Actorul Constantin Dinulescu împlineşte astăzi 80 de ani

Identificat uneori cu “Vasile Alecsandri” sau cu “Nicolae Bălcescu” – două dintre personajele pe care le-a interpretat memorabil – actorul Constantin Dinulescu a adăugat talentului cu care a fost înzestrat şi calitatea de a învăţa uşor într-o grea meserie. Prima lecţie a fost la 18 ani. A primit-o de la maestrul Gheorghe Timică, în ziua deschiderii anului universitar 1950/1951: “Greu nu e să intri la teatru, greu e să sfârşeşti făcând teatru!...”

Născut la 19 martie 1933 în Alexandria, într-o familie de intelectuali, Constantin Dinulescu a absolvit liceul în Călăraşi. Se pregătea pentru cariera de arhitect atunci când întâmplarea i-a schimbat drumul vieţii. Devenit student la Institutul de Teatru, la clasa profesorului Alexandru Finţi, a început să joace mici roluri la Teatrul Muncitoresc CFR Giuleşti, din dorinţa de a câştiga bani şi experienţă. A absolvit I.A.T.C în 1955 şi a fost repartizat la Iaşi – o experienţă de neuitat pentru tânărul actor. Nu avea să-l uite nici pe el publicul moldovean.

Din 1969 a jucat la Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti, iar din 1996 la Teatrul Evreiesc de Stat. În anii ’70 fusese şi profesor la I.A.T.C. Bucureşti.

În 60 de ani de activitate în teatru şi cinematografie (în aproape 50 de filme) a avut sute de roluri, cu mare succes la public şi în presă în Richard al III-lea de William Shakespeare, Bălcescu  de Camil  Petrescu, Oedip  de Sofocle, Chiriţa în provincie de V.Alecsandri, Anton Pann de Lucian Blaga, Hagi Tudose de Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Regele Lear de William Shakespeare, Suflete tari de Camil Petrescu, Vrăjitoarele din Salem de Arthur Miller şi multe altele. Poate fi văzut şi astăzi jucând rolul lui Zahar în piesa Oblomov, după Ivan Goncearov.

Arhiva de Istorie orală a Societăţii Române de Radiodifuziune păstrează un interviu acordat de maestrul Constantin Dinulescu la începutul acestui an în care împlineşte o vârstă venerabilă. Este o frumoasă şi sentimentală mărturie a vieţii şi carierei unuia dintre actorii cei mari ai României.

---

L-am cunoscut pe Caragiale înainte de a şti să citesc. De ce?! Tata obişnuia să facă în cadrul şcolii, cu elevii, organiza serbări, serbări şcolare şi în cadrul acestor serbări am cunoscut Scrisoarea pierdută, D-ale carnavalului, Se face ziuă, Muşcata din fereastră a lui Victor Ioan Popa, adică am început să iau contact cu lucrări dramatice, înainte ca să ştiu să citesc. Mai aveam un obicei în casă: cele două surori mai mari ca mine, şi cu mine, organizam şezători literare de Paşte, de Crăciun; era o grijă, o preocupare să căutăm un cântecel, să învăţăm o poezie, să facem tablouri vivante, toţi eram îmbrăcaţi – o tradiţie! – toţi aveam costume româneşti, cu cuşma-n cap, spuneam poezele şi cântecele şi, mă rog, în funcţie de sărbătoare, pe urmă o dam pe colinde şi ne desfătam spiritual, fără să ştim şi fără să dăm vreo importanţă actului, dar ceea ce făceam noi era un lucru foarte frumos, nu numai prin faptul că menţinea atmosfera de familie, dar se înnodau tradiţii. Şi noi le perpetuam (...).

Am început să mă pregătesc pentru arhitectură. Şi zic, împac şi capra şi varza: nu ies nici din vorba lui tata şi-mi satisfac şi eu, mă rog, visul meu de teatru. La toată treaba asta, au venit nişte date pe care nu le-a prevăzut nici tata, nici eu. Împlinisem 18 ani şi-am recrutat. Cu dosarul lui tata de chiabur... avea pe cineva, în Brâncoveni, în Ialomiţa şi făcea parte cu el şi el muncea pământul, ne dădea şi nouă 50% din recoltă, oprea şi el 50%, toată lumea era mulţumită. Acest pământ provenea dintr-o împroprietărire făcută în 1918... tata a luptat la Mărăşeşti, tânăr sublocotenenent într-un regiment de infanterie şi a participat la bătălia de la Mărăşeşti, şi avea şi-un obicei: cu pioşenie, pe 6 august, când s-a petrecut marea bătălie de la Mărăşeşti, scotea toate hărţile lui de comandant de pluton, cu aliniamentele pe care a stat. Şi datorită acestui fapt, i-a dat “Steaua României”, cea mai mare distincţie pe care o putea oferi unui ofiţer de grad inferior şi i-a dat 5 hectare de pământ. Tata, evident, s-a întors la catedră şi pământul l-a dat în arendă şi pentru treaba asta era cotat chiabur.

