ŞTEFAN LUCHIAN, `cel mai român dintre pictorii noştri` (Iosif Iser)

Ştefan Luchian - Autoportret

Ştefan Luchian, “Pictorul florilor”, s-a născut la 1 februarie 1868. A refuzat să urmeze tradiţia militară a familiei şi s-a înscris în 1885 la clasa de pictură a Şcolii Naţionale de Arte Frumoase unde l-a avut ca maestru pe Nicolae Grigorescu. În toamna anului 1889 a plecat în Germania unde a studiat două semestre la Academia de Arte Frumoase din München, apoi la Paris, la Academia Julian. Studiile i-au oferit şi prilejul de a cunoaşte viaţa artistică pariziană, aflată în acea perioadă în plină efervescenţă impresionistă.

Revenit la Bucureşti, a fost principalul iniţiator al Expoziţiei artiştilor independenţi, apoi, în 1900, a participat cu două pasteluri la Expoziţia Universală de la Paris. În acelaşi an au apărut primele manifestări ale unei afecţiuni ale măduvei spinării, o scleroză multiplă care după ameliorări trecătoare avea să-l lase infirm. Cu penelul legat de încheietura paralizată, Luchian a continuat totuşi să lucreze şi, până în anul 1915, a expus în diverse expoziţii. În această perioadă a pictat „splendorile scânteietoare” ale peisajului românesc. În ce priveşte redarea florilor, din 1908 Ştefan Luchian îşi concentrase în această direcţie toată energia, toată pasiunea pentru natură.

Printre admiratorii şi prietenii statornici ai „pictorului florilor” s-a aflat poetul Tudor Arghezi care, la microfonul Radiodifuziunii Române, a conturat un delicat portret al lui Ştefan Luchian. Astăzi înregistrarea se păstrează în Arhiva de Istorie orală - Radio România ca o mărturie de o mare valoare documentară şi sentimentală.

---

Tudor Arghezi: Înaintea primului mare război din 1914, trăiau paralel în România, fără să se cunoască de la om la om, două mari personalităţi, doi artişti: compozitorul Enescu şi pictorul Luchian. Unul artist al sunetului frumos, şi celălalt artist al pensulei delicate. (...)

Pictorul Ştefan Luchian - a cărui recunoaştere revoluţioară a venit nespus de greu şi de târziu - era o valoare certă pentru sensibilitatea şi intuiţiile de profunzime ale lui George Enescu. Enescu realiza pe vioară lumina pe care contemporanul lui obscur o aşternea cu penelul pe pânză. Pe când pictorul era hulit şi defăimat în primul rând de confraţii lui, şi inexistent pentru elita socială aproximativă din vremea lui, George Enescu fără aderenţă imediată cu pictura avea harul să-l presimtă, să-l înţeleagă şi să-l pătrundă. Bolnav şi mizer şi trăind ca vai de lume, Luchian a fost nevoit să se scoboare până la îndeletnicirea de zugrav cu bidineaua. Acesta era nivelul epocii în care George Enescu iubea în secret pictura durerosului lui contimporan. Ca să ne dăm seama cu precizie de gradul acestui nivel şi de halul de decădere în care se afla societatea noastră de parveniţi înfumuraţi de atunci, trebuie să mai spunem că, răstignit de aproape zece ani de paralizie, Luchian a fost arestat din pat pentru escrocherie artistică. Bietul om nu a mai putut răbda şi această ultimă neruşinare şi a murit numaidecât. Asta s-a petetrecut nu prea demult, în 1916, acum 39 de ani.

Cu toate că mai tânăr decât Luchian, mi-aş permite să afirm că eram prieten cu el. Îl vizitam des în casa lui, marcată azi cu o placă de marmură de cimitir. El îşi primea puţinii prieteni rămaşi în atitudinea lui Prometeu înlănţuit pe Caucaz. De ani de zile zăcea doborât de boala lui cumplită, natura asociindu-se ca să-l chinuiască până în ultima secundă cu nepăsarea brută şi răutatea veninoasă şi cu incompetenţa medicală de atunci. Uşa lui Luchian era slobodă şi deschisă orişicui ziua şi noaptea, ca la biserică. O candelă veghea cu scânteiea ei ca să lucească vag pe întuneric lucrurile din odaie.

L-am găsit într-o dimineaţă zguduit, dar însufleţit şi cu ochii lui frumoşi aprinşi. După ce-l părăsiseră rând pe rând toate organele care fac viaţa, dacă nu plăcută, cel puţin suportabilă, mai trăiau din el ochii şi glasul care a vorbit articulat până la stingerea fiinţei întregi. Luchian plângea. Plângea de o emoţie fericită. Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu pelerină, strecurată în odaia lui. Mută, umbra a scos din pelerină o vioară şi i-a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică din altă lume. Apoi, umbra şi-a luat vioara şi pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului şi i-a spus: “Iartă-mă, te rog! Sunt George Enescu...” Mâinile nu şi-au putut strânge pentru că braţele pictorului nu se mai puteau mişca de un an. Amintind de darul discret făcut unui artist părăsit, într-o vreme când gloria personală pe alţii îi orbea, cred că nici un elogiu ce i s-ar putea duce acum, pe mormântul de-abia acoperit al maestrului George Enescu, maestru ce cu adevărat nu poate întrece aducerea aminte...”

[R465 / Arhiva de Istorie orală – Radio România; înregistrare realizată în 1955]

Share