Interviu cu George Emil Palade din Arhiva de Istorie Orală a Radio România, la 101 ani de la naşterea savantului

George Emil Palade a fost pentru biologia celulară, ceea ce Einstein a fost pentru fizică... (Günter Blobel, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină, 1999)

---

Cunoscutul om de ştiinţă specialist în domeniul biologiei celulare, laureat al premiului Nobel pentru Medicină în 1974, s-a născut la Iaşi la 19 noiembrie 1912. Părinţii săi erau amândoi profesori.

În anii '30 Emil Palade a studiat Medicina la Universitatea din Bucureşti pe care a absolvit-o cu o teză de licenţă asupra unor probleme de structuri histologice. Şi pentru că între timp România intrase în război, proaspătul doctor în Medicină a servit în Corpul Medical al Armatei între 1942 şi 1945. După ocupaţia sovietică Palade a reuşit să plece din ţară, stabilindu-se în S.U.A. unde a fost angajat cercetător la Departamentul de Patologie Celulară al Universităţii Rockefeller din New York. Acolo a fost preocupat de importanţa excepţională a microscopiei electronice şi a biochimiei în studiile de citologie; prin cercetările sale a căutat să explice mecanismul celular al producţiei de proteine, punând în evidenţă particulele celulare la nivelul cărora se realizează biosinteza proteinelor – particule care îi poartă numele. De asemenea, Palade editat revista The Journal of Cell Biology, una dintre cele mai importante publicaţii ştiinţifice din domeniul biologiei celulare.

În 1973 a părăsit Institutul Rockefeller, transferându-se la Universitatea Yale. Un an mai târziu, avea să primească Premiul Nobel pentru Medicină ca recunoaştere a contribuţiei sale în dezvoltarea biologiei celulare moderne. Cu 13 ani în urmă fusese ales membru al Academiei de Ştiinţe a S.U.A. Recunoaşterea valorii sale internaţionale i-a adus un titlu şi în ţara sa: acela de membru de onoare al Academiei R.S.R., în 1975.

La 12 martie 1986, preşedintele Statelor Unite Ronald Reagan i-a conferit Medalia Naţională pentru Ştiinţă, iar din 1990 şi până la pensionare a fost decanul Facultăţii de Medicină – Universitatea din San Diego, California.

S-a stins din viaţă la 8 octombrie 2008, lăsând moştenire omenirii extraordinara sa contribuţie în cercetarea biologică. Cu 10 ani înainte acordase istoricului Octavian Silivestru un interviu telefonic în care vorbise despre două dintre cele mai importante momente ale vieţii sale: complicata aventură a plecării din România stalinistă şi acordarea premiului Nobel pentru Medicină. Acest interviu se află în Arhiva de Istorie orală a Radiodifuziunii.

---

George Emil Palade: În vara anului 1944 am plecat la Istanbul pentru a-mi vedea familia, pe Irina Malaxa care era soţia mea şi pe Georgia Palade, fata Irinei Malaxa şi a mea. Am plecat din ţară de două ori: prima dată imediat după intrarea trupelor sovietice în ţară, în Moldova, cu alte cuvinte, când încă autorităţile române mai controlau ieşitul din ţară, paşapoartele, punctele de frontieră. Eu ca persoană privată am fost la Ministerul de Externe român, am obţinut un paşaport şi am plecat, am plecat fără nici un control. Am trecut frontiera, am ajuns în Bulgaria şi de acolo în Turcia şi am stat în Turcia nu mai mult de trei săptămâni. Şi pur şi simplu m-am întors în ţară, pentru că aveam obligaţiile mele la Universitate, cu speranţa, cu credinţa că lucrurile au să se stabilizeze şi că familia o să se poată întoarce.

După ce m-am întors în ţară, lucrurile s-au schimbat radical, controlul frontierelor nu mai era nici pe departe în mâna românilor, era acuma în mâna sovieticilor. Şi eu am făcut cerere la ministrul de Externe român [Gheorghe] Tătărăscu, m-am întâlnit de nenumărate ori cu el, întotdeauna îmi spunea: ,,N-ai nici o grijă, o să-ţi obţinem viza, dar trebuie să mai aştepţi...’’ Am înţeles că în realitate trebuia să mă duc la Ambasada Sovietică, adică la Comisia Aliată de Control şi de acolo să obţin o viză. La vremea aceea, prietenul meu [George] Lesnea, poetul, stătea în casa lui Nicolae Malaxa cu mine şi era perevodcik-ul, translatorul meu. Bun prieten, interesantă persoană...

