17 martie 1944: Începerea tratativelor pentru armistiţiu purtate de România cu Aliaţii, la Cairo

Din vara anului 1943, până în primăvara următoare, pe frontul estic armatele germane au fost împinse mereu înapoi, spre frontierele României. Măcinarea inutilă a trupelor româneşti a făcut ca tot mai mulţi oameni politici din România să se gândească la acţiuni de scoatere a ţării din război. Figura-cheie era Iuliu Maniu, liderul opoziţiei democratice.

La sfârşitul lui 1943, Aliaţii occidentali acceptaseră propunerea lui Maniu să fie trimis un reprezentant pentru negocieri. Acesta îl propusese pe prinţul Barbu Ştirbei, care, în februarie 1944, a fost expediat la Cairo, acolo unde se afla sediul Comandamentului Aliat pentru Orientul Mijlociu. Avea să fie urmat, în mai, de diplomatul Constantin Vişoianu. Plecarea prinţului se făcea cu încuviinţarea lui Ion Antonescu, cu care discutase înainte de călătorie.

În prima zi a tratativelor de la Cairo, 17 martie 1944, prinţul Stirbey a declarat că regele, opoziţia şi guvernul României doreau să treacă de partea Aliaţilor. Cerea, în schimb, respectarea independenţei ţării şi a drepturilor sale teritoriale, precum şi recunoaşterea statutului de cobeligerant. Întrebat ce înţelegea prin “drepturi teritoriale”, Barbu Ştirbei a specificat retrocedarea nordului Transilvaniei şi stabilirea viitorului Basarabiei prin plebiscit. Cei trei aliaţi, S.U.A., Marea Britanie şi URSS nu şi-au luat nici un fel de angajament, dar au precizat că prima condiţie pentru orice înţelegere era capitularea necondiţionată.

Viaceslav Molotov a acordat puţină importanţă declaraţiilor lui Ştirbei: se îndoia că Maniu i se opunea cu adevărat lui Ion Antonescu. Diplomaţii americani şi britanici erau înclinaţi să dea curs unei înţelegeri ca cea propusă de reprezentantul român şi chiar să asigure independenţa ţării şi să examineze cu grijă problema graniţelor postbelice ale României.

Negocierile erau menite să se desfăşoare în secret. Totuşi, anglo-americanii au făcut indiscreţii voite, lăsând să apară în presă informaţii despre misiunea prinţului Ştirbei. Aceasta pentru planul lor de intoxicare strategică a germanilor.

Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii păstrează documente sonore de o mare valoare despre misiunea Ştirbei-Vişoianu la Cairo. Două dintre acestea – mărturia lui Constantin Vişoianu şi a lui George Duca – au fost oferite de postul de radio Vocea Americii, din emisiuni difuzate în 1975. Din acelaşi an datează înregistrarea cu generalul Constantin Vasiliu Răşcanu, realizată de Eleonora Cofas, muzeograf la Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti.

Constantin Vişoianu, diplomat, ministru de externe în 1944-1945

“Eu am sosit la Cairo la 10 mai 1944, unde am găsit pe Barbu Ştirbei sosit mai înaintea mea cu două luni. Eu am fost trimis de opoziţia naţională formată din cele trei partide democratice, sub conducerea efectivă a lui Maniu, având alături de el pe Brătianu, şeful Partidului Liberal şi pe Titel Petrescu, şeful Partidului Socialist. Acţiunea toată a fost dusă sub conducerea efectivă a lui Maniu şi în cunoştinţa şi cu autorizarea regelui.

Dar din punct de vedere oficial, politic, nu exista o cunoştinţă a acestor tratative, a acestor demersuri care se făceau prin dumneavoastră şi prin Ştirbei? Guvernul nu avea cunoştinţă de aceste lucruri? Guvernul Antonescu avea cunoştinţă şi el autorizase plecarea din ţară a lui Ştirbei. Ei n-au autorizat plecarea mea din ţară, încât eu am plecat clandestin (...).

