Actorul Gheorghe Cozorici, un reper de calitate artistică şi umană - 20 de ani de la dispariţie

“Era un actor de o calitate artistică şi umană cu totul şi cu totul deosebită. De o fineţe şi un rafinament... A fost dintre cei mai minunaţi, nu numai actori, dar şi cei mai minunaţi oameni pe care i-am cunoscut în teatru. Îl numeam «Prinţul»...” Ilinca Tomoroveanu

Sunt 20 de ani de când a dispărut dintre noi marele artist Gheorghe Cozorici, preţuit de actori şi de public deopotrivă. S-a născut în comuna Arbore din judeţul Suceava, în ziua de 16 iulie 1933. A venit la Bucureşti pentru a fi student la Institutul de Artă Teatrală pe care l-a absolvit în 1956. A jucat mai întâi la Craiova unde a avut un mare succes: a fost primul Hamlet de după război, în 1957.

Foarte curând apoi, Gheorghe Cozorici a devenit actor al Teatrului Naţional din Bucureşti despre care regizorul Moni Ghelerter îi spusese: “În Teatrul Naţional se vine, nu se pleacă!...” Şi într-adevăr, Gheorghe Cozorici nu a mai plecat: timp de peste 30 de ani a umplut scena Naţionalului cu vocea sa deosebită şi cu harul său, amândouă rămase legendare. A avut roluri de substanţă, a modelat personaje, a construit destine în Bărbierul din Sevilla, de Beaumarchais; Titanic vals, de Tudor Muşatescu; Becket de Jean Anouilh; Danton de Camil Petrescu; Tinereţea lui Moromete de Marin Preda.

Pe marile ecrane, Gheorghe Cozorici a fost cel care l-a reînviat pe Ştefan cel Mare printr-o interpretare monumentală în filmul lui Mircea Drăgan; a jucat în Pădurea spânzuraţilor, regia Liviu Ciulei, în Gioconda fără surâs, regia Malvina Urşianu, în Moartea unui artist, regia Horia Popescu, în Ciuleandra, regia Sergiu Nicolaescu şi în multe altele.

Mare iubitor de poezie Gheorghe Cozorici a recitat de nenumărate ori în spectacole cu public, spectacole televizate ori la microfonul radioului, versuri de Mihai Eminescu şi George Coşbuc. Dintre toate, poezia eminesciană i-a fost cea mai aproape de suflet.

Stă mărturie pentru aceasta şi cuvântul colegului său de scenă, actorul Mihai Niculescu, cel care, cu 15 ani în urmă, a adunat într-un CD poeziile recitate de Gheorghe Cozorici şi păstrate în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii:

“Am reuşit să scot numai acest CD cu Gheorghe Cozorici, cu ce am găsit în Fonoteca de Aur a Radioului, poezii recitate de Gheorghe Cozorici, dar foarte puţine. Pentru că am aflat că în Fonoteca de Aur a Radioului au fost unii, după ’90, care şi-au permis să taie bucăţi din înregistrările Fonotecii de Aur, benzi originale, să le folosească pentru ilustraţiile pe care le aveau de făcut şi pe urmă să le arunce la gunoi, fără să facă cópii!

Mi-a fost foarte greu, şi mie şi lui Vasile Manta cu care am lucrat, şi cu George Marcu, să facem acest CD, să găsim din noianul de recitări pe care l-a avut Gheorghe Cozorici la Radio, câteva înregistrări importante şi edificatoare asupra cine a fost Gheorghe Cozorici. Începutul discului este făcut de mine. Trebuie să spun că acest disc a fost făcut cu o sponsorizare pe care au am obţinut-o bătând pur şi simplu la uşă, la B.C.R. (...)

Începutul CD-ului este acesta: “A fost un om bun, a fost un mare actor, a fost modest, cinstit şi sincer. N-a cerut nimic şi a oferit mult. Şi-a împlinit destinul ca şi ceilalţi mari din generaţia sa. Ajuns în rai, recită Luceafărul pentru defătarea lui Dumnezeu şi a alesului său, Eminescu”. Aceste cuvinte sunt izvorâte din suflet şi am căutat să fie o chintesenţă, dacă se poate numi aşa, asupra personalităţii lui Gheorghe Cozorici.

