Poveşti deosebite din timpul celui de-al doilea război mondial - mărturii din arhiva radioului public, dedicate zilei de 8 martie

8 martie este la noi una dintre cele mai controversate sărbători. Unii o consideră o zi inventată de regimurile comuniste, alţii o tradiţie mult mai veche, legată de cultul fertilităţii şi de trezirea la viaţă a naturii.

Un fel de “zi a femeii” era şi pe vremea grecilor antici când, în fiecare primavară, era sărbătorită Rhea, mama a şase dintre zeii olimpieni (printre care şi Zeus), făcuţi cu titanul Cronos. În Anglia secolului al XIX-lea a existat “Duminica mamei”, serbată tot primăvara...

“Ziua femeii”, aşa cum o cunoaştem astăzi, a fost serbată pentru prima dată la 28 februarie 1909 în S.U.A., la iniţiativa Partidului Socialist American. În 1910 şi Europa adoptase ideea sărbătoririi oficiale a femeilor, la Conferinţa Femeilor Socialiste de la Copenhaga, dar s-a ţinut cont de această hotărâre doar în câteva ţări europene, la 19 mai anul următor.

Organizaţia Naţiunilor Unite a proclamat anul 1975 drept Anul Internaţional al Femeilor şi a declarat perioada 1976 – 1985 ca Deceniu ONU pentru condiţia femeii. Apoi, în 1977, în cadrul unei adunări generale, s-a hotărât ca data de 8 martie să fie Ziua Naţiunilor Unite pentru Drepturile Femeilor şi Pace Internaţională.

Astăzi, pentru multe ţări Ziua femeii şi-a pierdut nuanţa politică, devenind o ocazie prin care bărbaţii îşi arată preţuirea faţă de urmaşele Evei. Şi ele chiar merită preţuite, nu numai pentru grija lor maternă, talentele culinare ori înfăţişarea atrăgătoare. Multe dintre femeile din jurul nostru merită preţuire şi pentru fapte cu care de obicei se mândresc bărbaţii: curaj, spirit organizatoric sau eroism.

Vom ilustra această afirmaţie cu ajutorul mărturiilor unor românce care au dovedit aceste calităţi în momente grele, în timpul celui de-al doilea război mondial. Interviurile se află în Arhiva de Istorie Orală a Societăţii Române de Radiodifuziune.

MARIE – ANA DRĂGESCU, una dintre femeile pilot ale României

M-am născut în oraşul Craiova, la 7 septembrie 1912. Pe la vârsta de 13 ani am văzut prima dată zburând un aeroplan. L-am privit lung cum dispare la orizont şi în momentul acela am simţit ceva deosebit, ceva care m-a atras şi de atunci mi-am dorit să zbor.

Mai târziu, fiind în Bucureşti, am urmat Şcoala de Pilotaj “Nadia Cantacuzino”. Întâi am făcut şase luni cursuri teoretice la amfiteatrul “Spiru Haret” şi apoi am început zborul. L-am avut instructor pe căpitanul aviator [Constantin] Abeles. Şcoala era condusă de Ioana Cantacuzino. Şapte băieţi şi eu - singura fată. Printre colegi era şi Ionel Fernic. În septembrie 1935 am obţinut Brevetul nr. 94 de pilot gradul I şi II internaţional. După absolvire am intrat salariată la “Aeroclubul Regal Român”.

În 1936 am cunoscut-o pe Smaranda Brăescu, celebra paraşutistă. Aterizase pe aeroportul Băneasa cu avionul ei Hawker, venind de la Londra. Avionul ei se numea “Aurel Vlaicu” şi avea pe aripi drapelul românesc. La sosirea ei, nimeni n-a venit s-o primească sau să stea cu ea de vorbă, şi atunci eu m-am apropiat de ea şi am intrat în discuţie şi de atunci a fost o legătură de prietenie între noi. După aceea, eu şi Smaranda am făcut o şcoală de zbor fără vizibilitate.

