24 noiembrie - Actorul Mihai Niculescu, la 68 de ani

“Eu am crescut în atmosfera romanelor cavalereşti, Ivanhoe, Cei trei muşchetari, După 20 de ani... Pentru mine cuvântul şi onoarea încă reprezintă ceva şi acum! Eu eram numit avocatul clasei pentru că aveam un “papagal” foarte bun, cum se spune, aveam idei şi tot ceea ce spuneam era just şi adevărat. Aveam întotdeauna un spirit de echitate şi de dreptate şi dacă cumva se întâmpla ceva, de multe ori îmi asumam şi eram pedepsit eu în locul altcuiva...”

---

Când este întrebat despre rolurile sale din teatru, acest cavaler romantic al scenei Naţionalului bucureştean povesteşte mai întâi despre maeştrii săi, despre colegii săi şi mai apoi despre sine. Iar când vine vorba despre orgoliul actorilor, Mihai Niculescu se gândeşte numai la orgoliul profesional, benefic, lăsându-l deoparte pe cel omenesc. Aceste calităţi ale sale se adaugă în mod fericit unui spirit echilibrat şi creativ.

Maestrul Mihai Niculescu s-a născut pe 24 noiembrie 1945 la Bucureşti, în familia unui inginer. A studiat un an la Facultatea de Construcţii, timp în care s-a pregătit cu Grigore Nagacevschi, actor la Teatrul Naţional, pentru admiterea la Institutul de Teatru. A reuşit primul, în 1965, la clasa profesorului Dem Loghin, asistent Adriana Piteşteanu.

Întâiul rol pe scena Teatrului Naţional l-a avut pe când era student în anul II: Panin, din piesa “Zece zile care au zguduit lumea”. Au urmat aproape 90 de roluri la Naţional: Boby – în „Fanny" de George Bernard Shaw; Anton Suditu – în „Un fluture pe lampă" de Paul Everac; Petru Rareş – în „Apus de soare" de Barbu Ştefănescu Delavrancea; Charimes – în „Fata din Andros"; Cellino – în „Act veneţian" de Camil Petrescu.

Lor li se adaugă peste 40 de personaje jucate în filme româneşti şi coproducţii: „Columna”, regia Mircea Drăgan, 1968; „Oglinda”, regia Sergiu Nicolaescu, 1992; „Hotel de lux”, regia Dan Piţa, 1992; „Craii de Curte Veche”, regia Mircea Veroiu, 1994; „Cel mai iubit dintre pământeni", regia Şerban Marinescu, 1993; „Lurid Tales: The Castle Queen”, regia David DeCoteau, 1996; “Restul e tăcere”, regia Nae Caranfil, 2009; „Callas forever", regia Franco Zeffirelli, 2002; Civilian 1 - „Amen”, regia Costa Gavras, 2002; Vaian - „Youth Without Youth”, regia Francis Ford Coppola, 2007.

Teatrul Radiofonic şi spectacolele de Televiziune (debutul în “Idolul şi Ion Anapoda, 1971) nu au lipsit, timp de peste 40 de ani, din cariera sa.

---

Acum, cu prilejul zilei sale de naştere, actorul Mihai Niculescu a acordat un lung interviu pentru RADOR - Arhiva de istorie orală şi pentru emisiunea “Noi suntem istoria”, difuzată pe canalul România Cultural, duminică, 24 noiembrie, ora 22:15. Este povestea de viaţă a unei generaţii de mari actori români...

