76 ani de la moartea poetului George Topârceanu

„Puţini poeţi români au ajuns la atâta perfecţiune a versului....” (Mihai Ralea)
Poetul, prozatorul şi publicistul George Topârceanu s-a născut în Bucureşti la 20 martie 1886. După absolvirea Liceului Sf. Sava în 1906, a intrat funcţionar la Casa Bisericii, apoi, cu câteva pauze, a lucrat ca profesor suplinitor. În anul absolvirii se înscrisese la Facultatea de Drept, apoi la Litere, dar nu şi-a încheiat studiile.
În literatură a debutat încă din liceu, sub pseudonimul „G. Top”, la revista umoristică Belgia Orientului (1904); apoi a publicat şi la alte reviste: Duminica, Spiruharetul, Revista noastră, Revista ilustrată, Sămănătorul şi în Viaţa românească parodia Răspunsul micilor funcţionari (1909), ca o replică la Caleidoscopul lui „A. Mirea” - pseudonim al lui Şt. O. Iosif. Astfel a fost remarcat în lumea literară, încât, în 1911, Garabet Ibrăileanu l-a cheamat la Iaşi ca subsecretar de redacţie la Viaţa românească. Acolo a cunoscut şi a colaborat cu scriitorii de frunte ai vremii, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Hortensia Papadat Bengescu. În 1916 avea să debuteze cu două volume, Balade vesele şi Parodii originale.
În acei ani, George Topârceanu a fost mobilizat multă vreme pe front, mai întâi în campania din Bulgaria în 1913, apoi în luptele din primul război mondial. A căzut prizonier la Turtucaia (1916), rămânând captiv până la sfârşitul războiului. Experienţa celor două campanii şi a prizonieratului a fost evocată mai târziu în proza Amintiri din luptele de la Turtucaia, (Bucureşti, 1918), În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare, (Iaşi, 1920) şi Pirin-Planina, epizoduri tragice şi comice din captivitate, (Bucureşti, 1936).
Întors la Iaşi după război, George Topârceanu a redactat împreună cu Mihai Sadoveanu revista Însemnări literare care a apărut timp de 2 ani, până în 1920. Prietenia celor doi scriitori este pomenită şi în Povestirile vânătoreşti ale lui Sadoveanu care îl numea acolo „prietenul meu, poetul”.
Volumele lui George Topârceanu s-au bucurat de succes, în special versurile pentru care a obţinut în 1926 Premiul Naţional de Poezie. Zece ani mai târziu era ales membru corespondent al Academiei Române. Dar, din păcate, nu avea să se bucure mult timp de această consacrare. Bolnav de cancer la ficat, a plecat la începutul anului 1937 la Viena pentru tratament, de unde a trimis ziarului Adevărul literar un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu care fusese greu atacat în presa vremii.
Revenit în ţară, George Topârceanu s-a stins la Iaşi, la 7 mai 1937, regretat de iubitorii de literatură şi de prietenii săi statornici. Printre aceştia se afla poeta Otilia Cazimir care, în 1966, l-a evocat cu emoţie şi durere la microfonul Societăţii Române de Radiodifuziune pe prietenul ei scriitor. Înregistrarea se păstrează astăzi în Arhiva de istorie orală.