În anul 1938, pentru prima oară au fost concentrate la manevrele de aviaţie de la Galaţi, cinci aviatoare: Marina Ştirbei, pe un avion sanitar al aviaţiei militare, iar celelalte patru aviatoare pe avioane de legătură. Toate am corespuns misiunilor încredinţate. Marina Ştirbei (…) a întocmit un memoriu pe care l-a înaintat ministrului Aerului, cerându-i înfiinţarea unei escadrile sanitare cu personal navigant feminin. În 1940, la 25 iunie, memoriul Marinei fiind aprobat, s-a înfiinţat Escadrila Sanitară. Au fost încadrate iniţial patru aviatoare: Nadia Russo, Marie Ana Drăgescu, Virginia Duţescu şi Virginia Tomas. Am început antrenamentul pe avionul Monospar cu un motor. Ulterior, au sosit avioanele sanitare de fabricaţie poloneză RVD13, amenajate cu brancardă. Scopul acestei escadrile a fost de a face misiuni de ordin sanitar.

Odată cu începerea războiului, la 22 iunie 1941, escadrila a primit ordin să plece pe front. Prima noastră bază a fost pe aerodromul Focşani, unde era şi baza aviaţiei de vânătoare şi de bombardament. În primele nopţi am dormit pe tărgile avioanelor şi am mâncat la popota Aviaţiei Militare. Bătăliile se dădeau pe Prut, pentru eliberarea Basarabiei. Noi am mers până la căderea Odesei, deci de la 22 iunie 1941 până la 26 octombrie 1941. Escadrila Sanitară facea transporturi de răniţi foarte grav. Cu colegele mele zburam, ori toate trei împreună sau individual, în diferite locuri unde eram trimise. Aterizam pe terenuri cu totul improvizate, pe lângă şanţuri anticar, pe lângă cazemate, de unde ni se aduceau răniţii pe care-i îmbarcam şi-i aduceam în spatele frontului, la primul spital de campanie. Pe unii răniţi îi lăsam la spitalul de campanie din Tiraspol.

Un mare număr de răniţi am adus din bătălia de la Dalnic, aşa că trebuia să facem trei-patru, câteodată până la cinci zboruri pe zi. În baraca spitalului din apropierea satului Severinovka, câţiva medici extenuaţi dădeau primul ajutor răniţilor aduşi din bătălie. În jurul barăcii erau aşezate pe sol zeci de brancarde cu răniţi, unii care mai trăiau, alţii muribunzi, unii morţi. În jurul lor, roiuri de muşte. Toţi răniţii cereau apă. Dintre aceştia, medicii alegeau pe cei mai grav, care puteau fi salvaţi, ca să-i îmbarcăm în avioane. În apropierea acestui câmp se zărea un cimitir improvizat...

În această campanie a Odesei, care a durat până la 26 octombrie 1941, am avut cu noi şi o infirmieră la bordul avioanelor, Ioana Grădinescu şi un agent sanitar Ernest Gheorghe, foarte priceput şi devotat răniţilor. De multe ori răniţii erau agitaţi. Odată am transportat un rănit la cap, care nu fusese bine legat de brancardă, aşa că a putut să-şi elibereze un braţ, să-şi smulgă bandajul de pe cap şi, încercând să se ridice, m-a apucat de braţ. Eu am căutat să-l împing din nou pe brancardă, el însă avea o putere foarte mare, încât aproape că mă trăgea din scaun. În timpul acesta, a început să lovească cu picioarele rănitul din spate care începuse să strige. Eu pilotam cu mâna stângă, avionul începuse să joace în aer şi situaţia devenise critică. Cu mare greutate am putut să-l împing înapoi pe brancardă şi, probabil obosit, a leşinat până la urmă.

Avioanele noastre erau vopsite în culori de camuflaj. Escadrila sanitară românească a fost singura care zbura neînarmată, zbura jos pentru a nu fi văzută de inamic. După campania Odesei, noi, cele trei aviatoare am primit decoraţia “Virtutea Aeronautică”.

La 10 aprilie 1942, Escadrila Sanitară a primit denumirea de Escadrila 108 Transport Uşor, subordonată grupului Aerotransport Militar secţia I şi, la 18 august 1942, am primit ordin să plecăm în zona de operaţii a Corpului 6 Armată aflat sub comanda generalului Dragalina. Am avut baza la Kotelnikovo, la 60 km sud Stalingrad. Toată unitatea noastră a fost instalată în patru corturi. Pe teren aterizau tot timpul avioane germane de transport care debarcau trupe şi muniţii. În zare, se vedea cerul înroşit al Stalingradului, se auzeau exploziile şi tirul artileriei. Uneori tremura pământul sub picioare. Nu aveam apă, trebuia adusă în canistre cu avioanele noastre de transport. Condiţiile erau foarte grele, clima de stepă, ziua căldură înăbuşitoare, nopţile îngheţate, uneori furtuni care ridicau nisipul până la 200 m înălţime. Noi stăteam în cort, pe paturi de fier, cu saltele de paie, în plus cu muşte, pureci şi şoareci. Noaptea, escadrila rămânea singură pe teren. Pentru că în zonă erau partizani, aveam pentru apărare două puşti mitraliere aşezate în faţa cortului.