Într-o bună zi m-am întâlnit cu cineva care mi-a spus că exista o doamnă, doamna Constantinescu, care are legături cu Ambasada Sovietică şi că din pricina acestor legături foarte bune poate să facă rost de o serie întreagă de lucruri, care altfel nu erau uşor de rezolvat, ca de pildă putea să obţină cauciucuri pentru automobile - la vremea aceea un cauciuc nou de automobil era un vis! Şi doamna respectivă a obţinut patru cauciucuri. După aia m-a întrebat dacă nu poate să mă ajute cu viza. Şi eu am spus că natural am nevoie de ajutor la viză pentru că nu făcusem nici un progres după luni şi luni de încercări. La care ea mi-a spus că mă poate ajuta cu viza, dar trebuie să plătesc o sumă oarecare, suma era în lei. Părea foarte mult, în realitate nu era foarte mult. Şi la indicaţiile ei m-am dus la Ambasada Sovietică, la Comisia Aliată de Control. Încă o dată forme, încă o dată interogări etc., în permanenţă aceeaşi chestie: ,,De ce nu vine familia aici? De ce te duci dumneata acolo?’’ La care răspunsul meu era: ,,Unul din membrii familiei mele - Irina Malaxa, nevastă-mea - nu era în bună stare din punctul de vedere al sănătăţii’’. Şi acesta era motivul pentru care mă duceam eu acolo în loc de a veni ea în România. Rezultatul? După câteva zile, doamna Constantinescu care vorbea româneşte dar era poloneză sau rusoaică, mi-a adus viza, mi-a adus paşaportul şi, natural, eu am plătit viza. Însă nu s-au terminat formalităţile, că acum aveam nevoie de o viză de tranzit prin Bulgaria. La care doamna Constantinescu şi-a oferit [iar] serviciile, cu alte cuvinte iarăşi o sumă de bani pe care am plătit-o şi astfel mi-a venit şi viza de tranzit bulgară. Apoi doamna Constantinescu s-a oferit să mă ducă la aeroport. În ziua în care am plecat a apărut cu o maşină, eu aveam o valijoară mititică. Am ajuns la aeroport, ea a deschis geamul şi a vorbit cu santinela rusească. Rezultatul a fost că ăla a chemat pe cineva dinăuntru, a venit un ofiţer, un colonel, s-o salute pe doamna Constantinescu şi a salutat-o în stil european, pupându-i frumos mâna. Doamna Constantinescu m-a introdus pe aeroport. La momentul acela doamna Constantinscu m-a abandonat. Eu eram gata de plecare, aveam bagaje foarte modeste, o valiză, m-am dus la vamă şi am spus: ,,Uite, domnule, plec. Ăsta e paşaportul meu, asta e valiza mea. Domnule vameş, vrei să vezi ce am înăuntru?’’. Şi vameşul foarte plictisit: „Lasă-mă, domnule, în pace! Ce poţi să ai dumneata în valiza aia?! Nimic! Aici sub nasul meu toţi fac contrabandă. Singura deosebire este că ruşii fac contrabandă în butoi, iar americanii fac contrabandă în buzunarul de la vestă. Totul sub nasul meu! Dar asta este....” Am ajuns cu avionul la Sofia şi de acolo am luat trenul şi am ajuns în sfârşit la Istanbul unde am stat câteva luni şi de acolo am plecat în America...

*

Pentru mine Premiul Nobel a însemnat multe alte lucruri: confirmarea deciziei mele luată devreme după sosirea în Statele Unite de a mă ţine departe de politică şi de a mă ocupa înainte de toate de meseria mea care acuma nu mai era de medic, ci cercetător. Cu alte cuvinte, datorită concentrării pe activitatea de cercetare, am ajuns să obţin Premiul Nobel. Şi în procesul angajării în cercetare m-am ţinut deoparte de activităţile politice ale diverselor grupuri româneşti...

Am primit vestea Premiului Nobel când eram în Canada, la Halifax, în Noua Scoţie, în o vizită la universitatea locală unde trebuia să fac o serie de conferinţe. Şi făcusem prima conferinţă, urma să fac a doua conferinţă şi cu câteva minute înainte de a intra la a două conferinţă gazda mea mi-a spus că secretara mea de la Universitatea Yale este foarte agitată, mă cheamă la telefon că are ceva foarte important să-mi comunice. Şi am telefonat şi ea mi-a spus foarte agitată: ,,Dr. Palade, dr. Palade, they say that you get the Nobel Prize !’’ La care eu am spus: ,,Linişteşte-te, verifică, află realmente de unde vine ştirea şi dă-mi din nou un telefon!..’’

