137 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi

Brâncuşi a fost acela care a dat epocii noastre conştiinţa formei pure (Henry Moore)

Figură centrală în mişcarea artistică modernă, unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului XX, Constantin Brâncuşi s-a născut în data de 19 februarie 1876 în localitatea Hobiţa, Gorj, într-o familie de ţărani. Copilăria sa a fost marcată de dese plecări de acasă şi de ani lungi de ucenicie în ateliere, prăvălii şi birturi.

În Craiova, în timp ce lucra ca ucenic, şi-a facut cunoscută îndemânarea construind o vioară din materiale aflate în prăvălie. Găsind că ar fi bine să i se dezvolte aceste abilităţi, el a fost îndrumat către Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, unde a fost admis în secţia de sculptură în lemn (1895 - 1897). În septembrie 1898, Brâncuşi s-a înscris la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti, iar doi ani mai târziu, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, a realizat Ecorşeu, un studiu al corpului omenesc, lucrare care a primit o medalie de bronz. Precizia detaliilor a făcut ca Ecorşeul să fie folosit în şcolile româneşti de medicină, în mai multe cópii.

La 24 septembrie 1902 Constantin Brâncuşi a primit diploma de absolvire a Şcolii de Arte Frumoase, fiind al doilea din promoţia sa. Pe durata studiilor concepuse mai multe lucrări care au fost premiate: Bustul lui Vitellius, „menţiune onorabilă” (1898), Cap al lui Laocoon, medalia de bronz (1900), Studiu, medalia de argint (1901). Dar prima sculptură cu adevărat remarcabilă a fost bustul generalului doctor Carol Davila (1903), care a fost apoi instalat în faţa Spitalului Militar din Bucureşti.

După absolvire, Constantin Brâncuşi s-a hotărât să plece la Paris pentru a-şi continua studiile şi pentru a lua contact cu viaţa artistică pariziană. Pentru o perioadă de timp s-a oprit la Viena, timp în care a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier, dar a şi vizitat muzee care conţineau mari opere de artă. În 1904 a ajuns la München, apoi după şase luni a pornit spre Franţa.

În 1905 a reuşit la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde a lucrat în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906, când, atingând limita de vârstă, a părăsit şcoala. În aceşti ani a sculptat mult, atât în lemn dar şi în piatră şi metal, a fost acceptat ca practician în atelierele lui Auguste Rodin dar a refuzat să lucreze cu acesta, rostind cuvintele devenite celebre: Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres!

În 1907 a închiriat un atelier în Rue de Montparnasse şi a intrat în contact cu avantgarda artistică pariziană. Din aceea perioadă datează unele dintre cele mai cunoscute opere ale sale: Cuminţenia pământului, o primă versiune a lucrării Sărutul (1907) - temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940 - Somnul (1908), Muza adormită (1909-1910), Pasărea măiastră (1910), Prometeu (1911), Domnişoara Pogany (serie 1912-1933), Primul pas (1913).

În 1906 a expus pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts şi la Salon d'Automne din Paris. A început lucrul la Rugăciunea, o comandă pentru un monument funerar care a fost expusă în Cimitirul Dumbrava de la Buzău. În 1909 a revenit pentru scurt timp în România pentru a participa la Expoziţia oficială de pictură, sculptură şi arhitectură. Juriul expoziţiei, prezidat de Spiru Haret i-a acordat lui Brâncuşi premiul II ex aequo (alături de Paciurea, Steriadi, Petraşcu, Theodorescu-Sion).

În 1914, Brâncuşi şi-a deschis prima expoziţie în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York. În 1915, a început să execute primele lucrări în lemn, printre care două Cariatide şi Fiul risipitor. La 30 noiembrie 1924, a expus la prima expoziţie internaţională a grupării „Contemporanul” din Bucureşti. Doi ani mai târziu, la Wildenstein Galleries, din New York, s-a deschis cea de-a doua expoziţie personală a sa. Până în 1940 a realizat opere remarcabile, sculpturi din ciclul Pasărea în văzduh, şi din ciclul Ovoidului. În acesti ani a participat la cele mai importante expoziţii colective de sculptură din S.U.A., Franţa, Elveţia, Olanda şi Anglia.

La 27 octombrie 1938 a fost inaugurat la Târgu Jiu ansamblul monumental compus din Coloana Infinită, Poarta sărutului şi Masa tăcerii. Cele trei componente sculpturale monumentale sunt dispuse pe aceeaşi axă, orientată de la apus spre răsărit, cu o lungime totală de 1.275 m.

În România, în epoca realismului socialist, Brâncuşi a fost contestat ca unul din reprezentanţii „formalismului burghez cosmopolit”. Revoltat că fusese aspru şi pe nedrept criticat în Academia Republicii Populare Române, Brâncuşi şi-a depus la 1 august 1951 paşaportul românesc la Ambasada de la Paris şi a cerut cetăţenia franceză, pe care a obţinut-o la 15 iunie 1952.

În atelierul său din inima Parisului, şi-a creat o lume a lui, cu o atmosferă românească. În ultimii ani ai vieţii a fost îngrijit de doi refugiaţi români, care locuiau în apartamentul de lângă atelierul său. A murit pe 16 martie 1957, la vârsta de 81 de ani, lăsând în urmă peste 1200 de fotografii şi 215 sculpturi, de o valoare estetică şi culturală incalculabilă. Aceste lucrări sunt expuse azi la Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris, Centrul Pompidou.

