Istoricul Alexandru Suceveanu (1940-2013)

Arheolog, epigrafist, profesor, doctor în istorie, Alexandru Suceveanu s-a născut la 11 martie 1940 la Bucureşti. Înainte de căsătorie, mama sa se numea Pantazi şi era înrudită prin alianţă cu familia Brătianu.

Studiile liceale le-a încheiat în 1956, la Liceul Clasic Mixt. A absolvit apoi Facultatea de Filologie, secţia limbi clasice (1961) şi, curând după aceea, a fost angajat documentarist la Institutul de Arheologie al Academiei Române unde, trei ani mai târziu, a obţinut prin concurs postul de cercetător ştiinţific, iar în 1972 pe cel de cercetător principal III. În anul 1973 şi-a susţinut teza de doctorat cu titlul Viaţa economică în Dobrogea romană, publicată la Editura Academiei. În 1992 a obţinut postul de cercetător principal II, iar în 1997 pe cel de cercetător principal I, odată cu funcţia de director adjunct al Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan” (până în 2004).

Într-un Curriculum Vitae scria simplu, cu modestie: “În ceea ce priveşte activitatea de teren, am practicat săpături arheologice încă din anul 1958 la Histria, ca student, mai întâi sub îndrumarea unor cercetători mai vârstnici (Maria Coja, Nubar Hamparţumian, Aurelian Petre), apoi singur în sectoarele Pescărie (cercetare valorificată în SCIV, 18, 1967), Terme I şi II (cercetări publicate în volumul Histria VI, Les thermes romains, 1982, lucrare laureată cu premiul "Vasile Pârvan" al Academiei Române). Între 1973–1983 am efectuat cercetări arheologice în aşezarea rurală romană de la Fântânele (valorificate prin monografia Fântânele. Contribuţii la studiul vieţii rurale în Dobrogea romană, 1998, 241 pagini), iar între 1981 şi 1992, împreună cu un colectiv, în fortificaţia romană de la Murghiol (valorificate prin monografia Halmyris. Monografie arheologică I, 2003). În anul 2007 mi-am publicat ultima săpătură, efectuată între anii 1969–1970, 1984–2002, şi anume Histria XIII. La basilique épiscopale.”

În 50 de ani de activitate de teren, cea mai pasionantă pentru el a fost cea desfăşurată în cetatea greacă Histria despre care îi plăcea să spună: “Histria a însemnat foarte mult pentru mine, pot să spun că în multe momente totul...”

Alexandru Suceveanu şi-a publicat toate cercetările. Sunt 15 volume, câteva dintre ele în colaborare cu alţi cercetători. Acestora li se adaugă zeci de articole şi recenzii ştiinţifice, precum şi aproape 20 de lucrări de popularizare.

Lumea ştiinţifică l-a respectat mereu pe cercetătorul Alexandru Suceveanu pentru perfecţionismul său şi pasiunea cu care a lucrat o jumătate de veac. Cei apropiaţi l-au iubit pentru nepreţuitele sale calităţi umane, pentru căldura, sentimentalismul şi fermecătorul simţ al umorului. Două dintre numeroasele mărturii în acest sens se păstrează în Arhiva de istorie orală a Societăţii Române de Radiodifuziune: un interviu din 1998 (text) şi o emisiune difuzată în 2002.

---

Reporter: Silvia Iliescu - Domnule Suceveanu, vă rog să povestiţi care sunt primele dumneavoastră amintiri despre Dinu Brătianu. Aţi spus că l-aţi cunoscut când eraţi copil.

Alexandru Suceveanu: Cred că pe la 2-3 ani când veneam verile în Bucureşti - şi stăteam la Bucureşti în Dorobanţi - am amintirea unui domn de o delicateţe sufletească extraordinară, de o capacitate de a vorbi cu tineri, cu bătrâni, cu oameni de carte, cu oameni de mai puţină carte, cum eram de pildă eu şi nici un moment nu îţi dădea iluzia superiorităţii lui intelectuale indiscutabile. El era dintr-o familie de mari politicieni, dar asta nu i-a împiedicat pe nici unul dintre ei, cel puţin pe el şi fiul său Oni, unchiul meu, să facă carte bună şi sănătoasă: ingineri de mine şi poduri în Franţa.

Pe urmă, în 1946 când părinţii mei erau pe punctul să se despartă, noi am venit în Bucureşti şi până să ne găsim casă, noi am locuit la ei. Şi din momentul acela a început marele amor între Dinu Brătianu, „Opapa” cum îi ziceam noi, şi mine.

