Istorie Orală
RSS Istorie Orală

76 ani de la moartea poetului George Topârceanu

76 ani de la moartea poetului George Topârceanu

„Puțini poeți români au ajuns la atâta perfecțiune a versului....” (Mihai Ralea)
Poetul, prozatorul și publicistul George Topârceanu s-a născut în București la 20 martie 1886. După absolvirea Liceului Sf. Sava în 1906, a intrat funcționar la Casa Bisericii, apoi, cu câteva pauze, a lucrat ca profesor suplinitor. În anul absolvirii se înscrisese la Facultatea de Drept, apoi la Litere, dar nu și-a încheiat studiile.

În literatură a debutat încă din liceu, sub pseudonimul „G. Top”, la revista umoristică Belgia Orientului (1904); apoi a publicat și la alte reviste: Duminica, Spiruharetul, Revista noastră, Revista ilustrată, Sămănătorul și în Viața românească parodia Răspunsul micilor funcționari (1909), ca o replică la Caleidoscopul lui „A. Mirea” - pseudonim al lui Șt. O. Iosif. Astfel a fost remarcat în lumea literară, încât, în 1911, Garabet Ibrăileanu l-a cheamat la Iași ca subsecretar de redacție la Viața românească. Acolo a cunoscut și a colaborat cu scriitorii de frunte ai vremii, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Hortensia Papadat Bengescu. În 1916 avea să debuteze cu două volume, Balade vesele și Parodii originale.

În acei ani, George Topârceanu a fost mobilizat multă vreme pe front, mai întâi în campania din Bulgaria în 1913, apoi în luptele din primul război mondial. A căzut prizonier la Turtucaia (1916), rămânând captiv până la sfârșitul războiului. Experiența celor două campanii și a prizonieratului a fost evocată mai târziu în proza Amintiri din luptele de la Turtucaia, (București, 1918), În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, (Iași, 1920) și Pirin-Planina, epizoduri tragice și comice din captivitate, (București, 1936).

Întors la Iași după război, George Topârceanu a redactat împreună cu Mihai Sadoveanu revista Însemnări literare care a apărut timp de 2 ani, până în 1920. Prietenia celor doi scriitori este pomenită și în Povestirile vânătorești ale lui Sadoveanu care îl numea acolo „prietenul meu, poetul”.

Volumele lui George Topârceanu s-au bucurat de succes, în special versurile pentru care a obținut în 1926 Premiul Național de Poezie. Zece ani mai târziu era ales membru corespondent al Academiei Române. Dar, din păcate, nu avea să se bucure mult timp de această consacrare. Bolnav de cancer la ficat, a plecat la începutul anului 1937 la Viena pentru tratament, de unde a trimis ziarului Adevărul literar un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu care fusese greu atacat în presa vremii.

Revenit în țară, George Topârceanu s-a stins la Iași, la 7 mai 1937, regretat de iubitorii de literatură și de prietenii săi statornici. Printre aceștia se afla poeta Otilia Cazimir care, în 1966, l-a evocat cu emoție și durere la microfonul Societății Române de Radiodifuziune pe prietenul ei scriitor. Înregistrarea se păstrează astăzi în Arhiva de istorie orală.


Am înaintea mea o fotografie cu data de 5 iulie 1928 făcută de Topârceanu “la deal”. “La deal” însemna pentru noi via de la Copou a lui Mihail Sadoveanu. “Mă duc la deal...” În fund, cerul alburiu de peste dealurile Ciricului, câțiva copaci și o plasă de volei. La mijloc conu’ Mihai îmbrăcat în alb - jucase volei cu copiii - cu șapca în mână, cu părul tinerește în vânt și cu aceea destindere în ținută și în expresie pe care nu mulți au avut bucuria să o cunoască. La stânga lui [Sadoveanu], George Topârceanu, citadin din cap până în picioare, cochet ca întotdeauna și, ca întotdeauna, cu ochii foarte triști. Iar la dreapta, eu, cea de atunci. Noi trei, așa cum am fost de multe ori până în ziua când prietenul nostru ne-a părăsit.

