Mărturii din arhiva radio: 98 de ani de la naşterea academicianului Vladimir Trebici

Cunoscut demograf şi sociolog, Vladimir Trebici a avut o carieră ştiinţifică remarcabilă, începută cu un Manual elementar de statistică industrială (1950) şi continuată cu lucrări de mare importanţă: Modelul cibernetic al forţei de muncă (1974), Modele matematice în demografie (1976), Resursele umane ale Terrei (1981), Demografie şi etnografie (1986), Populaţia Terrei. Demografie mondială (1991).

Acest cărturar bucovinean s-a născut la 28 februarie 1916, la Horecea Mănăstirii, la 3 km de Cernăuţi. Pe când era copil a învăţat ucraineană, germană şi rusă, pentru că “altminteri nu exista comunicare” la Cernăuţi. Studiile le-a făcut la şcolile la care învăţase şi Mihai Eminescu: Şcoala Principală Moldovenească şi Liceul “Aron Pumnul”. În 1934 s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie şi la Facultatea de Drept pe care le-a absolvit patru ani mai târziu. A urmat apoi Şcoala de ofiţeri de cavalerie de la Sibiu, care avea să-l „arunce” pe front încă din primele zile ale intrării României în război. S-a întors în ţară în noiembrie 1946, după ce luptase la Odessa, la Cotul Donului şi fusese prizonier într-un lagăr din Caucaz.

În anul 1948, specializat deja în statistică şi demografie, a devenit profesor la Academia de Studii Economice la care 14 ani mai târziu avea să iniţieze un curs de demografie intitulat Statistica populaţiei. Cercetările le-a făcut în cadrul Institutului Central de Statistică, devenit apoi Direcţia Generală de Statistică. Iar recensământul populaţiei realizat în 1977, s-a făcut sub îndrumarea sa. Recunoscut în lume ca bun specialist, Vladimir Trebici a reprezentat România la Naţiunile Unite şi a condus mulţi ani Secţiunea Demografică a O.N.U. În 1992 Academia Română avea să-i aducă încă o recunoaştere, alegându-l membru titular.

Demograful şi sociologul Vladimir Trebici s-a stins din viaţă la Bucureşti, la 13 februarie 1999.

Arhiva de istorie orală a Societăţii de Radiodifuziune păstrează interviuri pe care academicianul le acordase realizatorului Silvia Iliescu în 5 şi 10 februarie 1997. Acestea sunt mărturii ale activităţii sale pasionate, mărturisiri despre trăirile şi viaţa personală, precum şi valoroase documente de istorie recentă a României.

“În ’33-‘34 eram student la Chimie, însă chimia pe vremea aceea, [se făcea] numai la facultate de ştiinţe, deci la Matematică, Fizică, Chimie, Ştiinţe naturale, Geografie; frecvenţa era obligatorie şi la curs şi la seminar, respectiv la laborator. Când s-a apropiat luna mai, mi-am dat seama că cu chimia eu nu pot să reuşesc, pentru că nu am fost la nici o oră de laborator care era în fiecare zi de la 2 la 6. De ce anume ?! O particularitate care singulariza Universitatea din Cernăuţi faţă de Universitatea din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi aşa mai departe consta în aceea că, în tradiţia austriacă şi mai largă germană, fiecare universitate avea Societăţi studenţeşti. Societate studenţească unde îţi petreceai mai mult timp decât la universitate - asta o evocă şi profesorul Traian Brăileanu la care eu mai târziu mi-am dat licenţa şi el spune: „Când mi-am luat bacalaureatul la Rădăuţi şi am venit la Cernăuţi, m-am înscris la Societatea Academică `Junimea` şi noi toată ziua acolo ne petreceam şi mai puţin mergeam la cursuri”. Acelaşi lucru şi eu. Numai că eu m-am înscris la o societate care cultiva tradiţiile medievale după modelul german: băteam duel - astăzi când îi spui cuiva chestia asta are un sentiment foarte ciudat ! - purtam uniforme, chiar săbii la festivităţi, încât asta era viaţa noastră. Deci, mai importantă era viaţa la Societatea studenţească, cu serate, cu cursuri obligatorii de dans aveam, cursuri obligatorii de maniere (...).

