5 martie 1953 - Reacția românilor la vestea morții lui Iosif Vissarionovici Stalin

La începutul anilor ’50 ai secolului trecut, succesul “ordinii” staliniste care se întinsese din Europa până în Asia părea asigurat. Numai că dispariţia “tătucului” avea să schimbe evenimentele...

Cu puţin timp înainte de moartea lui Stalin, opinia publică românească era informată amănunţit desper boala sa, o congestie cerebrală care avea să-l răpună. Ziarul "Scânteia" din 5 martie publica pe prima pagină Comunicatul C.C. al P.C.U.S., precum şi Buletinul asupra sănătăţii lui I.V. Stalin, la 4 martie ora 2. Cititorii puteau afla care erau frecvenţa respiraţiei, pulsul şi tensiunea arterială maximă şi minimă a “marelui geniu al omenirii progresiste”. Urările de însănătoşire adresate “din adâncul inimii” de Gheorghe Gheorghiu Dej îşi făceau loc pe aceeaşi pagină. Apoi urările “întregului popor”, reportaje de la mitingurile de susţinere ale uzinelor din Bucureşti, mitinguri ţinute cu o zi înainte.

Academia R.P.R. îşi manifesta şi ea solidaritatea deschizând miercuri, 4 martie, orele 17.00, “Sesiunea ştiinţifică extraordinară consacrată genialei opere a tovarăşului Stalin Problemele economice ale socialismului în U.R.S.S”.

Vestea morţii lui Stalin – survenită la 5 martie 1953, la 21.50 ora Moscovei – avea să fie publicată în ziarele româneşti din 6 martie. În zilele care s-au scurs până la înmormântarea “marelui şi nemuritorului conducător şi părinte” în toată ţara, colectivele de oameni ai muncii şi-au manifestat în fel şi chip întristarea. În fruntea tuturor, conducerea partidului regiza spectacolul durerii, până în cele mai mici amănunte. Intelectualii satelor şi oraşelor erau chemaţi să-şi facă datoria faţă de “marele dispărut”. Pentru ca veselia să nu tulbure vaietele de jale, Consiliul de Miniştri al R.P.R. – în numele căruia semna preşedintele, Gheorghiu Dej – a hotărât: “Toate instituţiile de stat şi obşteşti, întreprinderile, uzinele, fabricile, minele, şcolile de toate gradele, unităţile Forţelor Armate, vor suspenda orice fel de festivităţi şi spectacole”. Pretutindeni în ţară erau organizate “pe linie de partid” mitinguri de doliu, ba chiar şi pe puntea vasului “Dimitrov” care naviga în acel moment în Marea Mediterană.

Toate aceste manifestări – şi încă multe altele – ale “sfâşietoarei dureri” au culminat cu mitingul de doliu din Bucureşti, din Piaţa Stalin (azi Charles de Gaulle), ţinut pe 9 martie, ziua în care la Moscova aveau loc funeraliile.

În Arhiva de istorie orală a Societăţii de Radiodifuziune se află câteva mărturii despre reacţiile comandate sau reale ale românilor care au trăit în acele zile speranţa unei schimbări în viaţa lor.

“Când a murit Stalin, (...) eram la Rădăuţi şi m-a pus directorul ca să pun doliu pe steag, ca să-l puie în bernă. Şi eu, după ce-am cusut acolo, pe steagul cela, am luat steagul pe spinare şi-am început să înconjur masa şi să încep a plânge după Stalin. Şi să-l bocesc: "Vai, tătucul colectiviştilor a murit! Ce ne facem noi de-acuma, c-a murit tătucul colectiviştilor?!", ce mi-a venit şi mie, vă puteţi închipui... Şi soţul [meu] arestat!... "Vai de mine, ce mă fac eu, ce mă fac?!... Da’ ce s-a face lumea de-acuma, fără tătucu’ ăsta?!" Şi aşa am înconjurat masa de vreo trei ori. Şi una din colege imediat a raportat. Şi a doua zi, de la Suceava, a venit în cancelarie şi m-a luat: "De ce ţi-ai bătut joc ?" "Eu nu mi-am bătut joc... eu l-am bocit! Eu sunt de la ţară, de la Bilca... La ţară, când moare un om, se boceşte şi eu l-am bocit... Şi dacă am spus c-a murit tata colectiviştilor, adevărat: colectivul nostru s-a făcut datorită Rusiei care a venit şi la noi. Şi-atunci eu n-am făcut nimic rău, dacă credeţi c-am făcut ceva rău, sunt la dispoziţia dumneavoastră !"... Şi după aceea m-am mai potolit eu...”

[C 809, Arhiva de istorie orală a SRR, interviu cu învăţătoarea Ecaterina Băltărescu, realizat de Silvia Iliescu la Rădăuţi]

*

“Când a murit Stalin, noi eram către sfârşitul facultăţii; mi-aduc aminte că s-au ţinut nişte mitinguri foarte speciale, sigur şi în instituţii şi în întreprinderi, dar în toate facultăţile, mitinguri care aveau un anume “protocol”, dacă pot spune (...). Eram absolut toţi în amfiteatru, într-unul din amfiteatrele mari şi venea un grup de decani, profesori care se aşezau la catedră; toată lumea în picioare, cu o anumită figură foarte îndurerată, dacă era posibil să fie cât de cât şi plânsă, cu atât mai bine...”

[C 215, Arhiva de istorie orală a SRR, interviu cu istoricul Coralia Fotino, realizat de Silvia Iliescu]

*

“Eram în facultate, s-au pus imediat nişte difuzoare în toate facultăţile, unde se transmitea permanent... E foarte interesant să vezi misterul acesta al psihologiei mulţimii. Aveai impresia că s-a produs cea mai mare catastrofă care se putea imagina, o catastrofă a întregii omeniri! Ore în şir, zile în şir, la microfon auzeam numai văicăreli, că Şi trebuie să vă mărturisesc că nu erau puţini cei care lăcrimau. Erau cu batista, cu... Asta era atmosfera creată...”

[C 858, Arhiva de istorie orală a SRR, interviu cu matematicianul Solomon Marcus, realizat de Silvia Iliescu]

Share