Ion Voicu – 90 de ani de la naştere

„Ion Voicu nu e făcut să fie component al unei orchestre. Este făcut pentru o carieră solistică” - Willem Mengelberg, dirijor olandez.

---

Ion Voicu s-a născut pe 8 octombrie 1923 la Bucureşti, într-o familie de muzicieni de etnie romă. Înzestrat cu un talent deosebit, Ion Voicu a deprins repede secretele viorii, astfel încât la 14 ani a susţinut examenul de admitere la Academia Regală de Muzică unde a intrat direct în anul IV. După absolvire, primul său loc de muncă a fost cel de violonist în Orchestra Naţională Radio condusă de celebrul dirijor olandez Willem Mengelberg.

La unul dintre concertele sale a atras atenţia lui George Enescu care i-a oferit lecţii gratuite. În anul 1946 Ion Voicu a obţinut primul loc la concursul muzical organizat la Bucureşti de Yehudi Menuhin, iar opt ani mai târziu avea să studieze cu David Oistrach, la Conservatorul Ceaikovski din Moscova. În cei 50 de ani de carieră, Ion Voicu a susţinut sute de concerte în întreaga lume, unde a cântat alături de mari interpreţi ca Yehudi Menuhin, David Oistrach, Leonid Kogan sau Igor Oistrach.

Ion Voicu a fost directorul Filarmonicii "George Enescu" din Bucureşti timp de 10 ani şi, în 1969, a contribuit la crearea "Orchestrei de Cameră".

Despre personalitatea şi familia sa, Arhiva de istorie orală păstrează o frumoasă mărturie directă: aceea a fiului său, dirijorul Mădălin Voicu, într-o înregistrare din anul 2009.

---

Tatăl lui Ion Voicu, Ştefan, care era unul dintre ţambalagii preferaţi ai lui Grigoraş Dinicu a simţit că fiul său Ion este mai dotat, că era altfel decât ceilalţi fraţi ai lui - toţi băieţii au făcut muzică. Bunicul i-a cumpărat o vioară şi tata a fost aşa de impresionat şi şi-a dorit atât de tare să vadă cum se foloseşte acest instrument, încât până seara a învăţat două hore şi-o sârbă. După aceea el a învăţat singur să cânte, devenind un exemplu, o stea a cartierului, deşi avea 9-10 ani. Bunicul i-a fost profesor primii 3-4 ani de zile, că tata mare cânta şi la vioară. Şi după aceea, următorul profesor a fost Titi Niculescu, un mare violonist, absolvent al Conservatorului... Tata prefera să stea acasă să studieze, decât să meargă prin oraş sau la film. După ce a prins gustul viorii, studia între 6 şi 8 ore pe zi. La 15 ani a intrat la Conservator, direct în anul III sau IV, deci n-a intrat în anul I, cum fac toţi. L-au luat, l-au verificat, l-au pus la examene şi-au spus: “Cu ăsta ce facem, îl întoarcem la anul I? Ăsta este de anul III sau IV” .... nu mai ţin minte exact, oricum, a câştigat 3 ani de zile imediat după ce a fost audiat. Conservatorul a însemnat foarte mult pentru el pentru că, chiar dacă ai talent, chiar dacă eşti pregătit, chiar dacă ai un ferment bun în tine, dacă nu le aşezi şi nu ţi le sedimentezi, rişti să eşuezi. Şi de la Enacovici – profesorul lui tata la Conservator – a învăţat ce înseamnă vibrato, ce-nseamnă tril, ce-nseamnă staccato, spiccato şi aşa mai departe. Avea o mare bucurie să meargă la toate concertele pe care alţii mai mari decât el sau colegi de-ai lui le dădeau, pentru că el spunea “învăţ de la fiecare câte puţin”. Tata era o persoană foarte modestă. El a căutat totdeauna să fie la curent şi la zi cu tot ce se cânta, încerca să asculte tot, să vadă tot, mergea pe la tot felul de biblioteci să citească despre ce însemna, de exemplu, Jascha Heifetz în perioada aceea.