Abia în 1964 Brâncuşi a fost „redescoperit” în România ca un geniu naţional şi, în consecinţă, ansamblu monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana infinită, Masa tăcerii şi Poarta sărutului a putut fi amenajat şi îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac şi fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat.

În Arhiva de istorie orală – Radio România se păstrează un fragment dintr-un interviu cu profesorul şi academicianului George Oprescu, profesor la Academia Belle Arte. Mărturia sa, difuzată la radio în 1963, are o dublă valoare: aceea a omului care l-a cunoscut pe Brâncuşi şi aceea a specialistului, critic şi istoric de artă.

*

AUDIO - George Oprescu

George Oprescu: Pe Constantin Brâncuşi, ilustrul sculptor român, l-am întâlnit de două ori în viaţă, de fiecare dată în atelierul lui din Paris, pe Impasse Ronsin, unde a trăit o jumătate de secol, din 1907 până la moarte, adică până în 1957. Întâia oară, s-a întâmplat imediat după primul război mondial.

Atelierul lui Brancuşi, foarte vast, era în întregime ocupat de enorme bârne de lemn vechi, unele late de 50 – 60 cm şi lungi de câţiva metri, aduse dintr-un sat din Bretania unde se dărâmase un număr de case. Unele peste altele, aceste bârne aştepatau mâna măiastră a artistului. Te-ai fi crezut într-o peşteră, poate sub pământ, în care un ciclop era preocupat să transforme acest material lemnos în lucruri de care să se minuneze lumea. Şi cum în aceea epocă eram foarte pasionat de Wagner şi de mitologia wagneriană, nimic nu mi se părea străin ca înfăţişare de ceea ce vedeam.

Nu mai ţin minte exact problemele pe care le-am discutat cu Brâncuşi, în orice caz au fost foarte generale şi s-au mărginit mai ales la explicaţiile pe care mi le-a dat artistul în cuvinte înţelepte şi precise, domol spuse, despre atitudinea sa atât de nouă atunci faţă de materialul din care era executată o opera. Mărturisesc că m-a impresionat pasiunea şi înţelegerea adâncă a artistului pentru valorile materiale cu care lucra.

Ne-am despărţit. De atunci au trecut anii. Lucram la Comisia de Cooperaţie Intelectuală a Ligii Naţiunilor, ale căror sesiuni şi viaţă curentă mă obligau la foarte dese călătorii la Paris. Totuşi, nu m-am mai întâlnit cu maestrul, despre care se vorbea din ce în ce mai mult. Am aflat apoi despre vizita maharajahului din Indore care i-a cumpărat trei exemplare din Pasărea măiastră: unul din marmură neagră, altul de marmură albă şi altul de metal lustruit. I-a mai comandat şi un spirit a lui Buddha care împreună cu aceste exemplare trebuia să fie aşezat într-un templu anume construit în palatul maharajahului, în jurul unui batiu, în aşa fel încât la amiază soarele să facă să strălucească exemplarul din bronz lustruit al Păsării măiestre.

Deşi ultimul proiect nu a putut fi realizat, el a prilejuit artistului o călătorie în India, urmată curând de una în ţară, la Târgu Jiu. Aici Brâncuşi ridica în parcul oraşului celebra Coloană infinită, înălţându-se la 30 m şi Arcul triumfal al sărutului. Toate acestea erau de natură să redeştepte în mine dorinţa de a reînnoi contactul cu artistul, ceea ce s-a întâmplat în toamna lui 1937, cu ocazia expoziţiei internaţionale din Paris.

De data aceasta, ceea ce da un aspect particular atelierului nu mai erau imensele bârne din lemn de altădată. În această perioadă Brâncuşi era preocupat de sculpura în piatră şi în metal lustruit. Asemenea opere, instalate pe platforme mobile puse în mişcare de un mecanism electric, m-au cam surprins şi nu tocmai favorabil. A urmat o masă pregătită de artist şi conversaţie în legătură ce ceea ce vedeam, o conversaţie de cel puţin două ceasuri.

Ceea ce izbea în înfăţişarea lui Brâncuşi şi ceea ce-mi lăsase o amintire de neuitat încă de la primul meu contact cu dânsul era nobleţea rustică a înfăţişării sale, supleţea mişcărilor, trupul său vânjos, deşi mai degrabă scund. Ochii, mai ales, erau extraordinari! Mici, însă săgetători, când râzători, când gravi, când ironici, nu exagerat, schimbători şi suficient ca să te facă să înţelegi ce se petrecea în sufletul lui. Vorba îi era domoală, clară, lung judecată. În aceea seară domnea parcă în jurul lui ceva din seninătatea artistului care a ajuns în sfârşit la adevărul suprem al artei.

În ce priveşte arta populară a ţării de origine a lui Brâncuşi, sculptorul se hrănise cu ea în copilărie şi în adolescenţă. Îi cunoştea toate implicaţiile. Era deci natural ca autorul Înţelepciunii pământului, al Coloanei infinite şi al Pasării măiestre să vadă în această direcţie viitorul sculpturii. Din această artă populară a izvorât o mare parte a inspiraţiei sale, de atitudinea sa faţă de temele acestea, faţă de materialul şi de procedeele de execuţie de care se servise poporul mai înainte, trebuie să ţinem seama dacă vrem să înţelegem motivele adânci ale artei lui Brâncuşi.

Este convingerea puternică ce mi-a rămas după cele două contacte avute cu acest excepţional artist a cărui faimă este astăzi răspândită în lumea întreagă.

[R 847/ Arhiva de Istorie orală – Radio România. Interviu difuzat de Radio România, 15.03.1963]

Share