deci, din acest punct de vedere, am avut un anumit noroc !”

[C845, 858, Arhiva de istorie orală a Societăţii de Radiodifuziune, interviu realizat de Silvia Iliescu, 10 noiembrie 1998]

Share