Maestrul Ion Dichiseanu, la 80 de ani

"Mi-a dat Dumnezeu noroc cu teatrul şi filmul şi-am fost un răsfăţat... " Ion Dichiseanu

Actor cu mare succes la public, cu roluri care au variat între music hall şi drame istorice, cântăreţ cunoscut şi dincolo de hotarele ţării, maestrul Ion Dichiseanu este prietenos şi plin de farmec nu numai pe scenă sau pe ecrane, construind imagini foarte vii pe care le împărtăşeşte celor din jur cu ardoare şi sensibilitate artistică. Întreaga sa carieră cuprinde numeroase roluri de anvergură – cele mai multe pe scena Teatrului Nottara -, precum şi peste 50 de roluri în filme. Prima sa apariţie pe ecrane a fost în 1960, pe când avea 27 de ani, în filmul Darclée. 19 ani mai târziu avea să primească premiul ACIN (astăzi “Uniunea Cineaştilor Români”) pentru rolul din filmul Clipa, regizat de Gheorghe Vitanidis.

Arhiva de istorie orală a Societăţii Române de Radiodifuziune păstrează un interviu cu actorul Ion Dichiseanu - o mărturie interesantă a drumului pe care l-a parcurs copilul din Adjud spre o frumoasă carieră artistică.

“Am avut o copilărie tristă: nouă copii acasă, tata ceferist. N-am avut avere, averea mea era bogăţia sufletului pecare ne-au lăsat-o părinţii şi mă mândresc [cu ea]... Asta a fost bogăţia mea... Tata muncea din greu, mama creştrea copiii, i-a crescut aşa cum a crezut ea că-i bine şi cum ne-a fost nouă bine. De ce “tristă”, pentru că, la un moment dat, când au venit nemţii (...), ne-au luat prizonieri. Fraţii mari, o parte din cei nouă, patru, s-au căsătorit, o soră de-a mea care a avut grijă de mine după moartea mamei – a fost ca şi mama mea, ea m-a crescut – a plecat la Cernăuţi... Iar celelalte trei fete la Bucureşti s-au măritat, mă rog şi noi, ăştia cinci am rămas cu tata şi cu mama. Şi ne-au băgat în vagoane, suntem prizonieri, cu arma în spate, cu pistolul la tâmpla lui tata, ordin de la führer că suntem prizonieri! Şi de la Adjud – Adjudul meu, unde sunt cetăţean de onoare, m-au făcut acum câţiva ani, vreo zece ani în urmă! – şi până la Ghimeş-Palanca, până aproape de frontieră s-a făcut o garnitură...

Şi v-aţi luat ce aţi apucat, la repezeală...

Exact! Aşa, câteva valize, mă rog, ca prizonieri... mobilă, toate, au rămas în ţară. Şi-am plecat şi ne-a dus în lagăr, am stat un an de zile şi ne-au eliberat americanii.

Unde v-au dus?

În Salzburg. Lagărul se numea Augustiner Braustubl, asta-mi amintesc, că noi, copiii (...) mai plecam aşa; treceam [acum] prin Salzburg şi mă opream acolo unde am stat pe vremuri, un an de zile, cu sârmă ghimpată şi cu mâncare de la cazan, păziţi... dar noi, copiii, ne mai strecuram printre sârmele ghimpate şi mai ieşeam. Nu ne-au împuşcat, dar ne-au ameninţat, ne dădeau şuturi în fund şi mă rog, ne-au eliberat americanii în ’45 – în ’44 ne-au luat – şi-n ’45... Doamne! Parcă văd şi acuma, o imagine, n-am s-o uit toată viaţa! (...) N-am să uit venirea americanilor, uruitul tancurilor, liniştea, au scos drapelele - vizavi de lagăr era un spital, la câteva sute bune de metri - şi vedeam steagul alb arborat, adică s-au predat... (...)

Ce aţi făcut după război?

