Mărturii ale participanţilor la răscoala din 1907, păstrate în Arhiva Radio România

Ştefan Luchian, `La împărţitul porumbului` (1905)

"Fractura dintre elită şi mase e atât de profundă, încât contrastele apar ca două lumi între care comunicarea autentică e practic inexistentă. Fenomenul e lesne de constatat în 1907, când se produce marea răscoală ţărănească. Izbucnită îndată după celebrările fastuoase ale celor 40 de ani de domnie a regelui Carol, ea a fost tot atât de neaşteptată ca şi un seism." (Florin Constantiniu)

Obligaţi să muncească istovitor pe pământul boierilor pentru o cotă parte din recoltă, împovăraţi de condiţiile învoielilor agricole, ţăranii din comuna Flămânzi, judeţul Botoşani, s-au răsculat în februarie 1907. În scurt timp, revolta lor avea să cuprindă întreaga ţară, cu manifestările cele mai violente în Muntenia şi Oltenia, unde represiunea armatei avea să fie extrem de brutală.

Totul a început într-o duminică, zi de târg la Flămânzi, când lumea din toate satele apropiate se adunase la iarmaroc. Nemultumiţi că nu se încheiau învoielile agricole, oamenii s-au dus la administratorul moşiei – arendată de trustul lui Mochi Fischer - şi l-au luat la întrebări. Administratorul n-a vrut să stea de vorbă cu ei, ba chiar l-a lovit pe unul, Dolhescu, şi asta a fost ca o scânteie. Ţăranii au început şi ei să lovească în stânga şi în dreapta, i-au bătut pe toţi de acolo, l-au bătut pe administrator, au atacat conacul şi au golit magaziile cu cereale şi cu porumb. Autorităţile au intervenit imediat, trimiţând armata.

Represiunea a fost sălbatică: ţăranii au fost legaţi de mâini şi târâţi în urma cailor până la Botoşani, cale de 30 de kilometri. Au adus tunuri pe dealurile din împrejurimi şi au ameninţat că vor deschide focul asupra răsculaţilor. Învăţătorul satului, Constantin Maxim, a fost arestat de jandarmi. Preotul Toma Săvescu a fost arestat şi el. Pe când era dus cu trăsura la Botoşani, unul dintre jandarmi, probabil din milă, i-a dat drumul.

Răscoala s-a răspândit în întreaga Moldovă, mai multe proprietăţi ale latifundiarilor fiind distruse şi mulţi arendaşi fiind ucişi sau răniţi. Ca un şuvoi de lavă, revolta a cuprins apoi toată ţara. Guvernul conservator nu a putut face faţă situaţiei şi şi-a prezentat demisia, astfel încât liberalii lui Dimitrie Sturdza au preluat puterea.

La 18 martie a fost declarată starea de urgenţă, apoi mobilizarea, până la 29 martie numărul soldaţilor mobilizaţi ajungând la peste 100.000. Represiunea a fost excesivă. Deşi numărul exact al victimelor nu este cunoscut, el este probail de ordinul miilor.

În Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune s-au păstrat, într-o înregistrare realizată la începutul anilor '60 , amintirile câtorva participanţi la evenimentele din tulburata primăvară a anului 1907.

