Interviu cu scriitorul Virgil Ierunca din Arhiva Grupului de Istorie Orală al Radio România

Virgil Ierunca

14 iulie este sărbătorirea începutului revoluţiei din 1789, dar şi Fête de la Fédération, din 1790, sărbătoarea reconcilierii şi unităţii tuturor francezilor, când regele Ludovic al XVI-lea a jurat credinţă Naţiunii şi legii..

În cinstea acestei sărbători şi în amintirea strânselor legături culturale, politice, diplomatice şi afective ale românilor cu francezii în decursul timpului, publicăm un interviu despre un subiect puţin cunoscut: românii şi “Radio Paris”.

„Aici Radio Paris!”... Aşa începea emisiunea unul dintre cele mai ascultate posturi de radio, datorită legăturilor sufleteşti cu Franţa, dar şi datorită calităţii materialelor difuzate. Primele emisiuni în limba română au fost transmise în perioada interbelică. În 1939 emisiunea era difuzată în fiecare seară la ora 21.15, iar în 1940, după ocuparea Parisului, era transmisă din Marsilia, la 19.45 şi 22.45.

După eliberarea Parisului de sub ocupaţia germană (23 august 1944), şeful secţiei române de la “Radio Paris” a fost poetul Ilarie Voronca. A urmat o perioadă în care războiul rece şi-a pus amprenta. La începutul anilor ‘50 doi redactori români - Mugur Valahu şi Gheorghe Bumbeşti - l-au convins pe şeful secţiei, Marcel Fontaine, să aprobe transmiterea unor mesaje cifrate către persoane inexistente în realitate, pentru a da autorităţilor comuniste de la Bucureşti impresia că aveau legături cu ţara, că se adresau unei rezistenţe anticomuniste din România. După câteva mesaje transmise către ţară, autorităţile române au făcut o reclamaţie oficială şi cei doi redactori au fost daţi afară de la postul de radio.

A urmat o nouă generaţie de redactori, din care a făcut parte şi scriitorul Virgil Ierunca.

Despre activitatea sa la “Radio Paris”, Virgil Ierunca a dat amănunte într-un interviu telefonic realizat la 17 septembrie 1998 de Octavian Silivestru, redactor la Grupul de Istorie orală al Societăţii Române de Radiodifuziune. Publicăm un fragment din transcrierea acestui interviu.

"Am intrat la Secţia română la Radio Paris în 1952 şi am plecat în 1974, când secţiile franceze pentru străinătate au fost desfiinţate de [preşedintele] Giscard d'Estaing.

În 1952 când am intrat eu, şeful secţiunii era Fontaine. Marcel Fontaine era un profesor de franceză de la Turnu Severin, care iubea România mai mult decât oricare român din ţară sau din exil. Şi-a consacrat întreaga existenţă - ultimii ani ai vieţii - într-o operă de supra-românism. A scris chiar şi o carte despre România, care a apărut la Institutul Universitar Carol I din Paris. El a fost primul şef... Al doilea şef a fost Şerban Voinea. Şerban Voinea a fost ambasador al Republicii Populare Române la Berna, de unde a ales libertatea odată ce regele [Mihai] a fost silit să abdice. Şerban Voinea este poate singurul mare marxist nedogmatic pe care-l are România! Era un om de o mare cultură, a condus multă vreme Secţia de informaţii RADOR la Bucureşti, era colaborator la ziarele lui Teodorescu-Branişte (...). Al treilea şi ultimul şef a fost Eugen Aroneanu. Un om de stânga, dar şi fără mare pregătire, are ceva studii juridice sau aşa ceva. El a stat foarte puţin – pentru că din nefericire a murit – şi-atuncea emisiunile noastre au fost conduse oarecum de Şerban Voinea. Eugen Aroneanu era un om de stânga, cum vă spuneam, dar în ce mă priveşte n-am avut nici un conflict cu el, însă a cenzurat cronicile unui cronicar, unui colaborator permanent de la înfiinţarea postului de radio românesc de la “Radio Paris”, a profesorului [universitar de limba latină] Herescu. Şi profesorul N. I. Herescu n-a acceptat această mică cenzură şi a trântit uşile şi a plecat.