Am plecat ucenic în fabrică, să-mi fac o meserie, la Galaţi, la şantierele navale din Galaţi. Tata zicea să mă fac inginer. Şi-am dat la şcoala medie tehnică metalurgică, şi-am [devenit] tehnician. Nu-nu, tata mi-a zis, inginer! Şi era o obsesie pentru mine că mi-a zis tata să mă fac inginer. Îmi dau diferenţe, dau la liceu, la Cantemir - eu sunt cantemirist, acolo am terminat liceul, acuma-i colegiu -, şi-am dat în sfârşit la Politehnică. Am făcut un an Politehnică şi m-a trântit la chimie anorganică, Neniţescu. (...). Eu în loc să umblu cu tratul de chimie, umblam cu Shakespeare. Ştiam monoloage, poezie... Esenin, Baudelaire, Georges Brassens şi alţii... Cântam cu băieţii în grup şi eu, în loc să învăţ... “Dichi, măi, hai să-nvăţăm!...”Venea Bebe care era la Drept, unul Bebe Gaspar care ajunsese procuror la Reşiţa şi cânta la chitară, eu îl secondam – eu nu ştiu să cânt la chitară – dar îl secondam, având voce şi ureche [muzicală] (...).

Citeam ziarul, aşa, în pauza cântărilor: “Uite, un nou examen la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică!” Şi de-acum începe povestea... Mă, zic, trebuie să fii frumos, trebuie să fii înalt, talentat, eu n-am, nu ştiu... îmi plac versurile, îmi plac monoloagele din Shakespeare, Otello, - ca pe urmă să am şansa să joc Otello, întâi Antoniu şi Cleopatra şi Petruchio, am cinci roluri mari shakespeariene în care am jucat – şi iubita lui Bebe Gaspar era nepoata lui George Vraca – de aici începe istoria, cum am ajuns să dau la Teatru. “Eu, zic, actele le am la Politehnică, Cristina dragă. Cum fac?” “A, vorbesc cu nenea Gicu”, cum îi spunea ea... mare om, mare caracter!.. Şi mă ascultă el, un monolog... Ceilalţi cantemirişti ai mei care s-au dus la Teatru, Regie film, un bun amic de-al meu... “Ce vrei cu monolog, mă, la intrare, la examen de admitere?! Învaţă repede o poezie-două poezii, că dacă te văd, ăştia îşi dau seama, marii... erau, în frunte cu Beligan...

Cine mai era în comisie?

Finţi, Alexandru Finţi...

Care v-a fost profesor...

Profesor, da... Beligan, Marietta Sadova, Costache Antoniu, Ion Şahighian (...). Dar învăţ poezia, nu ştiu când am învăţat-o, într-o săptămână trei poezii, Rea de plată, de Coşbuc, Cântec despre mama ostaşului sovietic, că era la modă, şi Paşaportul sovietic, nu mai ştiu cine era autorul poeziei.

Dar cine v-a ales poeziile?

Păi ăsta, prietenul meu care era la Regie film, care intrase... şi eu, în loc să învăţ la chimie... (...) Mă urc pe scenă. “Ce-ai învăţat, dragul meu? Ia spune!” Erau două clase: a lui Beligan şi-a lui Finţi. Şi-ncep să spun Rea de plată, de Coşbuc. “Alta mai ştii?” Şi a doua poezie. Zic şi a doua, zic şi-a treia... “Şi exerciţiul?” Dar eu exerciţiul... Exerciţiul a fost “de mimică”, nu, e greşit “mimică”, de comportament scenic. Adică eu “m-am făcut” exact pe mine: timidul care intru şi aştept să fiu strigat, să intru la sala de examen. Şi repede [mă uit în] stânga-dreapta, iar mă încheiam la haină, iar repetam, mă frământam şi când m-a strigat, mi-am făcut cruce - şi atunci nu se “purta”, crucea era... ăia din comisie au făcut “Ha! Ha! Ha!...” – mi-am făcut cruce! Am fost original, le-a plăcut...

Pe urmă, în anul I eram la Beligan şi când a văzut că eu înclin mai mult spre dramă, spre lucruri mai profunde, mai interiorizat, mai de consistenţă, m-a preluat Finţi (...).

În ce împrejurări aţi ajuns să jucaţi în rolul lui Antoniu, ca rol de debut? Jucaţi cu Olga Tudorache, Cleopatra...

George Vraca era prieten cu Ion Şahighian. Ion Şahighian a pus în scenă, printre trei piese cu care am dat eu examenul, examen de stat cum se spune, Femeia îndărătnică, Petruchio. Şi-a mers toată promoţia, obligată, în ’59 când am absolvit. Şi eu am început cu Femeia îndărătnică... (...)