Nicolae Zamfir, ţăran din satul Şticoviţa, comuna Vlădaia, jud. Mehedinţi

“Arendaşul era un ciocoi şi el, în loc de contract nou, ne aducea [pentru pază] turci din Turcia. Paznicul turc avea un brâu roşu şi o curea peste brâul ăla roşu şi era încins cu cartuşe, că avea boată, revolverul, carabina pe spinare şi cuţitul. Ţăranul, când pleca cu calul la muncă pe tarla, turcu’ era pitit, fie în porumb, fie în grâu. Şi omul, oropsit de muncă, săracu’ de el, scăpa boii - că aşa sunt boii, flămânzi! - ori la dreapta, ori la stânga, ori în grâu ori în porumb şi turcu’ îl ochea. Îl ochea turcu’, se lua după el. Turcu’ care era înarmat, când apărea în faţa omului, omul rămânea înmărmurit. “Mă, tu! Mă, tu! - aşa vorbea - ai făcut rău acolo, la porumb...” Bietul om tremura în faţa lui. Se repezea turcul ca să ia zălog, lua haina după el şi o ducea la sediul lor. Ţăranul se ducea la administratorul care conducea moşia şi îi spunea că i-a luat turcu’ haina. Arendaşul îl întreba pe el: “Pentru ce-a luat ?!...” “S-a abătut cu boii în grâu sau în porumb….” Îl lua pe ţăran, avea un rastel de haine, pe peretele ăla haine din satul Ştircoviţa, pe ăla din Vlădaia, pe ăsta era Almăjelu. “Cunoşti ce ţi-a luat turcu’ ?” “Da, asta e haina mea.” “Ce-ai stricat?” “Au intrat boii, fie în grâu, fie în porumb....” Dacă era în grâu, plăteai cinci bănicioare, numai că s-a abătut în grâu, cinci bănicioare amenda. La porumb, iar, cinci târne. Dacă vrei să munceşti în natură, făceai cinci zile că s-au abătut boii... În afară de asta, pe bieţii oameni îi punea la dări pentru pământu’ lui, ce cădeau la învoială, câte cinci zile de clacă la porumb, la grâu, la câte şi câte... Omul nu putea să le facă.

În afară de asta, ţăranul se ducea la boier: “Cucoane, îmi trebuie şi mie pânză pentru copii, îmi trebuie şi mie un ban să-mi iau şi eu ce-mi mai trebuie...” – ciocoiu’ avea şi prăvălie. Îi da ce dorise ţăranul, nu lua nici un ban, socotea marfa în bani şi banii ăştia îi transforma în zile de clacă, să munceşti. Acum, omul cumpăra, ce lua de la boier îi băga în zile de clacă, plus zilele de clacă ce le facea pentru învoială, [deci] se aduna prea multă muncă ca s-o facă. Şi după ce treiera grâul, venea să împartă grâul, îşi lua boierul grâul lui, şi pe urmă la ţăran socotea ce a lucrat, ce n-a lucrat. Şi ce n-a lucrat, îi socotea în natură, după cum era preţul atunci şi îi lua din grămada lui, lua şi sămânţa şi de multe ori se întâmpla că se termina [grâul] şi datoria ţăranului tot nu era achitată. Şi pe urmă se întorcea să ia sămânţa... toată viaţa lui nu mai scăpa de la ciocoi !

Şi-aşa că oamenii, la 1907, când au văzut că nu mai pot să mai suporte greutăţile pământului, s-au opus. Nu au vrut să mai iscălească actul de învoială. Pe urmă au venit la Vlădaia oamenii, ca să spună şi primarului că ei nu mai iscălesc actul de învoială, că nu le convine, sunt sătui de muncă. Şi atunci a venit un maior cu un escadron de cavalerie şi i-a întrebat: “Ce vreţi ?” “Pământ, că nu mai putem să suportăm greutăţile ciocoiului, ce le pune asupra noastră.” Nu le-a convenit, pentru că armata ţinea tot cu boierii, primarul ţinea cu boierii, bietul ţăran era omul nimănui !

Pârvu lui Gheorghe, ţăran din comuna Vlădaia, jud. Mehedinţi

"Atunci aveam 16 ani, când s-a început revoluţia asta; într-o dimineaţă s-au adunat câţiva oameni la curte şi unul din ei o dat cu securea în poartă. Şi a năvălit lumea înăuntru în curtea conacului, s-o pus şi o luat grâu, porumb de-acolo, o sfărâmat, lumea o cărat tot de-acolo... s-o pus cu parii, cu securea şi-au sfărâmat. Apoi, vine o patrulă călărească, a intrat în sat şi armata o înconjurat curtea şi oamenii o scăpat, unu-n colo, unu-n colo, băgaseră carele cu grâu, şi-au rămas carele acolo şi oamenii au scăpat cu boii. Nu i-a mai împuşcat... Administratorul moşiei a plecat cu trăsura în vale şi s-o pus oamenii cu ciomegele, cu parii dădeau în el..."