În ce mă priveşte, eu n-am plecat, dar am făcut absolut ce voiam să fac. La un moment dat, a fost o slujbă solemnă la biserica română din Paris, închinată victimelor comunismului şi - era într-o sâmbătă, iar Aroneanu nu venea duminica la emisiune - şi m-a rugat să n-o trec [în emisiune] şi eu am trecut-o. Mi-a spus... că a crezut că nu se face etc. şi eu am spus: “N-aveţi decât să reclamaţi la direcţia generală, eu îmi asum acest lucru!”

Erau redactori: profesorul de limbă română la Universitatea din Lyon, N.A. Gheorghiu, poetul “Gândirist”, deci de dreapta, lansat de Nichifor Crainic; [jurnalistul] Gheorghe Bumbeşti şi Jaques Sharf, care era un social-democrat, însă care nu ne era de prea mare folos, în sensul că avea un puternic accent rusesc – nu cunosc biografia lui... – şi aşa că ne mulţumeam numai cu prezenţa lui în redacţie, la redactare de ştiri; niciodată nu putea să vorbească la microfon din cauza acestui accent şi din cauza unei bâlbâieli continui.

În afară de redactorii aceştia aveam colaboratori externi, în primul rând pe profesorul N.I. Herescu, cum vă spuneam. Dar, după câte îmi amintesc, s-au perindat prin faţa microfonului Constantin Brăiloiu, muzicologul de faimă mondială, [profesor de limba română de la Universitatea din Copenhaga] Eugen Lozovan, protejatul lui Marcel Fontaine. După ce a fost scos la pensie Marcel Fontaine, Lozovan a fost exclus pentru că devenise un extremist de dreapta; într-un ziar din Germania care se chema Stindardul a început să atace chiar şi pe marii clasici. Eu am polemizat cu el, atacase pe Maiorescu, atacase pe I.L. Caragiale, ca să nu mai vorbesc de E. Lovinescu. Tot colaboratoare mai erau Monica Lovinescu, care era speaker şi [pictoriţa] Cella Voinescu, soţia regizorului Siegfried, care au ales libertatea odată cu venirea la Paris a unei trupe a Teatrului Naţional din Bucureşti (...).

Exista o cenzură internă, cum v-am dat exemplul cu Eugen Aroneanu. Dar era de aşteptat, pentru că Eugen Aroneanu voia de multă vreme să ajungă şeful secţiei româneşti şi n-a reuşit decât la sfârşitul vieţii lui, săracul de el! Şi am avut aceste probleme, eu pe de-o parte, iar profesorul Herescu pe de altă parte.

Mai exact, ce însemna “cenzură”? Îi tăia pasaje sau îi schimba sensul?

Îi tăia un pasaj sau două, o frază sau două sau un cuvânt, dar nu orientarea generală. Însă profesorul Herescu care era un om integru şi care nu accepta nici un fel de compromis, a preferat să plece decât să mai stea sub domnia lui Eugen Aroneanu (...).

În afară de redactorii principali şi de colaboratori existau, de exemplu, secretare de limba română?

Sigur că da, aveam secretară de limba română, aveam dactilografă, redactorii puteau să le dicteze textele la maşină. Eu aveam nişte cronici-fulger, dacă se întâmpla un eveniment, atuncea imediat Marcel Fontaine îmi dădea secretara, care îi servea mai mult lui, şi îi dictam imediat; se întâmpla un lucru extraordinar, să zicem la 4 şi noi trebuia la 5 să emitem. Atunci, ca să fac un comentariu, aveam nevoie de cineva care să scrie repede şi îi dictam cronica circumstanţială, faptul că se întâmpla ceva deosebit.

Existau şi operatori români?

Nu, operatorii şi toată secţia tehnică era alcătuită numai din francezi...

Şi dacă trebuia să tăiaţi un cuvânt din bandă?

Sigur că da, o făcea operatorul în faţa noastră... îi explicam noi: “opreşte aici... taie până aici...” Nu, nici unul dintre noi nu avea o îndemânare tehnică pentru a face montaj.

Vorbiţi despre emisiuni: când anume se transmiteau?

