MONICA LOVINESCU ar fi împlinit 90 de ani...
„Monica Lovinescu a fost un martor al adevărului și o voce a celor care nu puteau să aibă o voce înainte de 1989”. Horia Roman Patapievici.
Fiică a scriitorului Eugen Lovinescu, Monica Lovinescu a fost ea însăși o personalitate a culturii românești. S-a născut la 19 noiembrie 1923. În casa părintească a cunoscut personalități literare, în special pe cele grupate în jurul cenaclului „Sburătorul”. Impulsionată de acest mediu al elitelor literare, Monica Lovinescu a scris la vârsta de opt ani un basm în revista „Dimineața copiilor”, iar la cinsprezece ani, a publicat proze scurte în „Vremea” și „Kalende”.
După terminarea Liceului Notre Dame de Sion, a urmat cursurile Facultății de Litere ale Universității bucureștene. După absolvire (1946) a fost timp de un an asistentă la seminarul de Artă Dramatică condus de Camil Petrescu, apoi a pleacat să studieze la Paris, ca bursieră a statului francez unde avea să ceară un an mai târziu azil politic. Rămasă în țară, mama sa a fost persecutată și arestată de autoritațile comuniste.
La Paris Monica Lovinescu a publicat articole de critică și istorie literara românească, a făcut zeci de traduceri în franceză, iar în perioada 1951-1975 a realizat emisiuni literare și muzicale la Radiodifuziunea Franceză. În 1962 a început colaborarea cu Radio Europa Liberă, devenind una dintre cele mai cunoscute voci ale postului și unul dintre criticii cei mai vehemenți ai regimului comunist de la București. Începând cu 1967 a realizat emisiunile de mare răsunet în România intitulate "Teze și antiteze la Paris" și "Actualitatea culturală românească". Prezența la microfon nu a făcut-o să-și abandoneze condeiul: a colaborat în acei ani la numeroase reviste românești din exil Luceafărul, Caiete de dor, Ființa românească, Ethos, Dialog, Agora. După 1990 a publicat și în țară, în reviste literare și politice - Contrapunct, România literară, 22 – cu același entuziasm dozat de un lucid și inteligent spirit critic. Pentru întreaga sa activitate de ziarist și critic literar, Monica Lovinescu a primit Diploma de Onoare a Academiei Româno-Americane de Științe și Arte, iar în 1999 Ordinul „Steaua României în rang de Mare Cavaler”.
S-a stins din viata la Paris, la 20 aprilie 2008.
În 1998, scriitoarea Monica Lovinescu a acordat un interviu redactorului Octavian Silivestru de la Grupul de istorie orală. Interviul este o mărturie-document despre activitatea sa de jurnalist cultural de radio și despre biroul parizian al postului Radio Europa Liberă.
La începutul anilor '60 am fost prima oară pe-acolo și-am văzut un foarte mic birou cu un foarte mic studio – foarte mic, infim! - studio de înregistrare și cu două birouri. Era pe lângă Operă, pe atunci. După aceea, [biroul] a devenit mai important, s-a mutat pe Champs Elisèes și exista un reprezentant al fiecărei țări, ca funcționar fix, la acest birou. Pentru români era un colonel pe care-l chema Dimitrie Ionescu, care nu făcea înregistrări, ci primea oameni diverși din țară, făcea interviuri, documentare etc. După aceea, când Radio Europa Liberă s-a cuplat cu Radio Liberté, adică cu radioul [care emitea] spre Uniunea Sovietică, trebuie să fi fost prin anii '70, [biroul] s-a mutat pe Avenue Rapp. Deci, la început, era doar un birou de corespondență cu trei-patru persoane fixe și cu un studio. Pe Avenue Rapp erau chiar două studiouri. (...)
Nu exista un șef al grupului român, dacă vreți, Virgil Ierunca și cu mine am fost poate „șefi”, pentru că aveam emisiunile cele mari și colaboratorii îi aduceam noi. Deci noi coordonam tot ce privea România la acest birou de corespondență. Făceam de aici ceea ce în general celelalte țări nu făceau... cazul românesc a fost unic, pentru că transmiteam hebdomadar o oră de emisiune, Teze și antiteze la Paris, a mea, 40 de minute aproximativ; emisiunea lui Virgil Ierunca, Povestea vorbei; și, de două ori 20 de minute aproximativ, pentru Actualitatea românească, care privea cultura din țară. Deci ocupam o zi întreagă studioul și era un număr de ore de emisiune pe care nici o altă nație nu le avea. Ceilalți reprezentanți ai diferitelor secțiuni ai radioului, unguri, polonezi, aveau o dată pe zi sau o dată la două zile o transmitere de corespondență din Paris prin telefon.
Aveam la noi [acasa] și la muncă un [magnetofon] „Revox” - la început era un alt magnetofon - și-mi făceam înregistrările eu însămi și Virgil pe ale lui și făceam montajul acasă și nu mergeam la emisiune la studio decât pentru ca să le punem în formă cu partea muzicală deja înregistrată, cronicile deja înregistrate, textul deja scris și era mixajul cu speaker-ul și cu elementele pe care le aveam. Deci, partea tehnică am făcut-o singură. Se făceau casete și se trimeteau [prin poșta] expres la München, [totul] deja făcut. Trimiteam vreo șase pachete mari cu bandă de magnetofon în fiecare săptămînă, totul montat, totul făcut, de la semnal până la final și acolo nu mai interveneau în nici un fel.