La Galaţi juca în reprezentaţie cu piesa Vlaicu Vodă, George Vraca. Şi Şahighian îi spune: “Gicule, vezi că pe data de cutare tu eşti acolo... Du-te să vezi un băiat care joacă Petruchio...” Şi vine în seara respectivă - n-am ştiut! (...). Atunci când a venit în sală s-a zvonit: “Ştii cine a venit în sală? Marele maestru Vraca!” Eu... nu ştiam că vine pentru mine. Am jucat, spectacolul era împărţit în două. În pauză cine vine la cabină? George Vraca! Zice: “Dragul meu, - avea o vorbă aşa, punea mâna pe tine şi spunea - dragul meu, te aştept la restaurant cu toată suita...”, cu actori, cu secretari de partid, cum era, aşa, toată floarea cea vestită a Galaţiului. Ceilaţi colegi îmi spun: “Aaa! A pus ochii Vraca pe tine! Te aşteaptă zile frumoase!” (...).

Şi v-aţi dus la restaurant...

...Am luat loc. “Hai, dragul meu, mănâncă, să-ţi spun ce planuri am de gând...”, cum vorbea el, nu pot să-l imit, că avea o voce inimitabilă!... Ce să mănânc, mie-mi ardea de mâncare?! Doamne, când stai lângă un monstru sacru, să mănânci? Am băut nişte apă... Că pe urmă m-am îmbătat de fericire e altceva! Şi ce mi-a spus, credeam că visez! “Eu joc şi tu ai să mă dublezi pe mine!” - era un vis, credeam că aud aşa, din neant, o voce... eu, să-l dublez pe Vraca! Nici un an n-aveam de când terminasem Institutul, de-aia spun că am avut [noroc] cu carul, mi-a dat Dumnezeu noroc, m-a răsfăţat... M-am dus la teatru, mi-a dat piesa, regizorul Teodorescu, parteneră Olga Tudorache şi mai mulţi erau acolo... La vreo două săptămâni venise Cristea Avram să joace Cezar. Pompei era marele George Constantin, vai ce l-am iubit! Dar la început, el [Vraca] fiind şi director, începem lectura la masă, că aşa e “bucătăria”, să descifrăm textul, nuanţe, se taie-nu se taie, e o vorbă în teatru, “ce se taie nu se fluieră”...

Şi prima zi n-am ajuns la intrarea lui Antoniu în scenă... şi când să [citească, cineva] zice: “Maestre Vraca, sunteţi chemat... partidul...” “Da, citeşte băiatul!”, adică eu eram ăla. Mamă!.. eram tot emoţionat... A doua zi repetiţie. Vine Vraca. “Vă cheamă Primăria”. “Citeşte băiatul!”. Ca să n-o mai lungesc, o zi-două-cinci “citeşte băiatul”, “citeşte băiatul”, el n-a mai apărut, eu fac probă de costume... şi ajung să joc peste 500 de spectacole! Aşa a fost începutul meu şi-l voi ţine minte şi mă voi ruga pentru odihna sufletului lui... Unii mă considerau că-s băiatul lui, că prea îmi făcea toate...”Ce mai vrei să joci?..” Păi jucam într-o seară Antoniu (...) şi a doua seară aveam Fraţii Karamazov, Alioşa, evlaviosul, bisericosul, cu credinţa în Dumnezeu.

V-a plăcut mai mult să jucaţi film sau teatru?

E o problemă puţin cam delicată. Ca să lămuresc oamenii: ceea ce simt eu şi cred că şi alţii ca mine, în teatru ai satisfacţii pe moment (...). Teatrul, precum bine ştim, e în spaţiu restrâns, sunt trei pereţi, al patrulea e publicul; trebuie să te limitezi la acest spaţiu. Pe când în film desfăşurare largă, îţi oferă spaţiu mult mai variat... eu de-aia totdeauna am preferat filmul. Iar pentru tine, pentru sufletul tău, teatrul este! Atunci te dezlănţui. Pe când la film... nu-nu, n-ai desfăşurarea asta! Tu, ca interpret, nu poţi să dai replica cum ai da-o în teatru. Pentru că în teatru o dai ca să audă şi cel de la galerie, de sus, de la balcon. Aici în film trebuie să fii foarte reţinut”.

[Interviu realizat de Silvia Iliescu, 7 octombrie 2013]

Share