Am înaintea mea o fotografie cu data de 5 iulie 1928 făcută de Topârceanu “la deal”. “La deal” însemna pentru noi via de la Copou a lui Mihail Sadoveanu. “Mă duc la deal...” În fund, cerul alburiu de peste dealurile Ciricului, câţiva copaci şi o plasă de volei. La mijloc conu’ Mihai îmbrăcat în alb - jucase volei cu copiii - cu şapca în mână, cu părul tinereşte în vânt şi cu aceea destindere în ţinută şi în expresie pe care nu mulţi au avut bucuria să o cunoască. La stânga lui [Sadoveanu], George Topârceanu, citadin din cap până în picioare, cochet ca întotdeauna şi, ca întotdeauna, cu ochii foarte trişti. Iar la dreapta, eu, cea de atunci. Noi trei, aşa cum am fost de multe ori până în ziua când prietenul nostru ne-a părăsit.
O zi cenuşie de toamnă pe dealurile de la Sârca. Trei vânători şi doi încurcă-lume. Vânătorii erau Mihail Sadoveanu, Topârceanu şi Demostene Bottez. Încurcă-lume, Miti Sadoveanu şi cu mine. Un popas în vale deasupra unui şervet întins peste ţepii grâului cosit. Apoi vânătorii au plecat spre dealurile aspre cu păpuşoi în zdrenţe. Miti s-a învârtit puţin, grozav de preocupat, în jurul maşinuţii lui Demostene, apoi s-a furişat binişor pe urmele celorlalţi. Singură între gorgane, lângă automobilul inert, din când în când câte o puşcă pocnea înfundat - “ca un dop”, cum zicea Topârceanu - sau şi mai uşor, cu zgomotul mic şi fără ecou pe care îl faci când pocneşti în frunză.
De la o vreme s-a înserat. Păpuşoii de aur, mucegăiţi, au început să pocnească şi mie începuse să-mi fie frică de banditul Suhan care hălăduia pe atunci prin locurile acelea şi de tătarii îngropaţi pe sub gorgane. Dacă îi vine gust vreunuia să iasă de acolo, plin de ţărână şi încărcat cu iatagane, cu cal şi cu nevastă cu tot, ca să se uite la Skoda lui Demostene?! Într-un târziu s-au întors toţi trei prin pâcla uşoară a înserării. De undeva s-a apropiat de ei şi Miti. Mihail Sadoveanu nu i-a spus nimic, i-a aruncat doar o căutătură albastră şi băiatul, roşu până în vârful urechilor, a rămas în urmă. Îi văd şi acum coborând de pe gorgane unul după altul, toţi trei. Şi din toţi trei cel mai sprinten era, fără îndoială, Mihail Sadoveanu. (….)
Eram la Viena cu Topârceanu, bolnav. Într-o piaţă mică aşteptam tramvaiul care ne ducea în fiecare dimineaţă la “Blut ambulace”. „Telegraph! Telegraph!” O droaie de nemţişori bălai, toţi cu acelaşi glas ascuţit, năvăleau buluc de pe o străduţă, umplând piaţa cu larmă şi cu cerneală udă. În aceeaşi clipă apăreau la chioşcuri şi ziare din ţară. Îl văd pe Topârceanu pălind şi citesc peste umărul lui ziarul care îi tremura în mâini. Agresiunea de la Iaşi împotriva rectorului [Traian] Bratu căruia “baieţii” îi dăduseră un mic avertisment tăindu-i o ureche. “Linisteşte-te, pentru Dumnezeu!” “Dar, nu înţelegi că ar putea să-i vină rândul şi lui conu’ Mihai? Şi eu, care nu sânt acolo să-l apăr....” În aceeaşi noapte, în timpul puţinelor ceasuri de răgaz pe care i le lăsa suferinţa, Topârceanu a scris în caietul verde scrisoarea aproape postumă adresată marelui său prieten. “Măcar atât să fac pentru el. Măcar atât...” Spre ziuă mi-a întins caietul. Era palid. Părul umed se lipise de tâmple şi toată viaţa i se adunase desnădăjduită în ochii adânci şi strălucitori, neînchipuit de trişti.
Ne-am mai întâlnit odată toţi trei pe marginea mormântului deschis al tânărului prieten. “Să ne facem ultima datorie!” - ne-a spus Mihail Sadoveanu aplecandu-se să ridice o mână de ţărână. Am gemut, acoprindu-mi ochii. “Nu pot. Asta nu pot s-o fac.” Şi dintre toţi ochii care s-au îndreptat atunci spre mine, cei ai lui Mihail Sadoveanu erau, fără îndoială, cei mai trişti.
Îmi cer iertare că evoc într-o zi ca asta toate aceste fericite şi sfâşietoare amintiri învăluite în dulcele pâienzeniş al morţii. Dar tot trebuia să le spun odată, cândva, cuiva. Iar astăzi cred că am nu numai prilejul, dar şi datoria să le spun nu numai în numele meu, ci într-al nostru.

Agenţia RADOR - 7.05.2013 9:20