Grigore Gafencu, „soldat în slujba ţării” - (Nicolae Iorga, 1940)

La 14 februarie 1955, patru români au atacat Legaţia Republicii Populare Române de la Berna, Elveţia, cu scopul de a atrage atenţia Occidentului asupra violării drepturilor omului în România comunistă. Grigore Gafencu a depus mărturie în sprijinul acuzaţilor la proces. Fragmentul audio ataşat acestui articol face parte din interviul cu Grigore Gafencu pe această temă, difuzat în 1956 de postul de radio Europa Liberă.

S-a născut la 30 ianuarie 1892, la Bucureşti, fiu al inginerului Alexandru Gafencu, descendent al unei vechi familii boiereşti basarabene, Agafencu. Bunica sa paternă, fiica slugerului Iordache, s-a căsătorit cu un scoţian pe nume Saunders. Dar fiul acestora - tatăl viitorului om politic - a optat pentru numele mamei.

Excelent gazetar şi memorialist, deputat al Partidului Naţional Ţărănesc, Grigore Gafencu a fost ministrul Afacerilor Străine între 1938-1940 şi ministru plenipotenţiar la Moscova, 1940-1941. Studiile superioare şi doctoratul în Drept le făcuse la Universitatea din Bucureşti. Inteligenţa şi puterea sa de pătrundere i-au permis să exceleze în mai multe domenii, nu numai cel al diplomaţiei.

A fost fondator al ziarelor „Revista Vremii” (1921) şi „Timpul” (1937); director al ziarului „Argus” (1923); membru-fondator al Agenţiei de presă Orient-Radio (RADOR); secretar general al Ministerului Afacerilor Străine (1928); subsecretar de Stat la Ministerul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (noiembrie 1929-iunie 1930) şi la Ministerul Afacerilor Străine al României (iunie-octombrie 1930).

Grigore Gafencu a publicat lucrări deosebit de importante pentru cunoaşterea vieţii politice româneşti şi internaţionale: Preliminariile războiului în Est, De la Acordul de la Moscova (23 august 1939) până la ostilităţile din Rusia (22 iunie 1941) (în 1944), Ultimile zile ale Europei. Un voiaj diplomatic în 1939 (1946). A lăsat posterităţii însemnările sale zilnice – documente de o mare valoare istorică. După 1946 când a plecat la Paris părăsind România comunistă, a continuat seria publicaţiilor şi a ţinut conferinţe. În 1946 a fost în fruntea românilor din exil la Conferinţa de pace de la Paris (29 iulie-15 octombrie), unde a încercat să atenţioneze opinia publică înternaţională asupra unor lucruri pe care delegaţia oficială a României ocupată de sovietici nu le putea spune.

Recunoaşterea meritelor sale la nivel internaţional a venit la 8 aprilie 1956 când Grigore Gafencu a fost ales preşedinte al Comitetului Central al Uniunii Europene a Federaliştilor, prilej cu care a prezentat un amplu program de activitate al cărui obiectiv era revitalizarea ideii de uniune europeană. Un an mai târziu urmau să fie semnate Tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene şi Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice, etape importante în procesul de construire a Uniunii Europene de astăzi.

Grigore Gafencu, un diplomat cu un deosebit prestigiu, cu multe relaţii în cercurile politice internaţionale, un om cu “un farmec extraordinar şi o strălucire care îi atrage toată simpatia” s-a stins din viaţă în locuinţa sa de la Paris, la 30 ianuarie 1957.

Despre activitatea neobosită a omului politic Grigore Gafencu în sprijinul României, Arhiva de istorie orală a SRR păstrează o înregistrare cu Liviu Cristea, redactor în anii ‘40 la postul de radio BBC. Mărturia sa despre rolul lui Gafencu la Conferinţa de pace de la Paris din 1946 are o mare valoare de document.

Liviu Cristea, redactor BBC în anii '40: “În momentul sosirii la Paris era atmosfera destul de încordată, căci colaborarea dintre Tătărescu pe de o parte şi restul delegaţiei nu era prea convingătoare şi cunoscând problemele cheie, adică problema Basarabiei şi a Bucovinei, Herţa, reparaţii, nordul Transilvaniei, Dunăre, asigurarea anumitor drepturi pentru minortăţi şi toate celelalte probleme, ştiam că tensiunile din rândul delegaţiei româneşti care era foarte numeroasă era destul de mare. Şi tot timpul se aflau prin presă, prin diverşi informatori chiar din delegaţia românească, unii care comunicau cu “tabăra adversă”, adică cu grupul Gafencu, Tilea. Ştiam că tot timpul erau sub presiunea sovietică şi că delegaţia oficială în frunte cu Tătărescu, cu Pătrăşcanu, Dămăceanu, erau obligaţi să nu menţioneze anumite probleme, să le evite chiar şi ca atare a fost întrebarea unde am fost să ne informăm, adică eu pentru B.B.C. unde mă pot informa mai conştiincios asupra întregii proceduri care se desfăşura mai mult după culise...