La 6 septembrie, escadrila a fost atacată. Bombele au căzut la câteva sute de metri în faţa şi în spatele corturilor noastre. Continuam zborul. Cu avioanele sanitare aduceam răniţi din bătălia Stalingradului. Ne orientam în zbor după epave de tancuri, de maşini şi de avioane, după cai morţi. Am avut şi o aterizare forţată cu doi răniţi la bord. Avionul pierdea turajul şi se înfunda. Am găsit din fericire un câmp ars, m-am gândit că acolo ar putea să nu fie minat. Am aterizat, am umblat la carburator aşa cum ne învăţaseră mecanicii, am apăsat pe un buton ca să curăţ jiglorul şi turajul motorului a prins. Înainte de a decola, am făcut câţiva paşi ca să controlez terenul, să nu fie vreo gaură sau vreo denivelare. Alături era un tanc răsturnat, cu turela zvârlită şi alături de tanc am văzut un cadavru carbonizat de soldat sovietic. Soldatul rănit mai uşor care era în avion, îngrozit, îmi spunea tot mereu: „Domnişoară, dacă nu plecăm de aici – se lăsase seara – ne omoară partizanii...”.

Eram speriată, dar căutam să-mi păstrez calmul, pentru că-mi dădeam seama că eu eram singura sănătoasă alături de doi oameni neputincioşi. În sfârşit, am putut să decolez şi să ajung cu bine la bază. Cum frontul înainta, acum Stalingradul fiind încercuit, baza escadrilei noastre s-a deplasat la Plodovidoe, la 40 km sud de Stalingrad. Satul era aşezat într-o văgăună, înconjurat de dune de nisip. În sat erau cămile cu două cocoaşe. Terenul de aterizare era la câţiva kilometri de sat, tăiat pe un dâmb mărginit de o stepă şi tăiat de o şosea şerpuită. Zburam la mică înălţime, iar când aterizam, dispersam avioanele în aşa fel ca să nu poată să fie atacate. Dar nici aici nu am avut linişte. Am fost descoperiţi şi, de două ori pe zi, era bombardat terenul. Teama noastră cea mai mare era aceea să nu fim surprinşi de bombardament în momentul când îmbarcam răniţii.

Într-una din zile, când avionul meu era indisponibil şi mă găseam singură în sat cu soldaţii noştri, a fost atacat satul şi în curtea vecină, unde erau multe maşini germane şi soldaţi ai unei echipe de transmisiuni. Toţi [soldaţii germani] au fost omorâţi. O schijă a sărit în curtea vecină unde mă găseam eu şi cu soldatul cu care stătusem pe o bancă. Banca a fost ruptă, tăiată în două de schija înroşită. Am scăpat şi atunci ca prin minune...

Am mai fost atacată o dată la Plodovidoe, imediat după ce aterizasem. În momentul când colega mea îmi ieşiea înainte, un avion inamic a coborât jos şi ne-a atacat. Împreună cu colega mea abia am avut timp să fugim de lângă avion şi să ne îndreptăm spre râpă unde ne-am culcat la pământ. Ne-au atacat cu 12 bombe de 50 kg şi pe urmă au mitraliat. Şi de data asta am scăpat şi noi şi avioanele. Generalul Dragalina a citat escadrila şi pe comandantul nostru şi ne-a invitat în coliba comandament, unde a avut loc o conferinţă de presă cu corespondenţi români şi străini, între care era şi ataşatul de presă al Spaniei. Cele trei aviatoare - Nadia Russo, Marie Ana Drăgescu şi Virginia Tomas - au fost ulterior decorate cu ordinul “Crucea Regina Maria” şi “Vulturul German”.