Deci noi trimiteam la începutul săptămânii material pentru întreaga săptămână. Eram într-un fel de autonomie și în același timp într-un fel de exercițiu constant tehnic, pentru că trebuia să facem întreaga emisie. Toată discoteca o aveam acasă: înregistram tot ce era disc, înregistram de acasă. Înregistram câteodată chiar mese rotunde acasă la noi. O masă rotundă care a avut o oarecare importanță, de pildă cu Mircea Eliade, cu Ionel Vianu și cu Petru Comarnescu sosit la Paris în anii liberalizării și crezând că începe marea epocă de libertate, despre Kriterion a fost realizată de la biroul de unde vă vorbesc acuma. De mine însămi - și ca mediator și ca tehnician.
Au fost momente când am făcut eu și Virgil Ierunca corespondențe prin telefon, erau momentele, de pildă în '77, mișcarea Goma... totul era o urgență absolută! Dar și emisiunile propriu-zis culturale, tot așa erau făcute. Lucram la ele o săptămână întreagă și la începutul săptămânii ajungeam cu ele deja parțial înregistrate, tot ce era cronică era deja înregistrat, tot ce era masă rotundă era deja înregistrat, muzica pe altă bandă de magnetofon și textul scris și mixajul de făcut în studio.
Cum ne documentam?.. Aicea sunt două lucruri foarte diferite: situația din România și situația românilor și ne-românilor din străinătate. Despre situația din România ne documentam în două feluri: prin ziare, pe de o parte, eram abonați la principalele ziare [din țară], soseau, erau pe numele lui Virgil Ierunca - aveam o cutie poștală, ca să nu dăm adresa de acasă. Asta pe de-o parte. Și apoi, vedeam după epoci - știu și eu?! -, patru sau cinci scriitori pe lună, cel puțin. Așa, cunoșteam dinăuntru toată povestea. Noi îi numeam - așa s-au numit și ei până la sfârșit - "clandestinii", adică nici un scriitor român nu știa că noi vedem pe altul, știau că vedem, dar nu știau pe cine. Și-am păstrat lucrul ăsta [secret] ca să nu le facem nici un fel de rău... rar vedeam doar unul pe săptămână! Deci cunoșteam viața literară și marile probleme politice dinăuntru. Au venit și din Comitetul Central [al Partidului Comunist Român] să ne vadă, vreau să vă spun...
Acuma, emisiunea Teze și antiteze la Paris se referea nu numai asupra literaturii române, era și asupra a ceea ce se petrecea la Paris. Aici era un fel de răscruce unde se petrecea tot ce era avangardă, discuție de idei sau realizările unor români din străinătate, cum au fost Lucian Pintilie, Mircea Eliade, Eugen Ionescu. Cu toții au fost la acest microfon și s-au făcut emisiuni cu ei și despre ei. Deci asta presupunea în plus față de lucrul obișnuit și cel puțin o carte franțuzească și o carte românească pe săptămână, să te duci la concerte, să vezi principalele spectacole etc, etc.
Cu românii care se stabiliseră prin lume am păstrat legătura, dar nu radiofonică, păstram legătura prin scris. E un compozitor care mi-a fost colaborator statornic patru-cinci ani la aceste emisiuni, de pildă, un compozitor ca Sever Țipei - acuma nu știu ce a devenit - care ne-a scris vreo zece ani de zile. Când veneau la Paris făceam discuții, mese rotunde, țineam foarte mult la mesele rotunde pentru că în România se pierduse voit, se pierduse din pricina faptului că nu puteai să fii spontan, că nu puteai să ai păreri ale tale, se pierduse obiceiul discuției. Discuțiile erau toate dirijate... Deci, acordam meselor rotunde o importanță cât mai mare, și eu [la emisiunea Teze și antiteze la Paris] și Virgil Ierunca la Povestea vorbei, cât se putea, pentru ca să obișnuim oamenii cu discuția.
Unde am mai realizat emisiuni în afară de Paris?.. La biroul de corespondență de la Roma, împreună cu Virgil Ierunca am făcut o masă rotundă cu Horia Roman - Horia Roman e fostul secretar al lui Constantin Stere - și eram închiși într-un fel de cutie, atâta era biroul de corespondență. Horia Roman era foarte interesant, de altminteri el a făcut mai multe inregistrari cu Virgil Ierunca pentru Povestea vorbei, pentru că erau toate amintirile lui cu Stere și... erau niște emisiuni extrem de interesante, adică el cunoștea toată cafeneaua bucureșteană, cafeneaua literară interbelică. În afară de faptul că fusese secretarul lui Stere și că-i dictase Stere în preajma revoluției... A! Și-n Statele Unite, la New York, am făcut o masă rotundă cu Dinu Ghezzo, un compozitor de origine română care era la Carnegie Hall în momentul acela... cred că în '81.
După '89 la Povestea vorbei am trecut toată literatura română printr-un ciclu de dezbateri asupra cenzurii, asupra a ceea ce e libertatea de gândire, asupra adevărului, asupra minciunii, asupra a ceea ce s-a întâmplat. Acolo, într-adevăr, a fost toată literatura română, cei care au venit în Paris au venit la aceste emisiuni. Două erau cu opzeciștii, revăd și acuma masa rotundă, cu Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu... toți care veneau. Și cred că erau foarte utile.
Cu închiderea biroului de la Paris cred că s-a făcut o prostie! Acuma, postul de radio Europa Liberă era pe sfârșite... Cred că s-a făcut o prostie, cred că direcția acestui post de radio era asigurată de oameni care nu știau ce înseamnă nici ziaristica și care, spre final, aveau noțiuni destul de confuze despre Europa de Est. Și cred că această schimbare de echipă la "cap", la Direcția Centrală a dat rezultate foarte proaste, printre care această hotărâre pe care o cred greșită.
SOCIETATEA ROMÂNĂ DE RADIODIFUZIUNE
Str. General Berthelot, Nr. 60-64, București, România