Istorie Orală
RSS Istorie Orală

Mărturii ale participanților la răscoala din 1907, păstrate în Arhiva Radio România

Mărturii ale participanților la răscoala din 1907, păstrate în Arhiva Radio România
Ștefan Luchian, `La împărțitul porumbului` (1905)

"Fractura dintre elită și mase e atât de profundă, încât contrastele apar ca două lumi între care comunicarea autentică e practic inexistentă. Fenomenul e lesne de constatat în 1907, când se produce marea răscoală țărănească. Izbucnită îndată după celebrările fastuoase ale celor 40 de ani de domnie a regelui Carol, ea a fost tot atât de neașteptată ca și un seism." (Florin Constantiniu)

Obligați să muncească istovitor pe pământul boierilor pentru o cotă parte din recoltă, împovărați de condițiile învoielilor agricole, țăranii din comuna Flămânzi, județul Botoșani, s-au răsculat în februarie 1907. În scurt timp, revolta lor avea să cuprindă întreaga țară, cu manifestările cele mai violente în Muntenia și Oltenia, unde represiunea armatei avea să fie extrem de brutală.

Totul a început într-o duminică, zi de târg la Flămânzi, când lumea din toate satele apropiate se adunase la iarmaroc. Nemultumiți că nu se încheiau învoielile agricole, oamenii s-au dus la administratorul moșiei – arendată de trustul lui Mochi Fischer - și l-au luat la întrebări. Administratorul n-a vrut să stea de vorbă cu ei, ba chiar l-a lovit pe unul, Dolhescu, și asta a fost ca o scânteie. Țăranii au început și ei să lovească în stânga și în dreapta, i-au bătut pe toți de acolo, l-au bătut pe administrator, au atacat conacul și au golit magaziile cu cereale și cu porumb. Autoritățile au intervenit imediat, trimițând armata.

Represiunea a fost sălbatică: țăranii au fost legați de mâini și târâți în urma cailor până la Botoșani, cale de 30 de kilometri. Au adus tunuri pe dealurile din împrejurimi și au amenințat că vor deschide focul asupra răsculaților. Învățătorul satului, Constantin Maxim, a fost arestat de jandarmi. Preotul Toma Săvescu a fost arestat și el. Pe când era dus cu trăsura la Botoșani, unul dintre jandarmi, probabil din milă, i-a dat drumul.

Răscoala s-a răspândit în întreaga Moldovă, mai multe proprietăți ale latifundiarilor fiind distruse și mulți arendași fiind uciși sau răniți. Ca un șuvoi de lavă, revolta a cuprins apoi toată țara. Guvernul conservator nu a putut face față situației și și-a prezentat demisia, astfel încât liberalii lui Dimitrie Sturdza au preluat puterea.

La 18 martie a fost declarată starea de urgență, apoi mobilizarea, până la 29 martie numărul soldaților mobilizați ajungând la peste 100.000. Represiunea a fost excesivă. Deși numărul exact al victimelor nu este cunoscut, el este probail de ordinul miilor.

În Arhiva Societății Române de Radiodifuziune s-au păstrat, într-o înregistrare realizată la începutul anilor '60 , amintirile câtorva participanți la evenimentele din tulburata primăvară a anului 1907.

Nicolae Zamfir, țăran din satul Șticovița, comuna Vlădaia, jud. Mehedinți

“Arendașul era un ciocoi și el, în loc de contract nou, ne aducea [pentru pază] turci din Turcia. Paznicul turc avea un brâu roșu și o curea peste brâul ăla roșu și era încins cu cartușe, că avea boată, revolverul, carabina pe spinare și cuțitul. Țăranul, când pleca cu calul la muncă pe tarla, turcu’ era pitit, fie în porumb, fie în grâu. Și omul, oropsit de muncă, săracu’ de el, scăpa boii - că așa sunt boii, flămânzi! - ori la dreapta, ori la stânga, ori în grâu ori în porumb și turcu’ îl ochea. Îl ochea turcu’, se lua după el. Turcu’ care era înarmat, când apărea în fața omului, omul rămânea înmărmurit. “Mă, tu! Mă, tu! - așa vorbea - ai făcut rău acolo, la porumb...” Bietul om tremura în fața lui. Se repezea turcul ca să ia zălog, lua haina după el și o ducea la sediul lor. Țăranul se ducea la administratorul care conducea moșia și îi spunea că i-a luat turcu’ haina. Arendașul îl întreba pe el: “Pentru ce-a luat ?!...” “S-a abătut cu boii în grâu sau în porumb….” Îl lua pe țăran, avea un rastel de haine, pe peretele ăla haine din satul Ștircovița, pe ăla din Vlădaia, pe ăsta era Almăjelu. “Cunoști ce ți-a luat turcu’ ?” “Da, asta e haina mea.” “Ce-ai stricat?” “Au intrat boii, fie în grâu, fie în porumb....” Dacă era în grâu, plăteai cinci bănicioare, numai că s-a abătut în grâu, cinci bănicioare amenda. La porumb, iar, cinci târne. Dacă vrei să muncești în natură, făceai cinci zile că s-au abătut boii... În afară de asta, pe bieții oameni îi punea la dări pentru pământu’ lui, ce cădeau la învoială, câte cinci zile de clacă la porumb, la grâu, la câte și câte... Omul nu putea să le facă.

