Istorie Orală
RSS Istorie Orală

Petru Tonitza: `Pe tata nu-l supărau și nu-l deranjau niciodată copiii`

Petru Tonitza: `Pe tata nu-l supărau și nu-l deranjau niciodată copiii`
Cei trei copii ai pictorului

Nicolae Tonitza, născut la Bârlad la 13 aprilie 1886, a fost unul dintre cei mai apreciați pictori și graficieni din perioada interbelică. A continuat și a dezvoltat direcția trasată de Ștefan Luchian, manifestând aceeași preferință pentru redarea pe pânză a oamenilor sărmani, a peisajului citadin, a florilor.

Dar nimeni n-a reușit să-l egaleze în ilustrarea temei copilăriei; zecile de tablouri în ulei, alături de tot atâtea desene, urmăresc aceeași temă: miracolul copilăriei.

De la bebeluși în fașă și până la adolescenți candizi, personagiile sale au același farmec. I-au pozat chiar copiii săi, Irina, Catrina și Petru, aflați în diferite stadii ale celei mai frumoase părți a vieții omului. Rezultatul: o inegalabilă manifestare a artei, precum și expresia unei relații deosebite a tatălui cu fiicele și fiul său.

Se vede limpede că Nicolae Tonitza a fost un tată deosebit, foarte legat sufletește de copiii săi, cărora le-a îndrumat pașii cu pilde și povestiri.

Stau mărturie amintirile fiului său Petru, exprimate într-o înregistrare pe care a făcut-o în februarie 1970 la Societatea Română de Radiodifuziune.

Petru Tonitza: Tatăl meu, pictorul Nicolae Tonitza, a făcut parte dintr-o familie numeroasă, cu cinci copii, dintre care singurul care a avut înclinațiuni artistice a fost el. Încă de la 5 ani a început să deseneze, începând cu fața de masă și pereții pe care îi măzgălea. Toate aceste înclinațiuni artistice au culminat la terminarea gimnaziului [de la Bârlad], când a simțit nevoia să plece la Iași, să învețe pictura.

Neînțeles de familie, n-a căutat nici un fel de sprijin în direcția aceasta decât din partea unui unchi mai bătrân, care avea și el antecedente artistice – era țesător, broda veșminte bisericești -, singurul care i-a înțeles aceasta înclinațiune artistică și l-a ajutat să meargă mai departe, la școala de Belle Arte și ulterior să plece în străinătate, să-și perfecționeze studiile în materie de pictură.

După absolvirea Academiei de Artă din Iași, cu sprijinul aceluiași unchi care l-a sprijinit și pe parcursul Academiei de Arte Frumoase, izbutește să plece în străinătate. Face un stagiu de doi ani de zile în München, la Academia de Artă la maestrul [Hugo von] Habermann și după aceea pleacă și vizitează Italia, cu tot tezaurul ei artistic acumulat de veacuri.

Apoi se întoarce la Paris, unde, pe lângă contactul cu tezaurul pictural al Luvrului a luat contact și cu efervescenta mișcare plastică a Parisului de după război. Se reîntoarce în țară după 4 ani de zile, cu un bogat bagaj cultural pe tărâm artistic.(...)

Schematizând, aș putea desemna o primă epocă de frământare, de revoltă, de apropiere de omul umil, de exprimare grafică și picturală a unui umanitarism tumultuos. Este epoca inițială care durează până prin 1925, epoca în care artistul, considerându-se exponent al societății tulburi din aceea vreme plină de contradicții de după primul război mondial, abordează mai ales grafica militantă și viața omului umil, cu toate aspectele ei.

Apoi, din 1925, o a doua epocă, aceea a coloristului, cea în care preocuparea majoră a artistului devine exprimarea plastică a luminii, a culorii, a valorii pe care le capătă lucrurile scăldate în binecuvântata lumină. Prima epocă are ca rezultat (…) mișcătoarea frescă din lumea celor umili, a copiilor, a prizonierilor, a văduvelor primului razboi, a mizeriei, avand în prim plan al preocupării omul, cu toată gama sentimentelor sale.

Cea de a doua epoca resimte profund influența marelui colorist Ștefan Luchian, al cărui ucenic îi plăcea să se considere și în care tot ce ne înconjoară trebuie și poate fi redat, scăldat și valorificat de lumină și colorit. Este perioada de maturitate artistică, rod al unei activități neobosite, desfășurate timp de 3 ani în izolarea pe care și-a impus-o, la Vălenii de Munte, în perioada 1921 – 1924. În această perioadă a lucrat intens, cum singur se exprima într-o scrisoare adresată unui prieten: “Vreau să trăiesc ca un sălbatic și să muncesc ca un halucinat. Vreau liniște, cât mai multă liniște. Liniște pe care am dorit-o toată viața și pe care foarte puțini oameni au înțeles să mi-o dea...”