Gheorghe a murit – pentru că comemorăm 20 de ani de la dispariţia lui – a murit supărat, dezamăgit şi întristat în primul rând de pierderea bunului şi marelui său prieten care a fost Conatantin Rauţchi, de pierderea Silviei Popovici care i-a fost colegă de generaţie, din “generaţia de aur”, au fost împreună şi la Craiova; pe de altă parte, a rămas întristat de felul în care a fost tratat după 1989, fiind acuzat că a zis versuri la spectacolele de gală ale P.C.R. şi închinate lui Nicolae Ceauşescu, deşi eu am fost martor, la Sala Palatului, când era căutat cu miliţia şi el se ascundea în Deltă împreună cu Costache Rauţchi şi până la urmă tovarăşul Dulea l-a adus cu elicopterul din Delta Dunării, aproape cu forţa.

Sigur că se întâmpla un lucru: Gheorghe era un artist atât de mare şi atât de bun, încât era preţuit de conducerea de partid şi de stat şi de Nicolae Ceauşescu personal, pentru că era [adevărat] bărbat, pentru că avea un glas puternic şi unic - prin calitatea nativă a coardelor sale şi a timbrului său - şi pentru că, din felul în care spunea [versurile], răzbătea un fierbinte, sincer şi curat patriotism.

Acest artist care avea toate datele, dar absolut toate datele native să-l joace pe Ştefan cel Mare, după descrierea lui Ureche, dar absolut toate datele, a refuzat de nenumărate ori - deşi i s-a propus de către conducerea Teatrului Naţional, de maestrul Beligan şi aşa mai departe -, să intre în Apus de soare, să-l joace pe Ştefan cel Mare, pentru că încă maestrul Calboreanu trăia, deşi se retrăsese de pe scenă, spunând aşa: “Calboreanu este Ştefan cel Mare, el încă trăieşte şi eu nu pot şi nu vreau să-i rănesc sufletul şi inima cu intrarea mea în acest rol...” Mai rar aşa ceva la artişti! Pentru că Ştefan cel Mare este poate unul dintre cele mai mari roluri pe care îl avem noi în dramaturgia noastră istorică, cred că cel mai mare, poate pe urmă vine Vlaicu Vodă. Dar Ştefan cel Mare este definitoriu pentru noi şi pentru istoria noastră.

Pe urmă trebuie să menţionez că Mircea cel Bătrân făcut în Moştenirea lui Horia Popescu, în 1989, era ceva de nedescris! Pot să vă spun că la vizionarea care a avut loc la acest spectacol, toţi, dar absolut toţi colegii şi colegele au ieşit cu ochii în lacrimi de frumuseţea jocului lui Gheorghe Cozorici care întruchipa pe Mircea cel Bătrân. Dar pentru că spectacolul a fost considerat iar cu filiaţii patriotard-comuniste sau chestii de genul ăsta, deşi n-avea nici o legătură, era vorba despre Mircea cel Bătrân, despre rezistenţa poporului român, despre istoria noastră, despre gloria noastră, a fost scos – a venit revoluţia!...

Mi-a spus Sanda Toma un lucru care mi-a plăcut foarte mult, că zic, uite, pe 18 decembrie se împlinesc 20 de ani de când a dispărut Ghiţă pe care eu l-am iubit foarte mult. Zice: “He-he! Cine nu l-a iubit pe Ghiţă ?!” Pot să vă spun aşa: ascultaţi-i glasul spunând Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, recitând Scrisoarea a III-a sau Luceafărul şi veţi înţelege cine a fost artistul şi omul Gheorghe Cozorici... Când am vorbit cu el ultima oară la telefon, ieşise din spital. Glasul său era blând şi trist, îl am şi acum în urechi. A fost unul dintre artiştii pe care i-am preţuit enorm, repet, nu numai pentru faptul că era un mare actor, pentru că era cuprins de o modestie extraordinară, modestie pe care am încercat s-o împrumut şi eu (...).

Îmi pare rău că oameni, artişti cum a fost Ghiţă Cozorici, nu mai sunt printre noi; pentru că ei ar fi fost în continuare nu numai un reper de calitate artistică, dar şi de calitate umană de care avem mare nevoie! Cam atât aş vrea să spun acum, pentru că este o comemorare, o comemorare tristă. Sufletul meu plânge şi acum. Felul în care spune el Luceafărul cuprinde toată tragedia lui Eminescu şi toată înţelegerea tragediei, poate şi trăită, de Gheorghe Cozorici."

[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 10.12.2013]

Share