La 1 octombrie [1942] situaţia devenise critică. Partizanii deja aruncau în aer trenuri cu muniţe. În luna mai 1943, Nadia Russo a părăsit definitiv aviaţia pentru a-şi îngriji sănătatea. Escadrila Sanitară a primit ordin să se deplaseze la 8 iulie 1943 la baza din Sinferopol, în centrul Crimeei. În afară de Marie Ana Drăgescu şi Virginia Tomas de acum veterane, unitatea a fost completată cu aviatoarele voluntare Stela Huţanu şi Maria Nicolae. Secţia a fost pusă la dispoziţia Corpului de Armată Român condus de general Avramescu. Bătălia se dădea pentru capul de pod de la Kuban. Zborurile se făceau pe ruta Sinferopol – Kerči. S-au transportat răniţii care erau aduşi de avioanele germane Junkers din Kuban la Kerči şi cei foarte grav erau îmbarcaţi apoi în avioanele sanitare şi aduşi la spitalul din Sinferopol. Zborurile au continuat până la 22 septembrie [1943] când s-a dispus întoarcerea noastră în ţară.

După 1944, neprimind avizul corpului tehnic, avioanele sanitare, fiind obosite şi ne mai prezentând garanţie în zbor, au fost oprite la sol. Aşa că s-a format Escadrila 113 Legătură. La 1 decembrie 1944 ascadrila s-a oprit la Sibiu, unde a iernat. În primăvară, când escadrila de la Sibiu s-a pus în mişcare către Slovacia, am primit şi eu ordinul să plec la Pištian. Şi am ajuns acolo în jurul datei de 1 mai. De acolo am fost trimisă la Trenčin, unde am întâlnit escadrila de legătură. Am făcut misiuni de legătură - transport de corespondenţă, de curieri militari.

Războiul a încetat la 9 mai şi, la sfârşitul lunii mai 1945, Escadrila 113 Legătură s-a întors în ţară.

[R 107 - Arhiva de istorie orală – Radio România/ Interviu realizat de Octavian Silivestru, 4.06.1993]

****

DOMNICA CHIRICEANU NEGULESCU, secretară a Mariei Antonescu la Consiliul de Patronaj

Cu doamna Maria Antonescu am ajuns să lucrez într-un moment în care nimeni nu s-ar fi gândit că aş putea să ajung acolo. Doamna Maria Antonescu era preşedinta Consiliului de Patronaj şi Mihai Antonescu, care era vicepreşedintele al guvernului, şi-a spus: “Trebuie neapărat să-i găsim doamnei Antonescu pe cineva care să-i fie alături şi să o însoţească.” - ca simplă secretară. Şi s-a gândit la una din fostele studente de la facultate.

Eu lucram la Societatea de Gaz şi Electricitate şi Mihai Antonescu a pus mâna pe telefon şi a vorbit cu Nicolae Caranfil, directorul general: “Domnule Caranfil, te rog să mi-o dai mie pe domnişoara Negulescu.” (…) [Domul Caranfil] a venit şi mi-a spus: “Mâine la ora cutare, o maşină vine să vă ia!” Şi a doua zi m-am dus la Preşedinţia Consiliului [de Miniştri].

Când am ajuns acolo, doamna Antonescu mi-a spus: “Uite, aş vrea să fii secretara mea, de mâine o să începi …” Activitatea mea era să stau la un birou unde erau două-trei telefoane care sunau tot timpul, cu anumite solicitări pentru audienţe. Eu notam pe toată lumea care cerea audienţă, sau vroia ceva de la doamna Antonescu. În al doilea rând, aveam misiunea să mă duc cu dânsa peste tot; când se ducea să facă inspecţii în Bucureşti şi în ţară trebuia să mă duc cu dânsa pentru a nota anumite lucruri. (...)

Consiliul de Patronaj a fost înfiinţat cu avizul mareşalului [Ion Antonescu] care a vrut să facă o societate de asistenţă socială, nu numai pe timpul războiului. Începuturile au fost în ’41 şi o parte din fonduri au fost date de guvern, din bugetul statului... Restul [fondurilor] s-au făcut prin colecte personale. Şi doamna Maria Antonescu a fost cea care a reuşit să convingă [diferite persoane] să dea pentru Consiliul de Patronaj sume importante. Toate întreprinderile mari, industriile mari care câştigau aşa de mult, Herdan, toate industriile textile .... Fondurile veneau prin solicitări, cum se solicită acum sponsorii, totul era prin donaţie. Consiliul de Patronaj ajunsese la un buget de două miliarde de lei, dar din bugetul statului fuseseră date numai 600 de milioane. (...)