O zi cenușie de toamnă pe dealurile de la Sârca. Trei vânători și doi încurcă-lume. Vânătorii erau Mihail Sadoveanu, Topârceanu și Demostene Bottez. Încurcă-lume, Miti Sadoveanu și cu mine. Un popas în vale deasupra unui șervet întins peste țepii grâului cosit. Apoi vânătorii au plecat spre dealurile aspre cu păpușoi în zdrențe. Miti s-a învârtit puțin, grozav de preocupat, în jurul mașinuții lui Demostene, apoi s-a furișat binișor pe urmele celorlalți. Singură între gorgane, lângă automobilul inert, din când în când câte o pușcă pocnea înfundat - “ca un dop”, cum zicea Topârceanu - sau și mai ușor, cu zgomotul mic și fără ecou pe care îl faci când pocnești în frunză.

De la o vreme s-a înserat. Păpușoii de aur, mucegăiți, au început să pocnească și mie începuse să-mi fie frică de banditul Suhan care hălăduia pe atunci prin locurile acelea și de tătarii îngropați pe sub gorgane. Dacă îi vine gust vreunuia să iasă de acolo, plin de țărână și încărcat cu iatagane, cu cal și cu nevastă cu tot, ca să se uite la Skoda lui Demostene?! Într-un târziu s-au întors toți trei prin pâcla ușoară a înserării. De undeva s-a apropiat de ei și Miti. Mihail Sadoveanu nu i-a spus nimic, i-a aruncat doar o căutătură albastră și băiatul, roșu până în vârful urechilor, a rămas în urmă. Îi văd și acum coborând de pe gorgane unul după altul, toți trei. Și din toți trei cel mai sprinten era, fără îndoială, Mihail Sadoveanu. (….)

Eram la Viena cu Topârceanu, bolnav. Într-o piață mică așteptam tramvaiul care ne ducea în fiecare dimineață la “Blut ambulace”. „Telegraph! Telegraph!” O droaie de nemțișori bălai, toți cu același glas ascuțit, năvăleau buluc de pe o străduță, umplând piața cu larmă și cu cerneală udă. În aceeași clipă apăreau la chioșcuri și ziare din țară. Îl văd pe Topârceanu pălind și citesc peste umărul lui ziarul care îi tremura în mâini. Agresiunea de la Iași împotriva rectorului [Traian] Bratu căruia “baieții” îi dăduseră un mic avertisment tăindu-i o ureche. “Linistește-te, pentru Dumnezeu!” “Dar, nu înțelegi că ar putea să-i vină rândul și lui conu’ Mihai? Și eu, care nu sânt acolo să-l apăr....” În aceeași noapte, în timpul puținelor ceasuri de răgaz pe care i le lăsa suferința, Topârceanu a scris în caietul verde scrisoarea aproape postumă adresată marelui său prieten. “Măcar atât să fac pentru el. Măcar atât...” Spre ziuă mi-a întins caietul. Era palid. Părul umed se lipise de tâmple și toată viața i se adunase desnădăjduită în ochii adânci și strălucitori, neînchipuit de triști.

Ne-am mai întâlnit odată toți trei pe marginea mormântului deschis al tânărului prieten. “Să ne facem ultima datorie!” - ne-a spus Mihail Sadoveanu aplecandu-se să ridice o mână de țărână. Am gemut, acoprindu-mi ochii. “Nu pot. Asta nu pot s-o fac.” Și dintre toți ochii care s-au îndreptat atunci spre mine, cei ai lui Mihail Sadoveanu erau, fără îndoială, cei mai triști.

Îmi cer iertare că evoc într-o zi ca asta toate aceste fericite și sfâșietoare amintiri învăluite în dulcele pâienzeniș al morții. Dar tot trebuia să le spun odată, cândva, cuiva. Iar astăzi cred că am nu numai prilejul, dar și datoria să le spun nu numai în numele meu, ci într-al nostru.



Agenția RADOR - 7.05.2013 9:20