După ce a terminat Conservatorul, tata a început să cânte cu o vioară făcută de [Iosif] Pollak. Pollak a fost un mare lutier român de origine evreu, dar român de cetăţenie, care a făcut şcoala la Paris şi care avea diplomă de mare lutier şi constructor de viori şi i-a făcut lui tata o vioară pe mărimea lui, pe mărimea mâinii, arcuş pe lungimea trăsăturii, pasul să-i fie bine... şi cu acea vioară tata a început cariera, şi putea să cânte la vioara aia până la sfârşitul carierei pentru că era o vioară extraordinară.

Între ’56 şi ’58 tata a fost student la Moscova, la clasa lui A. Poski şi după aceea a lui Oistrach - şi Furţeva care era ministrul Culturii în Uniunea Sovietică l-a auzit pe tata cântând la o audiţie cu studenţii lui Oistrach şi a fost extrem de impresionată, şi venind într-o vizită în România, doamna Furţeva s-a întâlnit cu omologul dumneaei care era Constanţa Crăciun, ministrul Culturii de atunci şi a zis: “L-am auzit pe Ion Voicu la Moscova, e studentul lui Oistrach, şi omul ăsta trebuie să aibă o vioară ca lumea, că o să fie un violonist important în toată lumea ...” Şi-aşa, prin Constanţa Crăciun, s-a ajuns la Gheorghe Apostol, Gheorghe Apostol la Dej şi i-au dat voie să se ducă să-şi caute o vioară în Europa. Tata a fost, a văzut nu ştiu câte viori şi înainte să vină acasă s-a oprit la Berna [în 1956]. La Berna s-a dus la Casa Werro care era o casă importantă de lutieri, a văzut vioara, ăla i-a zis: “Dom’le, nu ai dumneata bani s-o cumperi” şi tata i-a zis: “Uite, mai lasă-mă două zile ca să văd şi eu dacă pot...” A dat telefon acasă, a spus cât costă, era o sumă derizorie, deci nu era o mare cantitate de bani, dar pentru România conta, era undeva la vreo optzeci şi ceva de mii de franci elveţieni. Şi i-au trimis banii, tata s-a dus şi a cumpărat-o, a venit cu ea acasă... vioara se cheamă Stradivarius Elder-Ion Voicu. Pentru că Elder a fost primul proprietar şi Ion Voicu al doilea.

Tata a cântat cu vioara Pollak până în ’58-’59... Cânta în paralel şi pe Stradivarius după ce l-a luat, dar el a trebuit să se înveţe pe noua vioară, pentru că Stradivarius-ul era cu un centimetru jumate mai mic ca instrument, pasul era altfel şi o vioară Stradivarius are nişte secrete pe care trebuie să i le descoperi, e ca un labirint: să-i aranjezi popul, să-i aranjezi căluşul, să vezi cum e trăsătură, cu ce corzi merge mai bine... şi asta a durat vreo doi ani, abia după doi ani tata a abandonat Pollak-ul şi a cântat numai cu Stradivarius.

Tata a fost un perfecţionist. Vă dau un exemplu: pe la sfârşitul anilor ’60 făcea un turneu în ţările nordice... în Danemarca, în Finlanda, în Suedia, în Islanda, la Reykjavik. La Copenhaga a avut primul concert, a fost recital, împreună cu Albert Guttman şi a doua seară cânta concertul de Dunaevski, cred. Şi Dunaevski nu este un concert uşor, dar lui îi plăcea foarte tare. Şi nu s-a simţit bine şi după partea întâi s-a oprit şi-a spus: “Îmi cer scuze, n-aş vrea să consideraţi un afront pe care-l fac, dar nu pot să cânt, nu mă simt în stare să duc până la sfârşit concertul...” A fost aplaudat pentru sinceritate şi a doua zi a cântat acelaşi concert – pentru că trebuia să îl facă – şi-a cântat opt bisuri, deci l-a cântat extraordinar dacă lumea a cerut opt bisuri, vă daţi seama, că rar se întâmplă să cânţi mai mult de trei bisuri!