Dumitru Simionescu - învăţător în comuna Flămânzi, jud. Botoşani

"Nu numai la Flămânzi o fost [răscoala], o fost peste tot, în toată ţara. Aceeaşi situaţie, sau aproape aceeaşi situaţie. La noi o fost ceva mai grea, aici s-o întâmplat să fie nişte oameni foarte hotărâţi care nu s-o dat nici cumpăraţi de către arendaşi, nici cumpăraţi de vechil. Ei or vrut să lupte pentru toţi ţăranii, că luptau nu numai pentru ei, ei spuneau: “Noi luptăm pentru copiii noştri, pentru viitorul nepoţilor noştri...”, asta îi încuraja pe toţi ţăranii. În celelate sate aveau o oarecare încredere, ei nu făceau nimic până nu spuneau: “ Să vedem întâi ce fac cei de la Flămânzi...”, apoi luau o hotărâre.

[După începerea răscoalei] o venit prefectul, o făcut ancheta. La anchetă o constatat ce-o fost, că vechilul l-o lovit pe-acela, pe Dolhescu, o făcut raport la Bucureşti, la Ministerul de Interne şi o arătat ce-o fost aici... Şi cere ajutor, armată, ca să-i potolească [pe ţărani]. De la Botoşani s-o dat ordin la jandarmi şi i-o arestat pe unii capi, i-o dus la Frumuşica, unde era secţie de jandarmi, i-o bătut. Şi pe învăţătorul satului l-o bătut, pe învăţătorul meu, Constantin Maxim, şi pe preotul Toma Săvescu l-o bătut şi pe dânsul. Pe urmă mai trec câteva zile şi vine un escadron de cavalerie, mai mulţi, să aresteze, să-i ducă acolo [la Botoşani], că răscoala nu se potolea, se tot întindea. I-o prins pe ţărani, i-o dus pe jos la Botoşani, îi fugărea cu caii pe şosea, îi bătea şi îi fugărea, cădeau jos şi iarăşi îi bătea şi îi scula şi iarăşi îi mâna până la Botoşani. Acolo, iar bătaie, şi la tribunal. Pe urmă l-o arestat, într-o noapte, pe învăţător şi pe preot, i-o luat cu trăsura la Botoşani, i-o cercetat şi tot mereu le spunea: “Bă, voi sunteţi buni de împuşcat!” - adică îi considera mai vinovaţi decât pe ţărani !

După câteva zile, după escadronul de cavalerie, o venit şi o baterie de artilerie cu patru tunuri, comandată de un căpitan. Bateria s-a instalat la moara de vânt pe un deal, în apropierea satului, o pus tunurile în bătaie de foc, ca să distrugă satul. Primarul i-o spus să nu facă treaba asta, că dacă face aşa i-o dat a înţelege că ţăranii or să se repeadă asupra bateriei şi e pericol şi pentru ei, mai bine să se întoarcă la Botoşani şi să nu mai execute ordinul.

În alte sate [răscoala] a continuat mai mult de o lună, o lună şi jumătate o ţinut în ţară... O căzut atâţia, mii de ţărani! Răscoala o fost potolită, oamenii s-o astâmpărat, dar dreptate nu le-o făcut. Ei tot or plătit mai scump, tot aşa or muncit, tot erau bătuţi, tot erau persecutaţi, tot greu or trăit. Asta o durat până la 1920 [de fapt 1921], când s-o făcut împroprietărirea cu pământ: fiecare familie o primit 5 hectare de pământ.

Share