Românii sosieră la Paris convinşi că ar mai putea induce oarecare schimbări asupra Tratatului de pace, pe când celălat grup condus de Grigore Gafencu îşi pregătise deja un memoriu foarte amănunţit în care să supună conferinţei, adică marilor puteri care aveau ceva de spus - în afară de Franţa care avea un rol oarecum decorativ sau ceremonial dacă vreţi şi nu era ascultată decât în ceea ce priveşte tratatul cu Italia - a fost deci întrebarea dacă acest memoriu a lui Gafencu pe care l-a prezentat, cred, la 9 august, dacă îmi amintesc exact, şi care se chema ”România în faţa Conferinţei de Pace” , mai poate schimba ceva, dat fiind că din comisii ni se relatase că în comisii punctul de vedere sovietic a fost tot timpul ferm, neclintit şi că românii erau instruiţi să nu ridice chestiuni care le-ar fi provocat lor, ruşilor, anumite complicaţii în dezbaterile lor directe cu celelalte mari puteri, în speţă mai ales cu Marea Britanie şi cu America.

Câteva zile mai târziu, după ce prezentase memoriul Gafencu (...), urma să vorbească Tătărescu în faţa delegaţiei române, ceea ce s-a şi întâmplat (...). Eu eram cu un mare grup de colegi de la B.B.C., alături de noi şi un mare diplomat englez care între timp devenise scriitor, era oarecum sfetnicul unor mari ziare printre care şi Times şi Daily Telegraph.

Erau aceste două memorii: unul al lui Gafencu şi unul o declaraţie a lui Tătărescu. Ca atare, am urmărit dezbaterea acestei şedinţe în care România prezenta punctul ei de vedere prin Tătărescu, însă de la început i se pusese în vedere că aceasta nu are decât o valoare declarativă şi că punctele pe care le ridică Tătărescu nu mai pot fi discutate în comisii şi deci nu mai pot fi modificate. Acest lucru a fost o îngrădire a posibilităţii de a obţine noi informaţii.

Ceea ce s-a întâmplat este că, dat fiindcă marile delegaţii occidentale fuseseră deja informate de Grigore Gafencu prin memoriul lui de adevăratele probleme ale României la această Conferinţă de pace, ceea ce au venit să prezinte ulterior românii prin Tătărescu arăta diferenţa dintre o declaraţie absolut liberă care ridica problemele în interesele Ţării Româneşti şi cealaltă delegaţie care vorbea oarecum şi care vorbea în cătuşe şi care avea instrunţiuni foarte precise din partea sovieticilor ce pot ridica şi ce nu pot ridica în această declaraţie (...).

Dezbaterile delegaţiei oficiale au „transpirat” tot timpul, mai ales că ei aveau peste 70 de membri în delegaţia românească, dintre care 13 sai 14 erau delegaţi principali, iar restul erau delegaţi, experţi, secretari, militari. Toate acestea nu se puteau să nu „transpire”, s-au aflat tot timpul şi chiar s-au cunoscut cópii după anumite procese luate la aceste şedinţe care trebuiau să fie traduse şi aceste persoane care erau responsabile cu aceste traduceri în limbi străine, una din aceste persoane reuşise să stabilească o legătură cu delegaţia neoficială a României, adică cea a lui Gafencu şi în felul acesta o mulţime de lucruri din acele discuţii şi dezbateri au „transpirat” şi au fost cunoscute de Gafencu (...).

Eu... comunicam cu Londra şi mă prezentam zilnic acolo cu un scurt reportaj, mai bine zis, în zilele importante. Erau dezbateri publice. şi când aveam ceva important de comunicat, cum a fost în ziua când mi s-a înmânat şi mie lucrarea lui Gafencu şi care îmi dădea o mulţime de informaţii pe care nu aş fi putut să le obţin toate deodată şi concis prezentate din altă parte. Ţin să subliniez că acest lucru a fost împărţit marilor delegaţii de-acolo, cred că pe 9 august, dacă nu mă înşel, deci înainte de declaraţia oficială a lui Tătărescu care a urmat câteva zile după aceea, dacă nu mă înşel era la 2-3 zile după aceea, dar ar trebui să verific data aceasta...”

[Arhiva de istorie orală a SRR, interviu realizat de Octavian Silivestru, 1997]

Share