Concediile... Noi am fost învăţaţi de când eram mici să mergem la munte şi la mare. Deci mergeam întâi la mare să luăm soare şi după aceea mergeam la munte să îl fixăm. Trebuie să spun că artiştii, artiştii de elită, în România, până pe la mijlocul anilor ’70, erau privilegiaţi. Aveau privilegiul să stea la Sinaia, în complexul Pelişor care însemna două palate şi vreo şase alte clădiri adiacente. Şi acolo mergeam de multe ori şi vara şi iarna. În funcţie de turneele pe care le avea în ţară sau în străinătate mergeam întâi la Slănic Prahova, îi plăcea foarte mult acolo, că era un lac sărat lângă salină unde el spunea că se simte foarte bine şi ca aer şi ca băi de nămol, după aceea mergeam la mare, de obicei la Eforie Nord. Când eram noi mici-mici, cred că eu aveam vreo 4 ani şi [sora mea] Raluca vreo 3 sau 2 ani jumate, mergeam la Mamaia unde erau patru - cinci case. Adică era “Rex”-ul care era construit de pe vremea regelui şi erau încă cinci-şase vile..., aia era toată Mamaia. Şi era o plajă foarte bună. Dar de cele mai multe ori mergeam la Eforie Nord, stăteam la hotel “Carmen”. După aceea mergeam la munte, la Sinaia. În ’64 tata a cumpărat o casă la Predeal. Ei, din momentul acela tot ce însemna timp liber – concedii, vacanţe, Crăciun, Anul nou, Paşte, weekend chiar - însemna Predeal.

Tatei îi plăceau dulciurile. Era un mare consumator de dulcuiri făcute în casă şi nu cumpărate de pe la magazin. Îi plăcea plăcinta cu dovleac, plăcintă cu brânză dulce, clătitele, dulceţurile. Era un mare specialist în ale fursecurilor. Mama lui şi după aceea mama mamei mele, amândouă erau foarte bune bucătărese şi se întreceau în a-l cuceri pe tata prin felurile de dulciuri pe care ştiau să le pregătească. Tata nu era un tip gurmand, el era pofticios. De multe ori dădea telefon acasă, mi-aduc aminte, în jurul orei 10-11, el era la repetiţii, la Filarmonică sau pe undeva prin oraş şi-i spunea mamei: “Dragă, vreau o supiţă la început, după aceea aş mânca nişte chiftele marinate, poate dacă poţi să faci o limbă cu măsline şi la sfârşit nişte gogoşi sau nişte clătite”. Şi mama îi spunea: “Ioane, dar tu nu mănânci atât, ştii bine că mă pui să gătesc...” “Lasă dragă, tu fă acolo, că poate mai vin cu cineva...” Bineînţeles că el venea, ciugulea din fiecare câte puţin şi rămânea o grămadă de mâncare, că nu poţi să faci mâcare de o porţie sau de două!...

Mi-aduc aminte că veneau la noi oameni din toate domeniile. Din zona medicilor îi ţin minte pe profesorul Firică şi pe profesorul Burghelea. De asemenea veneau arhitecţi, generali, foşti generali de-ăia care se îmbrăcau în uniforme la paradă – eu eram impresionat când îi vedeam! Şi în aceeaşi măsură oameni de mare cultură, cum a fost Valentin Gheorghiu, Vladimir Orlov, Lipatti, Herlea, Magdalena Popa, Irinel Liciu, Spiess... inclusiv personalităţi care veneau în România, Jascha Heifetz, Menuhin, Isaac Stern, Schering, Oistrach, Kogan, Celibidache, Rubinstein... nici nu-mi aduc aminte acuma, dacă stau să fac o listă probabil c-o termin mâine.

Mama nu era doar amfitrion, era şi “eminenţa cenuşie”. Când s-au cunoscut, mama avea 14 ani, tata avea 22, şi abia după şapte ani mama a acceptat să fie soţia lui. Mama se ducea şi-i spunea: “Vezi că mâine plecăm la Paris, poimâine ai concert, ai de cântat Brahms şi Beethoven.” Tata habar n-avea cu ce pleacă, unde stă la hotel, câţi bani ia, el n-avea niciodată astfel de probleme, doar să cânte, să studieze, să-şi facă treaba. Mama l-a iubit enorm pe tata, tata ne-a iubit enorm pe noi şi noi o iubeam şi o admiram formidabil pe mama, deci era un cerc închis...

Interviu realizat de Octavian Silivestru, 29.10. 2009

Share