Când am văzut că se apropie examenele şi eu nu aveam nici o oră de la laborator la chimie, imediat am avut inspiraţia ca să mă înscriu la altă facultate. Şi atunci m-am înscris, ca să nu pierd anul, la Facultatea de Litere şi Filosofie pe de o parte, iar pe de altă parte la Facultatea de Drept pe care le-am terminat până la sfârşit. M-am înscris, că asta era teoria: un viitor intelectual, ca să aibă posibilităţi mai mari de a fi angajat undeva la stat - că cei mai mulţi mergeau la stat - e bine să aibă două licenţe, un avantaj în plus. Dacă făceai Litere şi Filosofie deveneai profesor de liceu şi cei mai mulţi asta şi urmăreau. Cei care făceau Dreptul se îndreptau spre avocatură sau aşa, dar foarte mulţi funcţionari de stat. De ce ? Asta e mentalitatea de pe vremuri pe care marele Ion Luca Caragiale a evocat-o, nu o dată: “Românul se naşte bursier, trăieşte ca funcţionar şi moare ca pensionar.” Cam asta era schema pe vremuri... (...)

La începuturile carierei mele ca statistician şi ca demograf - deci mă refer 1948-49-50 - însăşi statistica - care este disciplina cea mai cantitatică şi, s-ar spune, cea mai exemplă faţă de ideologie - era concepută ca ştiinţă socială care se fundamentează ştiinţific pe materialismul istoric şi pe economia politică marxist-leninistă. Dacă cineva are curiozitate ca să vadă cursurile mele vechi, de la Academia de Studii Economice, va afla cu oarecare surpriză şi cu sentimentul neplăcut că primele lecţii erau obiectul şi metoda statisticii şi fundamentarea ei pe materialismul istoric şi economia politică marxist-leninistă. Mai mult decât atât, erau lecţii întregi în care eram obligaţi ca să prezentăm contribuţia lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin... Dar să ştiţi că după aceea urmau “expunerea de metode”, “prezentarea de tabele”, cutare, când această injoncţiune nefericită era mult atenuată, fiindcă corelaţia se calculează după aceleaşi metode şi-n orânduirea socialistă, ca şi-n cea capitalistă etc., o serie dinamică - acelaşi lucru. Ori, această concepţie a trebuit ca s-o prezentăm şi în cadrul cursului de demografie, pe care l-am început mult mai târziu eu, când mi s-a încredinţat acest curs în 1962. Şi acolo trebuia să “vorbesc” : că demografia are caracter de clasă, că demografia burgheză falsifică etc, etc şi numai demografia socialistă este cea care exprimă adevărul obiectiv şi aşa mai departe (...).Cursul pe care l-am ţinut eu din ’62, câţiva ani de zile, s-a numit Statistica populaţiei.

După o anumită perioadă am reuşit să conving şi conducerea Academiei de Studii Economice şi Ministerul Invăţământului că există o disciplină, o ştiinţă autonomă, care se numeşte “demografie”. În sociologie s-a spus multă vreme: “N-avem nevoie de o sociologie, câtă vreme avem materialismul istoric”. Şi de-abia după ’65 încoace s-au pus lucrurile la punct, mai întâi în URSS, bineînţeles, după aceea şi în România, recunoscându-se că sociologia nu este o disciplină tipic burgheză etc. şi deci are drept la autonomie. Asta este o chestiune mai veche şi încâlcită din istoria ştiinţei. (...).

Câtă vreme s-a crezut - prin 1955-56 - că femeia, ca să poată fi atrasă “în producţie” - o altă expresie foarte sinistră - “să fie atrasă în câmpia muncii, cutare, ca factor...” etc., atunci s-au liberalizat avorturile, ca femeia să poată avea acces oricând la mijloace de planificare familială şi să devină un factor important în producţie. Şi asta are o explicaţie istorică. Când însă natalitatea a început să scadă foarte rapid, pe baza unei noi opţiuni a femeii, a familiei, atunci s-au luat măsurile de îngrădire a avorturilor şi a contracepţiei, fiind pedepsite, cum era şi la noi, Decretul 770 care era foarte draconic în privinţa asta, de ce? Fiindcă în perspectivă scădea numărul populaţiei. (...).