Dar aş vrea să o spun foarte clar: comuniştii m-au chinuit timp de 45 de ani, întrebându-mă ce neam sunt cu familia Brătianu. Noi suntem neamuri prin alianţă, mama mea soră cu nevasta fiului cel mare a lui Dinu Brătianu, deci eu nu am sânge de Brătianu în mine. Asta nu m-a împiedicat să am un sentiment deosebit pentru mătuşa mea, sora maică-mii pe care am adorat-o, pentru vara mea de la care primesc acum tot timpul fel de fel de cadouri, care mă fac să par bine îmbrăcat, mai puţin pentru unchiul meu pentru care am fost niţel mai depărtat sufleteşte, care nu înseamnă că nu l-am apreciat. Şi despre taică-său, despre Dinu Brătianu, putând să vă spun mai puţine lucruri, oricum impresia pe care ne-o dădea nouă: politica o făcea mai mult din obligaţia purtării numelui de Brătianu.

Reporter: Deci nu părea prea „pasionat”...?

Alexandru Suceveanu: Nu părea să fie şi sigur este că recunoştea superioritatea politică lui Maniu. Ceva amuzant, merită să-l reţineţi: exista un câine în casa familiei Brătianu, se numea Rap, care nu prea se îndemna să mănânce. Şi atunci ca să mănânce i se spunea: „Du-te şi mănâncă, dacă nu, vine Gyula Maniu şi mănâncă tot“. Şi atunci câinele se repezea şi mânca!...

În legătură cu unchiu-meu, am o amintire extraordinară: eram în refugiu la Zărneşti şi ne-au înconjurat muncitorii, cu gândul să ne şi linşeze şi parcă îl văd (...). trecând cu Rap printre muncitori într-un „trenci”, cum îi spunea el... Şi a avut curaj şi a trecut printre ei şi în fine am scăpat cu viaţă datorită acestui curaj nebun a lui unchiu-meu.

Reporter: Şi ei cum au reacţionat?

Alexandru Suceveanu: Cu strigăte, cu nu ştiu ce, cu îmbulzeală, dar el trecând atât de senin şi hotărât printre ei... De altfel, la Canal Dunăre-Marea Neagră Oni a avut o ţinută extraordinară, pentru care a lăsat o impresie extraordinară între cei cu care a fost în închisoare.

Reporter: Revenim puţin la Dinu Brătianu. Sabina Cantacuzino spunea despre el, sigur era subiectivă, era sora lui, spunea că era foarte cald, dar în acelaşi timp un om cu picioarele pe pământ. V-a făcut aceeaşi impresie?

Alexandru Suceveanu: Eram aşa de mic!.. Noi am stat mult, cam toate verile eram la ei în casă. Dar în 1946-1947 am stat un an la ei şi pe urmă el a fost arestat şi se pare că a murit destul de repede, ei, şi a urmat toată tragedia... Noi nu mai ştiam să ne ferim de acuzaţia acestei rubedenii. Pot să spun că mie mi-a fost invocată până în 1989, mi-am văzut fişa de cadre: eram băiat bun, harnic, cooperant, conştiincios şi aşa mai departe, dar rudă cu familia Brătianu. Deci asta a fost o acuzaţie care a planat tot timpul.

Deci unchiul meu, după Canal, domiciliu obligatoriu, revine, nu acceptă pensie de urmaş cum au făcut-o fraţii lui şi munceşte. Mai întâi, inginer la mina Cacica şi apoi inginer la Filipeştii de Pădure. După care, ajuns la pensie, i se dă un apartament pe magistrală, lângă restaurantul Budapesta. Am început să ne vedem mai des, părea că legăturile sufleteşti sunt pe cale să se refacă, au urmat pe urmă nişte intrigi care din nou ne-au despărţit, dar aici vine un episod, pe care nu aş putea să nu-l evoc. I se adresează lui Ceauşescu cu o scrisoare extraordinară şi nu ştiu dacă soţia lui mai păstrează această scrisoare, pentru că cerea osemintele lui taică-său şi a lui George Brătianu.... Şi scrisoarea se termina aşa: „Pentru că, domnule Preşedinte, istoria ne va judeca nu numai după cele spuse şi făcute, ci şi după cele nespuse şi făcute“. Probabil că lui Ceauşescu i-a plăcut aşa de mult formula, că am regăsit-o apoi într-un discurs al lui Ceauşescu, peste şase luni de zile. Şi într-adevăr Ceauşescu le-a dat osemintele - dacă sunt într-adevăr osemintele lui Dinu şi ale lui George -, care au fost reînhumate la Florica şi am avut dacă se poate spune aşa, bucuria să le văd acolo: în biserica de lângă conacul de la Florica, în cripte erau osemintele lui George şi ale lui Dinu...

Share