Eu am sosit la Cairo aducând cu mine un plan al loviturii militare care era făcut de grupul de generali sub conducerea lui Maniu. A doua zi după sosirea mea la Cairo, am fost convocat de cei trei ambasadori ai Marii Britanii, ai Americii şi ai Rusiei Sovietice pentru ca să le aduc la cunoştinţă planul militar. Le-am adus la cunoştinţă planul militar, le-am spus că noi suntem gata, românii, să facem lovitura militară în momentul când Aliaţii ne comunică că sunt de acord. A doua zi, reprezentantul englez şi reprezentantul american, cei doi ambasadori ne-au comunicat că guvernele lor sunt de acord cu lovitura militară şi cu participarea lor în această lovitură, însă trebuie să aşteptăm răspunsul Rusiei Sovietice.

Răspunsul Rusiei Sovietice a fost amânat zi după zi, săptămâni după săptămâni. Mergeam din trei în trei zile la ambasadorul Marii Britanii şi la american şi le ceream să obţină cât mai curând răspunsul, pentru că în aceeaşi vreme România era bombardată de Aliaţi. Ei ne răspundeam: `Noi facem toate intervenţiile, atât aici cât şi la Moscova, însă ruşii amână, amână şi nu vor să ne dea răspunsul`. În aşa fel încât ştiind, având informaţii acolo şi de la englezi şi de la americani că ruşii pregătesc ofensiva militară în România, că se găseau asupra Iaşiului, pătrunseseră în partea de nord-est a ţării, erau gata să înceapă aceasta fără armistiţiu, pentru că ei erau siguri că reuşesc lovitura militară şi că intră în România fără nici o obligaţie.

Mi-aduc aminte că într-o zi am fost cu Lord Moyne la ambasadorul sovietic. Lord Moyne mi-a spus: `Noi facem tot felul de intervenţii... n-avem răspuns! Hai cu mine încă o dată la ambasadorul sovietic`. Am mers la ambasadorul sovietic. Şi Lord Moyne i-a spus: `Domnule ambasador, aşteptăm răspunsul. Trebuie să vie cât mai curând, pentru că e în interesul nostru ca România să facă armistiţiu`. El a răspuns: `N-am până acum nici un răspuns de la Moscova`. Atunci Lord Moyne a spus: `Nu poţi să ceri încă o dată? Dă, te rog, o telegramă şi cere răspunsul!`. La care ambasadorul sovietic a răspuns: `Dar dumneata crezi că un ambasador sovietic poate să puie această întrebare guvernului său?` Şi până la urmă n-am avut răspunsul!

Fiindu-ne frică că începe ofensiva militară sovietică fără răspuns, am dat telegramă lui Maniu să facă lovitura militară fără a avea răspunsul sovietic. Şi aşa s-a întâmplat: noi am făcut lovitura militară şi am făcut armistiţiul, fără să fi avut răspunsul sovietic. După ce-am făcut lovitura militară, a venit ambasadorul sovietic la mine şi mi-a spus că ei sunt de acord - dar după ce-o făcusem! - şi că acceptă şi cele patru modificări în textul armistiţiului pe care eu le cerusem, dar pe care mai târziu nu le-au respectat.

Dumneavoastră vă referiţi la actul armistiţiului. În fond, vă rog să spuneţi, să precizaţi despre ce este vorba şi care este data la care vă referiţi.

Noi am încheiat forma de armistiţiu oarecum inoficial la Cairo. Textul ni s-a dat mai înainte, eu am cerut câteva modificări pe care nu le-am obţinut tot din cauza ruşilor care pe urmă, cum spusei, au spus că le acceptă dar nu le-au respectat niciodată şi cu acest text - pentru că nu putea să fie oficială negocierea mea, că eu reprezentam opoziţia nu guvernul - cu acest text am mers pe urmă la Moscova şi acolo am început aşa-zisele negocieri cu reprezentanţii celor trei puteri sub preşedinţia lui Molotov.”