Când mergeam în inspecţie… La opt dimneaţa doamna mareşal mă chema de la Preşedinţie acasă şi îmi spunea: “Domnica, astăzi ce avem? Ce programări?” Şi spuneam: cutare, cutare, cutare. La nouă eram acolo, începea să-şi organizeze treburile, adică programul pe toată ziua sau îşi chema colaboratorii care şedeau în strada Roma, pe strada Roma era sediul. Doamna nu lucra acolo, acolo era contabilitatea, erau toţi şefii de departamente - Consiliul de Patronaj era organizat pe departamente. Erau: departamentul pentru spitale, pentru copii, restaurante, erau tot felul de secţii de-astea şi fiecare avea o responsabilitate.

Şi când avea nevoie de câte unul, îl chema la Preşedinţie şi lucra cu el. Doamna Maria Antonescu spunea: “Astăzi trebuie să vizităm… - ştiu eu? – cantinele sau restaurantele”. Plecam de dimineaţă, făceam un tur până la 12:00 - 13:00, constata tot ce e bine şi ce nu e bine, doamna era foarte severă, într-adevăr era foarte severă! Nu-i plăcea murdăria, nu-i plăcea dezordinea, se ducea acolo pe neaşteptate. Ştiţi cum era?! Imediat se ducea, la toate restaurantele astea, că au fost nu ştiu câte în Bucureşti, se ducea şi dacă vedea pe jos că era apă sau nu ştiu ce, era o comedie! Ăia mureau de frică când o vedeau că a intrat pe uşă, nu ştiau cum să alerge mai repede şi să pună la punct.

Inspecţiile astea erau aproape zilnice, în afară de sâmbăta şi duminica când plecam la Predeal cu doamna Antonescu şi când inspecta unităţile din ţară. De exemplu, la Predeal, exista un preventoriu al copiilor tuberculoşi. Făcuse acolo un lucru extraordinar, adică toţi copiii ăştia care erau bolnavi, veneau doctorii, se ocupau de ei. Consiliul de Patronaj dădea fonduri, toate fondurile s-au dus în toată opera de asistenţă socială.

În afară de doamna Veturia Goga, la Consiliul de Patronaj a colaborat o serie întreagă de persoane care au fost într-adevăr devotate, au lucrat fără nici un fel de beneficiu în plus, pot să facă cinste femeii române. Era doamna general Pantazi, care s-a ocupat de cantina Cercului Militar şi a militarilor, ea personal se ocupa, se ducea în fiecare zi - nu făcea ea meniurile, că nu era competenţa ei să le facă - însă supraveghea tot ce se întâmplă acolo, de ce au nevoie etc. Mai era doamna general Şteflea, nevasta generalului Şteflea, şeful Marelui Stat Major; mai era doamna Forţu, soţia profesorului Forţu, o personalitate în cultura românească şi ca patriot şi ca om de ştiinţă şi ca om de litere. Era doamna Brătescu, soţia generalului Brătescu ... în majoritate erau soţii de ofiţeri.

Consiliul de Patronaj a fost într-o continuă concurenţă cu Crucea Roşie. De Crucea Roşie era legată toată protipendada vechilor partide. La şedinţele consiliului de conducere a Crucii Roşii, care se ţineau o dată pe lună sub patronajul Majestăţii Sale regina Elena, era invitată şi doamna Antonescu şi era rugată să-şi dea părerea sau să dea sugestii pentru asistenţa socială, pentru soldaţii de pe front. În perioada aia au fost trimise ajutoare soldaţilor de pe front, ajutoare imense, armata le trimitea echipamente. Prin Consiliul de Patronaj s-au trimis ajutoare de îmbrăcăminte, de alimente. Pentru familiile soldaţilor de pe front se făcea o asistenţă socială tot de către Consiliul de Patronaj. Văduvele şi copiii ostaşilor căzuţi pe front erau luaţi în asistenţa Consiliului de Patronaj...

[R 430/ Arhiva de istorie orală - Radio România. Interviu realizat de Silvia Iliescu şi Octavian Silivestru, 6.11.1995]

Share