Rodul acestei perioade este reprezentat de capetele de copii, de florile, nudurile, peisajele care au pus în valoare calitatea sa de colorist și care l-au consacrat ca unul din mari artiști plastici ai epocii. (…)

În această perioadă a inițiat și a susținut timp de 3 ani de zile cu bani proprii, cu cheltuială proprie, un concurs de desene pentru copii, din imaginație sau după natură - chiar asta era condiția obligatorie a concursului. Concurs care s-a bucurat de o mare participare printre copiii din toată țara și tata primea plicuri cu numeroase desene pe care le premia ulterior. Cu această ocazie, a putut să descopre numeroși copii talentați care ulterior au devenit pictori, de exemplu Ștefan Teodoreanu, Adina Paula Moscu, Didina Căpitănescu – Călugăru.

Un alt aspect al înclinării lui didactice l-a constituit ultima perioadă a vieții lui, respectiv perioada de profesorat la Academia de Arte Frumoase din Iași, al cărei elev fusese și al cărei profesor și ulterior rector a devenit, după moartea lui Ștefan Dumitrescu. Este o perioadă de viață care, dacă i-a creat și multe necazuri, i-a dat însă satisfacția unor elevi cu care se mândrea, cum ar fi Corneliu Baba sau Petre Hârtopeanu. (…)

Pe tata nu-l supărau și nu-l deranjau niciodată copiii. Țin minte, chiar noi când eram copii, nu numai că nu-l deranjam, dar eram modelele lui permanente și trebuia să stăm ceasuri întregi să-i pozăm, iar el nu se plictisea niciodată să ne spună în acest timp povești, ca să putem sta și să-i putem poza în liniște. Era un prieten al copiilor, un prieten al oamenilor simpli.

În ceea ce privește relațiile cu restul societății, era un om foarte retras. Nu concepea să-și piardă timpul. Foarte rar, când își permitea să-și consume alte ore din programul lui, o făcea cu plăcere numai cu prietenii artiști, printre care, bineînțeles, erau cei care făceau parte din “grupul celor patru”: sculptorul [Oscar] Han, pictorul Francisc Șirato și pictorul Ștefan Dumitrescu, prietenul lui încă din Academie, din tinerețe.

Nu-i plăcea să-și comenteze sau să i se comenteze operele. Țin minte că ori de câte ori era vizitat în atelierul lui, lucrările în curs de executare le ținea întoarse cu fața spre perete, spre a nu fi văzute și comentate. Singurii care aveam privilegiul de a putea vedea înainte de terminare un tablou și puteam comenta eram noi, cei trei copii ai lui.

Tata era foarte exigent în ceea ce privește calitatea muncii lui. Nu odată am fost martorul unor scene care pe noi, copiii, chiar ne speriau, atunci când munca de luni de zile era dată pe foc. Cartoane pictate în decurs de luni de zile, la o analiză mai amanunțită, la un control minutios, [nu-i plăceau], le ardea pur și simplu și o lua de la început! Singurele sugestii pe care le accepta câteodată era, repet, de la noi copiii. De altfel, pictam și noi la ora aceea, noi copiii, mici fiind, și mai făceam expoziții la care tata venea și ne cerea socoteală de ce am făcut așa, de ce am făcut așa.... Să vadă de ce, dacă ne dăm seama de ce să facem așa și nu altfel.

Tonitza
Oscar Han, S. Dumitrescu, N.Tonitza, Francisc Șirato

Care erau artistii preferati ai tatalui meu, pictorul Nicolae Tonitza? Dintre clasicii picturii mondiale avea o deosebită admirație pentru Titzian și Velásquez. Dintre cei recenți, dintre cei promotori ai plasticii Franței contemporane lui, avea o deosebită afecțiune pentru Renoir, Cézanne. Dintre pictorii autohtoni, avea un respect deosebit și o admirație fără margini față de Pallady, Petrașcu și bineînțeles cu afinități sufletești în plus pentru Ștefan Dumitrescu și Francisc Șirato cu care a făcut expoziții permanente în ultimii săi ani.



Agenția RADOR - 13.04.2014 12:33