Ca să vă vorbesc despre emisiuni, trebuie să vorbesc despre organizare. Exista o redacţie centrală, zisă chiar aşa, “redacţia centrală”, care era condusă de mai mulţi ziarişti francezi, ziarişti şi chiar scriitori. Pentru că în momentul când eu am intrat la radio, directorul acestei redacţii centrale era, de pildă, Pierre Ambreu, care era scriitor, unul din biografii lui Drieu La Rochelle. Un om de dreapta, ca să nu zicem de extremă dreaptă. Dar erau în acelaşi timp şi alţi redactori, mai cunoscuţi, de exemplu un fost comunist... un socialist de stânga-stângii, Victor Fay care avea un oarecare nume în stânga franceză. Pe urmă, Lèon Zitrone. Lèon Zitrone era un reporter oarecare în acestă redacţie centrală, dar, spre norocul lui a devenit cel mai mare reporter de televiziune din istoria Televiziunii franceze. Această redacţie centrală scotea, alegea şi făcea o triere a informaţiilor pe care noi le primeam, fiecare secţie primea informaţiile acestea, plus cronicile. La cronică erau mai mulţi specialişti: cronicara literară, care era de origine română, Cella Aminar, care după aceea a trecut în emisiunile franceze - astăzi e pe France Culture, a trecut şi la emisiuni televizate - erau cronici economice, politice.

Eu, în redacţia centrală, deci care împărţea tuturor celorlalte emisiuni, inclusiv Africa, Sud-Africa, Sud-America etc., aveam o Cronică a ideilor, iar Monica Lovinescu o Cronică muzicală. Asta era pentru toată lumea....

Nici o secţie nu era obligată să transmită informaţiile aşa cum le trimiteau ei. Nu ne impuneau, ca la alte posturi de radio, informaţiile triate de ei şi să le treci neapărat. Acestea soseau în redacţie şi tu, redactor al secţiei române, le acceptai sau le aruncai la coş. În orice caz, alegeam absolut ce credeam noi că interesează pe ascultătorul român. Şi era foarte important acest lucru, fiindcă am impresia că la B.B.C. tot buletinul ăsta trebuia tradus cuvânt-cu-cuvânt, nici mai mult nici mai puţin! Noi puteam să le transformăm, puteam să facem ce vrem. Puteam să nu le trecem dacă vrem! ... sau să le modificăm. Să modificăm chiar... ştirea, aşa cum venea de la redacţia centrală, noi o modificam. Dacă, de pildă, se spunea: “Marele om de stat... “ şi ni se dădea [numele] unui comunist, tăiam acest lucru.

Ce făceau, concret, redactorii români?

Păi, redactorii români erau foarte importanţi. Bineînţeles că cel mai important decât toţi era şeful, nu? ...ei alegeau, veneau cu propriul lor material?

De unde să ştim noi să venim?! Aveam însă voie să dăm ştiri pe care ei nu le dădeau. De exemplu, dacă se întâmpla un concert român, o expoziţie, “Azi s-a deschis la Muzeul de artă modernă - să spunem - expoziţia lui Horia Damian...”

Din 1958, când vine De Gaulle, sub acoperământul Rezistenţei, sub faptul că sunt rezistenţi, redacţia centrală a fost împânzită de redactori comunişti. Şi-atuncea noi am schimbat procedeul: am recurs la o strategie ad-hoc, adică, de pildă, ca să nu mai fim siliţi – fiindcă era “epoca destinderii”, când a început “epoca destinderii” – să luăm un interviu domnului Maurer, ceea ce făceau alte emisiuni în limba română, noi am decis şi am convins pe şefii noştri care au convins la rândul lor pe şefii superiori, pe directorul general al emisiunilor spre străinătate, să nu ne mai ocupăm de problemele româneşti, ci să punem accentul pe ce se întâmplă în Franţa. Asta le plăcea francezilor, asta era chiar şi politica Quai d'Orsay-ului. Şi-atunci ca să putem evita să avem în studiourile noastre oficiali români, schimbând strategia şi ocupându-ne numai de francezi, am spus: “Nu ne interesează domnul Maurer, pe noi ne interesează realităţile franceze!”... după 1958.