În afară de asta, țăranul se ducea la boier: “Cucoane, îmi trebuie și mie pânză pentru copii, îmi trebuie și mie un ban să-mi iau și eu ce-mi mai trebuie...” – ciocoiu’ avea și prăvălie. Îi da ce dorise țăranul, nu lua nici un ban, socotea marfa în bani și banii ăștia îi transforma în zile de clacă, să muncești. Acum, omul cumpăra, ce lua de la boier îi băga în zile de clacă, plus zilele de clacă ce le facea pentru învoială, [deci] se aduna prea multă muncă ca s-o facă. Și după ce treiera grâul, venea să împartă grâul, își lua boierul grâul lui, și pe urmă la țăran socotea ce a lucrat, ce n-a lucrat. Și ce n-a lucrat, îi socotea în natură, după cum era prețul atunci și îi lua din grămada lui, lua și sămânța și de multe ori se întâmpla că se termina [grâul] și datoria țăranului tot nu era achitată. Și pe urmă se întorcea să ia sămânța... toată viața lui nu mai scăpa de la ciocoi !

Și-așa că oamenii, la 1907, când au văzut că nu mai pot să mai suporte greutățile pământului, s-au opus. Nu au vrut să mai iscălească actul de învoială. Pe urmă au venit la Vlădaia oamenii, ca să spună și primarului că ei nu mai iscălesc actul de învoială, că nu le convine, sunt sătui de muncă. Și atunci a venit un maior cu un escadron de cavalerie și i-a întrebat: “Ce vreți ?” “Pământ, că nu mai putem să suportăm greutățile ciocoiului, ce le pune asupra noastră.” Nu le-a convenit, pentru că armata ținea tot cu boierii, primarul ținea cu boierii, bietul țăran era omul nimănui !

Pârvu lui Gheorghe, țăran din comuna Vlădaia, jud. Mehedinți

"Atunci aveam 16 ani, când s-a început revoluția asta; într-o dimineață s-au adunat câțiva oameni la curte și unul din ei o dat cu securea în poartă. Și a năvălit lumea înăuntru în curtea conacului, s-o pus și o luat grâu, porumb de-acolo, o sfărâmat, lumea o cărat tot de-acolo... s-o pus cu parii, cu securea și-au sfărâmat. Apoi, vine o patrulă călărească, a intrat în sat și armata o înconjurat curtea și oamenii o scăpat, unu-n colo, unu-n colo, băgaseră carele cu grâu, și-au rămas carele acolo și oamenii au scăpat cu boii. Nu i-a mai împușcat... Administratorul moșiei a plecat cu trăsura în vale și s-o pus oamenii cu ciomegele, cu parii dădeau în el..."

Dumitru Simionescu - învățător în comuna Flămânzi, jud. Botoșani

"Nu numai la Flămânzi o fost [răscoala], o fost peste tot, în toată țara. Aceeași situație, sau aproape aceeași situație. La noi o fost ceva mai grea, aici s-o întâmplat să fie niște oameni foarte hotărâți care nu s-o dat nici cumpărați de către arendași, nici cumpărați de vechil. Ei or vrut să lupte pentru toți țăranii, că luptau nu numai pentru ei, ei spuneau: “Noi luptăm pentru copiii noștri, pentru viitorul nepoților noștri...”, asta îi încuraja pe toți țăranii. În celelate sate aveau o oarecare încredere, ei nu făceau nimic până nu spuneau: “ Să vedem întâi ce fac cei de la Flămânzi...”, apoi luau o hotărâre.

[După începerea răscoalei] o venit prefectul, o făcut ancheta. La anchetă o constatat ce-o fost, că vechilul l-o lovit pe-acela, pe Dolhescu, o făcut raport la București, la Ministerul de Interne și o arătat ce-o fost aici... Și cere ajutor, armată, ca să-i potolească [pe țărani]. De la Botoșani s-o dat ordin la jandarmi și i-o arestat pe unii capi, i-o dus la Frumușica, unde era secție de jandarmi, i-o bătut. Și pe învățătorul satului l-o bătut, pe învățătorul meu, Constantin Maxim, și pe preotul Toma Săvescu l-o bătut și pe dânsul. Pe urmă mai trec câteva zile și vine un escadron de cavalerie, mai mulți, să aresteze, să-i ducă acolo [la Botoșani], că răscoala nu se potolea, se tot întindea. I-o prins pe țărani, i-o dus pe jos la Botoșani, îi fugărea cu caii pe șosea, îi bătea și îi fugărea, cădeau jos și iarăși îi bătea și îi scula și iarăși îi mâna până la Botoșani. Acolo, iar bătaie, și la tribunal. Pe urmă l-o arestat, într-o noapte, pe învățător și pe preot, i-o luat cu trăsura la Botoșani, i-o cercetat și tot mereu le spunea: “Bă, voi sunteți buni de împușcat!” - adică îi considera mai vinovați decât pe țărani !

După câteva zile, după escadronul de cavalerie, o venit și o baterie de artilerie cu patru tunuri, comandată de un căpitan. Bateria s-a instalat la moara de vânt pe un deal, în apropierea satului, o pus tunurile în bătaie de foc, ca să distrugă satul. Primarul i-o spus să nu facă treaba asta, că dacă face așa i-o dat a înțelege că țăranii or să se repeadă asupra bateriei și e pericol și pentru ei, mai bine să se întoarcă la Botoșani și să nu mai execute ordinul.

În alte sate [răscoala] a continuat mai mult de o lună, o lună și jumătate o ținut în țară... O căzut atâția, mii de țărani! Răscoala o fost potolită, oamenii s-o astâmpărat, dar dreptate nu le-o făcut. Ei tot or plătit mai scump, tot așa or muncit, tot erau bătuți, tot erau persecutați, tot greu or trăit. Asta o durat până la 1920 [de fapt 1921], când s-o făcut împroprietărirea cu pământ: fiecare familie o primit 5 hectare de pământ.



Agenția RADOR - 19.03.2014 8:54