Tudor Arghezi despre Mihai Eminescu - înregistrare-document din arhiva Radio România

124 de ani de la dispariţia lui Mihai Eminescu, „cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc” (George Călinescu)

Prima poezie a scris-o la moartea fostului său profesor de la Cernăuţi, Aron Pumnul (1866) şi a fost publicată într-o broşură ocazională, numită 'Lăcrămioarele învăţăceilor de la Cernăuţi', în 1866. Apoi, alte poezii au fost publicate în 'Familia', revista lui I. Vulcan.

Numai o mică parte din opera lui Eminescu a fost publicată în timpul vieţii poetului, cea mai mare parte a creaţiei sale a rămas în manuscris. 46 volume având 14.000 file au fost predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, în şedinţa din 25 ianuarie 1902.

De-abia după 15 iunie 1889, când Mihai Eminescu s-a stins din viaţă, oameni de cultură s-au preocupat de adunarea şi publicarea operei sale. Astfel, în 1890 V.G. Morţun a editat un volum de proză şi de versuri, apoi, în 1891, Gr. Păucescu, care fusese o vreme director al ziarului 'Timpul' a adunat într-un volum articolele politice apărute în acest ziar. Manuscrisele aflate deja la Biblioteca Academiei Române au fost folosite de Perpessicius pentru ediţia critică din 1939, de la Editura Fundaţiilor Regale „Regele Carol al II-lea”.

Criticul literar care le-a pus într-o lumină cu totul specială a fost George Călinescu, cel care va recompune imaginea întregii opere eminesciene în magistrala monografie 'Opera lui Mihai Eminescu', un studiu în patru volume editat în perioada 1934–1936.

Preocupare pentru opera eminesciană au avut de-a lungul timpului poeţi, eseişti şi critici literari: Ion Negoiţescu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Petru Creţia, Tudor Vianu, Dumitru Caracostea şi mulţi alţii.

La aniversarea a 105 ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, scriitorul Tudor Arghezi a rostit câteva cuvinte, frumos meşteşugite, în faţa microfonului Radiodifuziunii. Astăzi înregistrarea se păstrează în Arhiva de Istorie orală - Radio România ca un document de o mare valoare documentară şi literară:

“A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene din depărtare delicata lui singurăte ca slavă. Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal, asta o ştie oricine citeşte. Cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fi descuiat cu cheile străine, poezia apaţine limbii mai bine decât proza. Sufletul secret al limbii, jocul de irizări din interiorul ei face vocabulele neputincioase, muntele începe de jur împrejur şi nu are poteci. Unde nu te poţi urca, te uiţi şi te mulţumeşti cu câteva imagini vaporoase. Dacă aş râvni să agăţ de constelaţia lui Eminescu o lumină, ar fi o neinchipuită îndrăzneală: constelaţia fuge mereu, se depărtează, cine ar putea să o ajungă? Aş fi încercat un portret de aspecte, dar cum s-ar putea reda portretul umbrei şi al timpului neistrăvit? Câteva refexe, e tot ce se poate aduna pe oglinda unei lentile. Slovele de faţă sunt numai o laudă de seară...”

R465 / Arhiva de Istorie orală – Radio România; Înregistrare realizată în 1955]

Share