Şi am plecat să fac conferinţa. Gazda mea era foarte îngrijorată, nu ştia ce se întâmplă. Cum am terminat conferinţa, însăşi gazda îmi îmi spune că secretara este mai agitată, că trebuie să vorbesc cu ea pe loc. De data asta secretara mea verificase, într-adevăr ştirea era oficială. Şi atunci a trebuit să-i spun gazdei mele că acesta este motivul agitaţiei şi, natural, i-am spus că trebuie să plec în Statele Unite cât se poate de repede. Şi cum mai aveam o conferinţă de făcut, am negociat cu ei şi am renunţat la ultima conferinţă. Şi ei pe loc au organizat o recepţie la care a venit corpul profesoral, administraţia universităţii, ziarişti etc. Şi, natural, a trebuit să dau un interviu... Am dat unul la presa canadiană căreia i-am spus că-i dau un interviu dacă îmi găseşte un bilet de avion – [era greu] din pricină că era Thanksgiving Day în Canada şi nu se găseau bilete la avion. Şi în sfârşit, ca preţ al interviului, mi-au găsit un bilet şi cu biletul ăsta am venit la Boston şi de la Boston am luat o maşină şi am venit la New Haven, la Yale, unde lumea era în plină agitaţie. La 10 octombrie se anunţă premiul...

Apoi m-am dus cu a doua mea soţie, la Stockholm. Premiul se decernează cu deosebit fast, este onorat de prezenţa regelui şi a familiei regale suedeze. În afară de asta, există un grup oficial care este reprezentat de administraţia Fundaţiei Nobel, ca şi de specialişti care fac parte din juriile de alegere ale laureaţilor premiilor Nobel. Şi aceştia sunt profesori de la Facultatea de Medicină din Stockholm care se cheamă „Korolyuskaia Institute”, de la Academia de Ştiinţe şi de la Academia de Litere. Prin urmare, pe scenă, pe podium sunt toate grupurile astea care la un loc însumează circa 60 - 70 de oameni. În spatele lor este o orchestră, în spatele orchestrei - dacă este cazul - e un cor. În faţa corpului profesoral, al juriilor şi în faţa familiei regale sunt laureaţii. Şi în teatru sunt familiile laureaţilor, pe de-o parte corpul diplomatic, pe de altă parte invitaţii speciali. Şi pentru fiecare laureat în parte un reprezentant al juriului face prezentarea şi după ce un reprezentant al juriului face prezentarea, laureatul e chemat în faţa regelui. Regele vine la mijlocul scenei, şi el şi laureatul se opresc la mijlocul podiumului unde este o literă mare ,,N’’. Regele felicită pe laureat şi îi înmânează o diplomă şi o medalie. Laureatul mulţumeşte regelui şi se întoarce la locul lui şi pe urmă ceremonia se repetă pentru fiecare laureat.

Apoi, în seara respectivă, este un dineu de gală la Palatul Primăriei oraşului Stockholm la care ia parte regele, toţi laureaţii, toate rudele lor, vreo 500 de persoane şi la care participă studenţii, corul studenţilor. E ceva de un fast cu totul aparte! Cu totul special... Pe urmă urmează un bal. A doua zi un dineu la Palatul Regal. A treia zi şi a patra zi un dineu la Casa Studenţilor. A patra sau a cincea zi este Sfânta Lucia şi cu ocazia asta nişte fete suedeze blonde şi arătoase apar în dormitoarele laureaţilor dimineaţa la ceasul 7:00 sau 7:30, cântând Santa Lucia şi purtând nişte lumânări aprinse în coroană pe cap. Şi sunt fel de fel de festivităţi. Între aceste festivităţi trebuie să te duci să prezinţi o conferinţă la ,,Karolynskaia Institute’’ şi după aia trebuie să te duci la altă universitate suedeză unde trebuie să faci o conferinţă... toate activităţile astea la un loc durează circa 10 zile, dacă nu mai mult!

[R253 /Arhiva de Istorie orală – Radio România. Interviu realizat de Octavian Silivestru, 08.09.1998]

Share