Dar până atunci, de exemplu în 1953, revolta berlinezilor sau [revolta din Ungaria] 1956... aceste lucruri erau date şi comentate, trebuie să recunosc că până şi Victor Fay principalul redactor al redacţiei centrale, a făcut nişte cronici acceptabile. Aceste cronici acceptabile erau amplificate printr-o revistă a presei pe care o făceam noi. Adică din toată presa franceză alegeam în fiecare zi ceea ce ne convenea, ceea ce interesa pe ascultătorul român. De unde şi un oarecare impact pe care l-a avut “Radio Paris”, mai ales la început, când era extraordinar de violent anticomunist, împotriva situaţiei din România, împotriva comunismului românesc, până şi “poetul de curte”, stalinistul Mihai Beniuc, ne-a consacrat nouă, postului “Radio Paris” în limba română, un poem. Deci exista un oarecare impact...

Mai mult, la început, în 1952 când am intrat eu, Marcel Fontaine trimitea nişte mesaje codate, aşa cum făcea B.B.C.-ul de pildă în emisiunile lui [în timpul războiului]. Lucrurile acestea au durat vreo 3-4 ani în care Marcel Fontaine trimitea mesagii la diverşi oameni cu care el probabil luase contact înainte de a părăsi România şi înainte de a deveni şeful secţiei româneşti. A fost o epocă foarte violent anticomunistă!

De unde vă veneau informaţiile despre situaţia din România?

Radio era abonat la Scânteia, iar eu personal – că eu mă ocupam cu problemele culturale – eu eram abonat la câteva reviste. La Luceafărul, la România Literară, adică... şi bune şi rele.

O monitorizare a posturilor de radio din România, se făcea în Franţa?

Se făcea. N-a ţinut mult, pentru că eram suficient de informaţi pe politic cu Scânteia, iar eu aveam deja toată presa culturală în mână. Nu vă mai spun că aveam şi Viaţa Românească, în sfârşit, eram la curent cu toate astea...

Abonamentele se făceau pe numele “Radio Paris”?

Da, pe numele Radioului, da.... Revistele literare, curios, la care eu eram abonat, se făceau pe numele meu şi se făceau cu regularitate.

Tot la Radio?

Nu-nu, acasă (...).

Din Statele Unite primeaţi cumva o revistă a presei româneşti sau alte materiale de informare?

Primeam revistele care veneau din toată lumea, revistele culturale care erau comentate, ca şi revistele din ţară. Aveam şi o cronică a revistelor de pretutindeni, exilate şi oficiale româneşti.

Emisiunea dumneavoastră se transmitea zilnic?

Zilnic, da. Nu mai îmi amintesc, au fost momente când aveam 35 de minute, alte momente când aveam 45 de minute, variau timpul şi ora. N-aş putea să mai îmi amintesc exact. Dar în orice caz, n-am avut niciodată mai puţin de o jumătate de oră. În general se transmitea seara, în jurul orei şapte (...).

Era în direct?

Era în direct, că nu existau instrumentele necesare, magnetofoane etc., pe vremea aceea. Dar reportajele, interviurile, nu erau înregistrate? Nu!... Nu mai ştiu când au apărut instrumentele cu care puteai să înregistrezi. Probabil că la sfârşit, sigur că da! Dar reportajele, la început de tot, n-aveai cum să le ilustrezi tehnic...

Dacă vă duceaţi la un vernisaj de artă plastică sau luaţi un interviu… nu-l înregistraţi?

Nu luam interviu, îl rugam pe el să treacă în studio pentru că nu aveam instrumente la început. La început l-am avut în studio, v-am spus, pe Brăiloiu. Îi apăruseră câteva opere de muzicologie cu ecouri internaţionale şi venea la radio şi ne vorbea despre cărţile lui. Făceam interviul în direct, în faţa microfonului sau înregistrat pe nişte discuri foarte mari, cu un diametru foarte mare. Nu existau cópii. La un moment dat - foarte rareori pentru că, vă spun, libertatea era foarte mare -, mai ales la început, se făceau cópii, se înregistra emisiunea şi foarte rar Quai d'Orsay-ul, adică Ministerul de Externe francez ne făcea cópii după o săptămână de emisiuni, ca să-şi dea seama de tonul, tonalitatea emisiunilor.