Ceea ce iarăşi astăzi trebuie să se ştie: datele statistice fiind culese, la sursa lor, la Oficiile de stare civilă, prelucrate pe judeţ până la nivelul macro-demografic, erau înregistrări grosso-modo corecte. Ele se depozitau la Direcţia Centrală de Statistică, prelucrate acolo, dar interpretarea, asta este foarte important ! Imediat ce o cifră statistică era neconformă cu schema şi cu veleitarismul regimului, era trecută la regim secret - asta, astăzi, lumea nu poate să înţeleagă - “mortalitatea a crescut mult - nu mai publicăm” ! Metoda cea mai simplă era asta: “Nu mai publicăm în Anuar, ca să nu ştie publicul şi nu comunicăm la Organizaţia Naţiunilor Unite sau la Organizaţia Mondială a Sănătăţii”.... Când sinuciderile cresc, de pildă, aşa mai departe... asta nu! Asta... strict secret ! Erau date statistice caracterizate “De uz intern” - asta era sintagma cea mai benignă, “de uz intern” - nu se publică, n-ai voie să foloseşti fără aprobare ! După aia intra “secret”, a doua era “strict secret” şi mai erau “strict secret, de importanţă republicană”.

Bănuiţi, deci, cât de multe oprelişti erau în folosirea şi difuzarea datelor statistice. Ori, Anuarul Statistic pe vremuri avea o grosime, mă rog, de 700-800 de pagini, iar în ultimii ani ai lui Ceauşescu, dacă avea 100 şi ceva de pagini ! Totul era transformat în procente, unde nu poţi să spui mare lucru, dacă nu cunoşti baza la care se face referire. Şi, mai mult decât atât, cifre întregi au fost trecute “la secret”. Eu însumi, dacă mergeam în străinătate, la congrese, simpozioane etc., cu comunicări, trebuia să fiu foarte prudent cu datele pe care le prezentam acolo. Uneori aveam date care, deşi erau “secrete” le-am şi folosit, mă rog, la un simpozion la Paris. Am produs multe informaţii statistice, pentru care după aceea am fost... “De unde am eu cifrele? Cine mi-a dat voie ca să...?!” N-am păţit nimic şi nu vreau să fac acuma pe martirul... dar am avut neplăceri pe chestia asta (...).

Am fost dat afară [de la Institutul de Statistică] la 15 iulie 1951, care este ziua Sfântului Vladimir. Manea Mănescu, care era de câteva luni director general la Direcţia Centrală de Statistică, înlocuindu-l pe viitorul academician Gheorghe Mihoc care era prea moale, prea binevoitor, prea împăciuitorist. Şi partidul l-a numit în fruntea acestei instituţii pe un tip revoluţionar. Şi-ntr-adevăr, a venit el [Manea Mănescu], a dat mai întâi jumate din funcţionarii vechi, i-a dat afară. Pe mine m-a reţinut, spunea că are nevoie de mine, încredere şi cutare, dar până la sfârşit m-a dat afară. Tot el, peste doi ani m-a rechemat. Dar am fost probabil singurul care am fost rechemat la Direcţia Centrală de Statistică şi asta nu fiindcă eram o valoare nemaipomenită, dar până la acea dată eu tradusesem în limba română câteva manuale de statistică sovietice. Şi atunci eram în posesia acestei calităţi, care îmi crea o situaţie oarecum de monopol faţă de ceilalţi.

Tot în ’51 am fost dat afară şi de la Academia de Studii Economice, care se chema atunci “ISEP-V.I.Lenin”. Dar în ’53 am revenit aşa, mai modest, mai cutare, încât asta a fost istoria...”

[Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii, interviu realizat de Silvia Iliescu, 10 februarie 1997]

Share