George Duca, fiul lui I.G. Duca, diplomat, însărcinat cu afaceri la Stockholm

“Cei din ţară ne înştiinţau în linii generale de ceea ce se petrecea la Ankara şi pe urmă la Cairo, evident cu băgare de seamă, cu atât mai vârtos că ar fi fost un text sau texte mult prea lungi de comunicat. Totuşi, pe de-o parte, prin telegrame, pe cât le era posibil îmi comunicau ceea ce doreau ei ca eu să ştiu spre comunicare mai departe anglo-americanilor şi apoi ruşilor, iar pe de altă parte, de câte ori era câte un curier din viu grai curierul - care întotdeauna era unul din băieţii de la cifru -, ne spunea despre ceea ce era vorba. Ori, atunci erau scrisori care-mi comunicau, cifrate sau necifrate, mai pe îndelete spre ştiinţa mea.

Evident că era ceea ce noi numeam `opoziţie democrată unită`, din care evident că comuniştii, în ciuda a ceea ce ei spun, nu făceau parte, că nu au luat parte decât în ultimele luni, mi se pare, înainte de 23 august. Nu sunt ei aceia care au făcut 23 august, au făcut-o numai Maiestatea Sa regele, împreună cu mâna de tineri care erau împrejurul lui şi evident, mai cu seamă sub egida domnului Iuliu Maniu care a fost persoana principală în a hotărî şi în a da direcţiunile cuvenite de la început, de prin ‘42. Este desigur un fenomen interesant că în momentele acestea atât de grele şi de care depindea viitorul întreg al poporului românesc, o mână de oameni să fi hotărât - din care nu făceau parte comuniştii, decât numai la urmă! - să îndeplinească ceea ce au îndeplinit cu succesul pe care-l cunoaşteţi.”

Constantin Vasiliu Răşcanu, general, ministru de război, 1945-1946

“Conform înştiinţării primite în dimineaţa de 27 iulie, la orele 22:00 am ajuns la casa de pe strada Kiseleff nr. 33 unde se ţinea a treia şedinţă a Comitetului Politic. La sosirea mea acolo, în salonul în care se ţinea nu am găsit decât pe Emil Bodnăraş, Lucreţiu Pătrăşcanu, Niculescu Buzeşti care discutau împreună. Intru şi eu încet şi încep să sosească colonelul Dămăceanu, apoi generalul Sănătescu.

Şedinţa se deschide şi generalul Sănătescu dă cuvântul lui Niculescu Buzeşti, să spună dacă au lut legătură cu Stârcea. La răspunsul său că încă nu poate să spună nimic, se trece la chestiunea armistiţiului, unde şi cui să se ceară armistiţiul. Niculescu Buzeşti, susţinut de Mocsony Stârcea, susţinea că cererea de armistiţiu să se facă la Cairo prin cei doi delegaţi ai P.N.L. şi P.N.Ţ., Ştirbei şi Vişoianu, adresată la cei trei, Anglia, SUA şi URSS. Apoi să se ceară un ajutor, unităţi aeropurtate.

La aceasta, Lucreţiu Pătrăşcanu spune că cererea de armistiţiu să se facă către URSS, nicidecum la Cairo, căci noi cu ea suntem în război şi nu cu anglo-americanii, cărora noi nu le-am provocat nici un fel de pagube în război. Să ne adresăm URSS, cu ei să stabilim condiţiunile armistiţiului, data când se va începe executarea lui, delegaţii care se vor duce la tratative.

Se ridică apoi Bodnăraş care spune că să nu se mai tărăgăneze lucrurile, soluţia cea mai bună este aşa cum a spus-o tovarăşul Pătrăşcanu, să cerem armistiţiu URSS cu care suntem în război. Să nu mai lungim cu tratative la Cairo, că pot dura luni de zile. Poporul are nevoie de a ieşi din război cât mai curând, de a elibera ţara de hitlerişti, de a se încheia pacea cât mai repede. Calea cea mai bună este cea a tovarăşului Pătrăşcanu. Curajul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, tenacitatea lui m-au câştigat...”

Share