Exista cineva la Ambasada Franţei la Bucureşti, care vă asculta postul pentru a nota cum se recepţionează în România? ] Nu, nu ştiu dacă exista, dar ştiu că pe vremea aceea la Ambasada franceză - mi-a explicat cineva care s-a dus să-şi ia o viză - exista afişată ora emisiunii noastre în limba română. Era un fel foarte prudent de a face propagandă postului (...). Începusem şi emisiuni muzicale, însă cum bruiajul era foarte puternic, a trebuit să renunţăm complet la muzică.

Vă duceaţi să faceţi interviuri cu românii care veneau în Franţa şi care alegeau libertatea?

Bineînţeles! Dacă erau importanţi... Bine, importanţi vreau să spun nu numai ca personalităţi, dar şi cazuri importante. De pildă, oameni care au trecut înot Dunărea. Sau au fost prinşi şi au scăpat din nou sau chestii de felul ăsta. Nu aveam nici un fel de oprelişte până în ‘58.

În ‘53 au avut loc o serie de evenimente în România, moartea lui Maniu, fusese înainte problema Canalului. Aveaţi informaţii despre aceste lucruri? Despre închisori, despre torturi?

Ce puteam să găsim în presa franceză, ca să fim “acoperiţi”. Nu puteam să facem noi o emisiune despre Maniu, că a murit în anul exact, în luna exactă, dar aveam un fel de Argus al presei, al radioului în general şi cum apărea ceva, de exemplu la un moment dat a apărut o carte a lui Camus în care e citat Maniu. Atuncea imediat am făcut o cronică întreagă, un comentariu întreg, de 10 minute despre rolul pe care îl avea Camus în combaterea extremismelor de stânga şi am vorbit de Maniu, plecând de la Camus. Sau dacă exista în presa franceză un articol mai dezvoltat despre personalitatea lui Maniu, puteam să-l trecem în general. Nu uitaţi, după aceea, că aveam o presă de exil foarte importantă, a Comitetului Naţional de sub direcţia lui Vişoianu, care avea un ziar în româneşte la New York şi un ziar în franţuzeşte al partidelor politice democrate la Paris, care se numea La Nation Roumaine şi puteam să luăm [din el] şi să facem o revistă a presei în Franţa (...).

Ce ne puteţi spune despre structura emisiunilor?

Da, începeam cu ştirile 10 minute sau depindea de evenimente. După aceea, aveam o revistă a presei în fiecare zi, revista a presei săptămânale, care era mai ales culturală, şi terminam cu ştirile. Dacă erau mai importante, le traduceam în faţa microfonului direct, ne aducea omul de serviciu – dacă ştirea era importantă, pătrundea încet în studio – textul francez. Şi îl traduceam pe loc în franţuzeşte...

Când erau transmise cronicile economice, politice?

Nu aveau zile exacte, ca să fim în pas cu actualitatea... Dacă, bineînţeles, moare Stalin, bineînţeles că trebuie să faci în ziua aia, nu?! Dar restul, dădeam prioritate faptului, când se produce. Dacă scriam un articol general despre polemica lui Sartre cu Camus, asta putea să intre oricând, în orice altă zi. Dar prefeream, dacă în ziua cutare e un vernisaj important, să vorbesc despre vernisaj. Sau dacă era un concert important...

La începutul anilor ’50, în Franţa au trăit o serie de personalităţi ale culturii româneşti, Brâncuşi, Enescu, Gafencu, din politică…

Sigur, Gafencu a vorbit de câteva ori la radio, dar când a început [Radio] Europa Liberă ne-a părăsit pe noi, că se auzea mai bine, aveau emisiuni toată ziua.

Dar Brâncuşi, Enescu?

Nu, Enescu nu dădeau interviuri. Enescu a dat un interviu mi se pare, la un moment dat, Europei Libere, biroului Europei Libere din New York, înainte de a muri sau nu mai ştiu exact, însă la Brâncuşi nici nu puteai să te duci! Brâncuşi... era greu să-l vezi măcar!