"La Radio... lucrul cel mai important era Teatrul Radiofonic şi nu o spun ca o condescendenţă, Doamne fereşte! Ăsta este adevărul! Jucam fotbal pe stradă cu băieţii, mama apărea la geam, la 7 fără 5 striga: “Mihaaai!” “Ce e?” Cu joaca nu mai ştiam de oră... “Teatrul!...” – şi plecam. Şi ăia: “Bă, Mihai, ce faci, bă, unde pleci?!... Bă, Mihai, întoarce-te!... etc, Bă, ăsta a plecat!...” Mă duceam, mă aşezam pe marginea patului, că radioul era la capul patului părinţilor mei şi aşteptam. Se făcea ora 19.00 şi se auzea: Bang!.. “Teatru radiofonic... Hoţii, de Schiller” şi alte şi alte... Prima mea şcoală de teatru a fost radioul. Am şi acuma nodul în gât când mi-aduc aminte... Acolo am auzit, la Teatrul radiofonic, piese mari: Shakespeare, Gogol, Delavrancea... spectacole mari care astăzi nu se mai fac, îmi pare foarte rău că trebuie s-o spun, nu se mai fac! Şi care aveau un rol multiplu: odată că oamenii se familiarizau cu nişte texte pe care niciodată nu le-ar fi citit sau nu le-ar fi văzut. În al doilea rând pentru că asta era deschiderea spre literatura mare, universală, în perioada aia. Al treilea, pentru că erau nişte foarte mari actori care participau acolo, foarte mari actori! Mai toată actorimea mare era acolo... din Bucureşti cel puţin. În al cincilea rând pentru că starea de emoţie pe care ţi-o dădea un spectacol de teatru era dublată de faptul că trebuia să-ţi pui imaginaţia la contribuţie, trebuia să-ţi imaginezi – n-aveai în faţă decorul, n-aveai în faţă cortina, n-aveai în faţă trupurile actorilor şi expresivitatea lor, [aveai] doar glasul lor, acţiunea, persuasivitatea pe care o aveau, te făcea să-ţi închipui.

Nu ştiam pe vremea aceea cum arată un studio de radio, pe urmă am văzut! Pentru mine [radioul] a fost una dintre marile porţi, a fost ţăruşul care m-a împins să îndrăznesc să mă duc pe scenă şi să debutez pe o scenă profesionistă, la vârsta de 13 ani, dând un concurs, pe o ploaie îngrozitoare, m-a luat tata şi m-a dus la Teatrul CFR Giuleşti, care era jos, la Podul Grant. Acolo am debutat eu. Era un anunţ în ziar: “Se caută copii, între 10 şi 14 ani, băieţi, pentru un rol în spectacolul Vecin de apartament - autoare sovietică -, pus în regie de Lucian Giurchescu”. Şi mie mi-a jinduit chestia asta, mama a văzut că mă frământ şi i-a spus lui tata, era duminică. Şi tata, pe la ora 10 - ploua foarte tare afară! – zice: “Ce, mă, vrei să mergi la concursul ăsta?” – el nu prea era cu teatrul. Zic: “Aş vrea...” “Eşti sigur?” “Da!” “Haide!” M-a urcat în maşină, am ajuns acolo, acolo erau vreo 30 de băieţi de toate felurile care recitau: “Tu eşti Mircea?” “Da-mpărate!”, răspundea ăla de jos de pe scară, din partea ailalată, asta recitau toţi Scrisoarea a III-a. Eu venisem cu monologul din Noaptea furtunoasă pe care îl făcusem la şcoală, la o serbare, şi-l lucrasem eu. Şi când am ajuns, era comisia acolo, Lucian Giurchescu cu Pădureţ, arhitectul. “Tu ce spui, tot Scrisoarea a III-a?” – pe masa lor era o piramidă de cărţi cu versuri de Eminescu. “Tu ce spui?” “Spun monologul din Noaptea furtunoasă”. “Da?” “Da!” “Ia zi...” şi l-am zis. “Bravo! Foarte bine ...Bravo ţie! Dar unde eşti tu?” “Păi sunt la Şcoala 32” “Câţi ani ai tu?” “13 ani” “13 ani?” “Da”. Am ieşit şi-am aşteptat. Şi când a venit rezultatul... mi-au spus: “Ai să joci rolul”. Şi-ntr-adevăr, am jucat. Eu veneam la repetiţii şi la spectacole pe bicicletă, traversâd Griviţa, luînd-o pe străduţe, traversând Podul Grant şi ducând-mă în jos, la teatru. Şi repetam şi pe urmă mă întorceam acasă sau mă duceam la şcoală.