Revin la faptul că am fost recrutat şi, pentru că fiii de chiaburi, de moşieri şi de “exploatatori”, aşa, mergeau la DGSM, erau detaşamentele de muncă forţată. Asta însemna să spargi piatră pe rambleuri de cale ferată, să munceşti la tuneluri pe la Salva Vişeu şi pe nu ştiu unde, ceea ce era peste puterile mele! Şi, în situaţia asta, spun, mă pregăteam de arhitectură, am pus burta pe carte, pentru că numai dacă luai primele trei locuri, mediile cele mai mari, puteai fi admis în facultate. Mă rog, eu n-am luat o asemenea medie şi am fost declarat, foarte politicos, “admis fără loc”. Asta însemna să mă întorc la Călăraşi – şi era de-acuma toamnă! – să plec la unitate, să mă încorporeze. Perspectiva asta era sinistră... Şi-atuncea i-am spus tatii, eu uneltind aicea cu sora mea, cu Toma, cu Tili [Matilda] Caragiu, “măi, ce fac?!...” Se mai dădea o sesiune de toamnă, în septembrie, la teatru, la Institutul de Teatru. Şi spun: “Măi tată, rămân [în Bucureşti] să încerc... stau un an acolo, ca să scap de încorporare şi pe urmă vedem noi”. Tata a admis, pentru că îl îngrozea şi pe el ideea că voi merge la DGSM. Am stat, m-am pregătit cu Tomiţă, mi-am pregătit examenul pentru Institut (...).

Ceea ce este important pentru mine, pentru bagajul meu de amintiri, e faptul că am avut această fericită ocazie să întâlnesc două colective uriaşe de actori, întâi ca spectator, când veneam şi vedeam spectacolele Naţionalului Bucureşti, cu figuri legendare de teatru şi pe urmă să plec la Iaşi într-o perioadă în care la Iaşi exista o trupă iarăşi, sublimă, superbă! Şi-am prins şi marea generaţie a Bucureştiului şi marea generaţie a Iaşului (...).

Am cunoscut şi lumea asta extrateatrală, la fel de interesantă şi la fel de unică în felul ei. Aşa că, atunci când am plecat de la Iaşi, am fost conştient că mă despart de nişte oameni deosebiţi, ei sunt o lume deosebită. Există probabil şi aici, însă oraşu-i mare, suntem risipiţi, preocupările noastre sunt aşa de diverse şi aşa de numeroase, că nu ne mai îngăduie să reţinem timpul şi pentru sufletul nostru! (...) Vreau să vă spun că familia îmi era aici, la Călăraşi. Şi-n al doilea rând, simţeam că tot ce-am avut de făcut la Iaşi, am făcut, mai mult n-o să pot face. Şi-atuncea, cu grija că mă voi plafona, cu grija că obsesia lui tata de a ajunge cu capul pe mesele din crâşmă va avea câştig de cauză – pentru că, drepu-i, la Iaşi trebuie să te ţii tare, la vinul de-acolo, să nu te dedulceşti la abuzuri -, am zis: “e momentul!”.

Şi momentul l-a împlinit venirea lui Radu Beligan la direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti. Pleca Zaharia Stancu de la a doua lui direcţie de la Naţional şi îi lua locul meşterul Beligan care, ca orice om de teatru, care ştie ce-i teatrul, cum se face teatru, înainte de a prelua, s-a plimbat prin teatrele din ţară şi-a văzut spectacole, a văzut actori, i-a testat, i-a întrebat. Şi printre ei, a dat Dumnezeu să mă număr şi eu: “Mă, tu nu vrei să vii la...?” “Aş veni, maestre, dar...” “Vii la mine, la toamnă”, ceea ce s-a întâmplat, cu Costel Constantin în acelaşi an, cu Elena Amariei Boc, o actriţă fabuloasă care s-a pierdut. Am venit atuncea trei, am rămas doi, Costel şi cu mine, şi de-atuncea am tot muncit aicea.

Vreau să vă spun că, în 60 de ani să zic aşa, 58-60 de ani, pentru că am început să joc încă din Institut... noi n-aveam voie să facem figuraţie. Duceam lipsă de bani şi, ca studenţi, ne mai aciuam şi noi pe la un teatru, mai făceam o figuraţie... nouă ne interzicea şi Institutul, dar mai ales maestrul Finţi: “Să nu vă prind la vreun teatru, că vă dau afară! Şi-atunci, cu colegul meu Ştefan Bănică, ne-am găsit un vad, la CFR Giuleşti. Era peste mână, mai greu să vină cineva acolo, să ne prindă cu cioara vopsită! Director şi prim regizor era George Loghin care a fost următorul rector al Institutului de Teatru. Şi ne convenea, ne plătea mai bine, ne dădea rolişoare. Deci, am început să jucăm din anul II de facultate. Şi cum acuma, la pensie, se adaugă, zic că am sărit de 60 de ani de când tot frecăm scândura scenei! Şi trebuie să spun că s-au adunat vreo 300 şi ceva de texte, unele importante, foarte importante, şi cu izbândă, mă rog, de presă, aşa, că noi judecăm succesele nu numai după succesul de public, ci şi respectăm presa.

Când am venit aici, am debutat cu Camera de alături a lui Paul Everac, în regia lui Ioan Cojar, un rol deosebit pentru mine, care mi-a adus mari satisfacţii. Pe urmă, tot în dramaturgia lui Paul Everac, Cartea lui Ioviţă, alături de fabulosul Florin Piersic, Profesorul Ilihoi care iarăşi mi-a adus mari bucurii, pe urmă a venit Hagi Tudose, după ce răposatul Constantin Rauţchi n-a mai jucat... - şi-am intrat în condiţii grele, când oamenii nu mai aveau chef să repete, mă rog. Pe urmă, ce să mai spun, Drumul singurătăţii, al lui Schnitzler sau Torquato Tasso al lui Goethe, au fost partituri care... nu neapărat [am fost] prima vioară, dar partituri care îţi dădeau mari bucurii, mari satisfacţii profesionale!

[Arhiva Istorie orală a S.R.R., interviu realizat de Octavian Silivestru, 13 februarie 2013]

Share