Dar în 1956, când au avut loc evenimentele din Ungaria?

Vreau să vă spun că, probabil şi graţie directorului redacţiei centrale care era Pierre Ambreu, care era de dreapta, revoluţia maghiară a fost tratată cu mare obiectivitate. Însă nici noi, nici [Radio] Europa Liberă, aşa cum s-a spus pe nedrept, nu am îndemnat oamenii, nu am îndemnat pe unguri să se răscoale. N-aveam nici un fel de drept moral s-o facem! (...)

În 1958, când a avut loc retragerea trupelor sovietice din România...

Da, am făcut comentarii cum le-am face şi astăzi, adică foarte libere. Dacă a fost comentat de Victor Fay, redactorul politic, noi am dat faptele aşa cum s-au petrecut şi am făcut comentarii personale, arătând că de fapt asta nu însemnează nimic, pentru că pot să revină în câteva ore tancurile sovietice la Bucureşti dacă se întâmplă ceva. Iar pe de altă parte, regimul Gheorghiu-Dej, ca să arate faptul că România lui poate rezista şi mai bine împotriva adversarilor, a trebuit să înteţească cruzimea regimului, nu?

Ce ne puteţi spune despre vizitele la nivel înalt care au avut loc în anii ‘60, atât în Franţa, cât şi în România?

În anii destinderii, în care au început să vină trimişii regimului şi se agitau şi ar fi vrut să vorbească la “Radio Paris”, am schimbat strategia şi am explicat că noi nu mai vorbim despre lucrurile din România, vorbim de lucrurile din Franţa. Tocmai, ca să nu se creeze un precedent în care unul dintre noi să stea de vorbă cu un oficial.

Când a avut loc vizita lui De Gaulle, în mai 1968, aţi avut vreun corespondent la Bucureşti?

Da, am avut. Mi s-a propus mie să merg, dar am refuzat. S-a dus Nicolae Gheorghiu...

Dar în iunie 1970, când a venit Ceauşescu în Franţa, a fost cineva dintre dumneavoastră în...?

N-a fost nimeni, probabil că a fost o ştire “preşedintele Nicolae Ceauşescu vizitează Franţa”. Şi am fost cu ochii în patru, am găsit ziare care comentau negativ vizita din Franţa. Au fost şi din astea! Şi atunci am dat .

Exista o colaborare cu alte secţii?

Da, era. De exemplu, mi-aţi evocat revoluţia maghiară. Aveam multe ştiri, mai ales în domeniul cultural, care nu erau cunoscute nici măcar de presa franceză... Revoluţia ungurilor era condusă de un bun intelectual şi noi eram în strânse relaţii cu ei, foarte prieteneşti şi ne ţinea la curent cu tot ce se întâmplă în Ungaria, mai ales după [aceea] şi pe plan cultural... era extraordinar chiar! De altfel, în exil, raporturile între români şi unguri au fost totdeauna excelente. Aş vrea să vă amintesc că nici o hotărâre importantă politică a exilaţilor nu s-a făcut fără acordul dintre cei doi foşti miniştri de externe Grigore Gafencu şi [maghiarul Pal] Auer. Ei când luau o hotărâre şi lansau un mesaj sau un manifest, semnau întotdeauna amândoi şi erau nedespărţiţi. Prieteni foarte buni (…).

Ce ne puteţi spune despre închiderea secţiei române? De ce s-a hotărât acest lucru?

Era, cred, o chestiune financiară... În jurul Quai d'Orsay-ului se învârteau oameni care aveau tot interesul ca fondurile date pentru un post de radio să fie mai bine date lor, în cutare funcţie, la institut sau la Ambasada de la Bucureşti. În 1974, [preşedintele] Giscard d'Estaing, acelaşi Giscard d'Estaing care n-a vrut să primească la el pe nici unul dintre marii anticomunişti refugiaţi, marii disidenţi – Buckowski a fost respins de Giscard d'Estaing – acelaşi Giscard d'Estaing ne-a suprimat pur şi simplu, ca să scape de emisiunile acestea care îl stinghereau, nu înţeleg de ce!

Share