9 mai - Ziua Independenţei de Stat a României

Singura înregistrare audio existentă astăzi cu un veteran al Războiului de Independenţă se află în Arhiva de Istorie Orală a Societăţii Române de Radiodifuziune. Înregistrarea datează din 18 aprilie 1957 şi a fost făcută de un reporter radio cu Matei Gheorghe, agricultor din zona Fălticeni.

RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ

Carol I de România

În vara anului 1875, o răscoală împotriva stăpânirii otomane a izbucnit în Bosnia şi Herţegovina. Un an mai târziu, Serbia şi Muntenegru au declarat război Turciei, iar Bulgaria s-a răsculat şi ea. Toate aceste frământări antiotomane au creat un cadru prielnic intervenţiei Rusiei, care avea interese în zonă, astfel încât, la 24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei.

În faţa acestei situaţii, România nu putea să nu ia atitudine aşa că, în octombrie 1876, la întâlnirea care a avut loc între primul ministru Ion C. Brătianu, ţarul Alexandru II şi cancelarul rus Goncearkov, s-a încheiat o înţelegere privind trecerea trupelor ruseşti prin România, în cazul declanşării unui război ruso-turc.

La 12 aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei şi, conform înţelegerii, România a permis trupelor ruseşti să treacă pe teritoriul său în drum spre Turcia. Drept consecinţă, aceasta a bombardat oraşele româneşti de pe Dunăre: Calafat, Bechet, Olteniţa, Călăraşi.

La 10 mai 1877, Principatul României, pe care constituţia otomană îl califica “provincie privilegiată” a sa, şi-a declarat independenţa şi a mobilizat o armată de 60.000 de oameni. La începutul războiului, ruşii puteau trimite în Balcani o armată foarte mare, de 300.000 de soldaţi, în timp ce otomanii aveau aproximativ 200.000 de oameni, având avantajul fortificaţiilor, al controlului deplin asupra Mării Negre şi al dotării cu tunuri Krupp. În schimb, campania rusă a fost mai bine planificată. Bazându-se mai mult pe pasivitatea turcilor, ruşii au trimis la început un efectiv redus de trupe; Dunărea a fost traversată în iunie cu 185.000 soldaţi, mai puţin decât aveau turcii.

Ghazi Osman Pasa

După ce a întâmpinat dificultăţi la Plevna şi Stara Zagora, comandamentul militar rusesc a înţeles că nu are resursele necesare şi a trecut pe o poziţie defensivă. Participarea românilor la operaţiunile militare din sudul Dunării s-a declanşat în urma unei telegrame a ducelui Nicolae, comandantul forţelor ruseşti, care solicita domnitorului Carol ajutor militar: “Turcii, adunând cele mai mari mase la Plevna, ne zdrobesc. Rog a se face fuziune, demonstraţie şi dacă este posibil, trecerea Dunării pe care tu doreşti să o faci, între Jiu şi Corabia. Această demonstraţie este indispensabilă pentru a facilita mişcările mele”. (fragment publicat de Florin Constantiniu în lucrarea "O istorie sinceră a poporului român"). Ca urmare, trupele române au trecut Dunărea, după ce şi-au asigurat acceptul comandamentului rus ca ele să-şi păstreze individualitatea. Armata română a ocupat Griviţa şi a dovedit o dârzenie care i-a umit pe observatorii străini. După capitularea Plevnei, centrul luptelor s-a mutat la Vidin, apoi la Smârdanul cucerit la 12 ianuarie 1878.

Cu toate eforturile depuse în acest război, delegaţia română nu a fost primită la discuţiile preliminare armistiţiului, care au avut loc la Kazanlîk. Încheiat la San Stefano la 19 februarie 1878, armistiţiul avea clauze care au nemulţumit pe români. Deşi României îi era recunoscută independenţa votată în Parlament la 10 mai 1877, Rusia îi răpea sudul Basarabiei, violând convenţia din aprilie care garanta independenţa terotorială a ţării. Deşi Rusia oferea în schimb ca o compensare Dobrogea, nemulţumirea pierderilor teritoriale a creat tensiune între Bucureşti şi Petersburg. Tratatul de la San Stefano nu convenea însă nici Angliei şi Austro-Ungariei, aşa încât la Congresul de la Berlin au fost revizuite câteva clauze de la San Stefano, iar reprezentanţii României, Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu, au fost acceptaţi să spună doleanţele lor. Decizia finală a marilor puteri a recunoscut independenţa României care trebuia însă să accepte pierderea judeţelor Cahul, Ismail şi Bolgrad din sudul Basarabiei în favoarea Rusiei; România primea în schimb Delta Dunării şi Insula Şerpilor.

Share