În ’67 [pe când eram student la Institut] am debutat pe scena Teatrului Naţional în Zece zile care au zguduit lumea, un spectacol făcut după o carte a unui ziarist american, John Reed, despre Revoluţia din octombrie [în URSS]. La noi întotdeauna se... aniversa Revoluţia pe 7 noiembrie …. şi Teatrul Naţional făcea câte un spectacol. De data asta, Mihai Dimiu care era şi profesor la Institut şi regizor - un om absolut încântător! - m-a luat să joc rolul studentului Panin. (…) Am avut mare succes, am avut aplauze la scenă deschisă. De atunci am rămas în Teatrul Naţional pentru că am început să fac figuraţie la Scrisoarea pierdută, pe urmă la Romeo şi Julieta şi mai făceam şi figuraţie la Teatrul de Comedie în Platonov, cu Amza Pellea.

Lucian Giurchescu care în Institutul de Teatru avea o clasă de regie m-a chemat la Teatrul de Comedie să joc în Nic Nic cu Amza Pellea, cu Fane [Ştefan] Tapalagă, Sanda Toma, Plătăreanu. Şi atunci, plecând şi jucând prin Moldova, am luat primele lecţii de teatru de la Amza şi de la Fane Tapalagă – Dumnezeu să îi odihnească! Extraordinari actori şi colegi formidabili! Mă învăţau “Măi, asta nu se face aşa... asta se face aşa, vezi cum intri acolo. Nu este bine, de ce spui replica asta, spune-o aşa, normal şi care îţi este problema? N-apăsa pe cuvânt, nu bate pe cuvânt! De ce să baţi pe cuvânt?” Eu am jucat la 500-lea spectacol cu Nic Nic care se juca cu un succes extraordinar!

Când am intrat eu ca actor în Teatrul Naţional, am prins pe Calboreanu, Giugaru, Finteşteanu, Birlic, Marcel Anghelescu, Cozorici. Altă generaţie: Damian Crîşmaru, Carmen Stănescu, Elvira Godeanu... dacă-i înşir pe toţi …. Asta era lumea teatrului pe care am prins-o eu! Se păstra şcoala de teatru, şcoala de vorbire a Teatrului Naţional …. Nu e nici o idee peiorativă, vă rog să mă credeţi, e alt fel de a vorbi şi de a rosti. Se învaţa de la maeştri. Eu jucam un paj în Apus de Soare, cu maestrul Calboreanu. Dimineaţa la ora 9.30 am bătut la uşă, [maestrul Calboreanu] era deja îmbrăcat, îl am şi acuma în faţa ochilor, cu peruca albă, cu barba albă, costumul cu hermină pe el şi sprijinit cu mâinile pe sabie. “Intră!” Am intrat, zic “Sărut mâna maestre!” “A!...” El mă ştia. “Puiule, tu ştii textul?” “Da, maestre”. “Bine?” “Bine!” “Mă, foarte bine?” “Foarte bine, maestre!” “Bun! Tu să te uiţi în ochii mei, atât. Ai înţeles?” “Da, maestre...” “Du-te!”. Şi-am plecat. Şi-am intrat în scenă. Cu nişte emoţii, nu pot să vă spun! Şi m-am uitat în ochii lui, aşa cum mi-a spus. Am jucat cu mari actori: nici unul dintre ei, de cea mai mare cinste, de cea mai mare onoare, nu m-a condus din ochi cum m-a condus maestrul Calboreanu! În aşa fel că am ieşit cu aplauze. (…)

[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 11 noiembrie 2013]

Share