5 februarie 2013 - 60 de ani de la moartea lui IULIU MANIU, 50 de ani de la moartea lui ION MIHALACHE

La 5 februarie 1953, moare, în închisoarea de la Sighet, omul politic ţărănist Iuliu Maniu, preşedinte al Partidul Naţional Ţărănesc, fost prim-ministru al României. Trupul său a fost aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet.

După exact 10 ani, la 5 februarie 1963, se stinge, în penitenciarul din Râmnicu Sărat, omul politic Ion Mihalache, unul dintre conducătorii Partidului Ţărănesc, ministru al agriculturii şi domeniului public şi ministru de interne în mai multe rânduri, care, în noiembrie 1947, a fost condamnat la închisoare pe viaţă în procesul intentat de regimul comunist conducătorilor PNŢ.

Cu ocazia comemorării celor doi lideri ţărănişti, Agenţia de Presă RADOR şi Grupul de Istorie Orală al Radio România vă propun, prin intermediul site-ului agenţiei, www.rador.ro, o incursiune in istoria anului 1947, cu ajutorul mărturiilor despre acest eveniment rămase în arhiva Radioului public.

Comuniştii pregăteau o perioadă de tranziţie, după care urma naţionalizarea tuturor mijloacelor de producţie şi dictatura partidului unic în timp ce naţional-ţărăniştii urmăreau aşezarea ţării pe temelii noi şi cu adevărat democrate care să-i permită un progres continuu social, economic, cultural şi politic în toată libertatea (...). Instituţiile fundamentale ale statului fuseseră zguduite şi deformate în timpul guvernărilor de dreapta. Comuniştii ştiau aceasta şi urmăreau slăbirea lor definitivă, pentru ca la momentul potrivit, să le înlocuiască cu altele, care să se inspire din concepţia sovietică, adică statul poliţist omnipotent. Partidul Naţional Ţărănesc, în manifestul său program, respingea ideea statului totalitar şi punea accentul pe autonomia puterilor în stat, în sensul că una nu se putea amesteca în atribuţiile celeilalte, toate însă, colaborând la funcţionarea armonică a statului. (Nicolae Penescu, ultimul secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc, fost ministru de Interne al României, interviu la Radio Europa Liberă, 1970)

1947 a fost un an hotărâtor în planul comuniştilor de distrugere a României democratice. Unul dintre obiective era desfiinţarea partidelor istorice, care se opuneau comunizării ţării. Înscenarea regizată de Siguranţa comunistă – Securitatea încă nu se înfiinţase – cu scopul discreditării acestor partide este astăzi de netăgăduit: la 14 iulie câţiva membri din elita naţional-ţărănistă au fost arestaţi în momentul în care se pregăteau să fugă din ţară cu două avioane, de pe un mic aeroport din Tămădău. Aduşi la Bucureşti, toţi membrii grupului au fost supuşi unei anchete sălbatice; însuşi ministrul de Interne Teohari Georgescu şi Alexandru Nicolschi, inspector general al Poliţiei de Siguranţă, au ţinut să le smulgă mărturisirile care să-l implice şi pe Iuliu Maniu în tentativa de evadare. Represaliile au continuat la nivelul întregii ţări şi sute de personalitaţi ale P.N.Ţ. au fost arestate. Câteva zile mai târziu, la 29 iulie, guvernul Petru Groza interzicea Partidul Naţional Ţărănesc.

La 29 octombrie 1947, a început procesul intentat pentru “activităţi criminale împotriva statului” lui Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc; Ion Mihalache, vicepreşedinte; Nicolae Penescu, secretar general; Nicolae Carandino, director al ziarului Dreptatea; Ilie Lazăr, lider al partidului; Grigore Niculescu-Buzeşti, fost ministru de Externe; Grigore Gafencu, fost ministru de Externe şi diplomat de carieră şi încă mulţi alţii.

În campania de defăimare a aşa-zişilor “duşmani ai poporului” s-a remarcat în primul rând condeiul lui Silviu Brucan, dar şi al altor gazetari şi scriitori: Şerban Nedelcu, Tudor Olaru, Aurel Golimaş, Zaharia Stancu sau G. Călinescu.

Despre felul în care s-au petrecut lucrurile în 14 iulie 1947 s-a scris destul de mult. Detalii interesante se află şi în câteva mărturii cu valoare de document, aflate în Arhiva de Istorie Orală a Societăţii Române de Radiodifuziune.

DAN AMEDEO LǍZǍRESCU, membru al tineretului naţional liberal, redactor la ziarul Liberalul

Gafencu a reuşit să convingă, nu ştiu, pe Mihai Popovici sau nu ştiu pe cine de la Partidul Ţărănesc, pe Mihalache, mi se pare, şi într-o bună zi aflăm cu surprindere prin Scânteia, la începutul lui iulie..., cu o fotografie în care era un avion minuscul, la Tămădău, la 60 km de Bucureşti, spre Constanţa, fuseseră arestaţi în două automobile care veniseră cu şefii Partidului Ţărănesc, cu soţiile lor: Mihalache cu Niculina, Penescu cu soţia, Nicu Carandino cu Lili Carandino şi încă, mi se pare, Ilie Lazăr sau nu mai ştiu cine. Şi fotografiaţi în avion cu Gafencu, cu toţi, nu ştiu ce… După care a fost arestat şi Maniu.

[C 372/ Arhiva de Istorie orală - Radio România. Interviu realizat de Mariana Conovici, 26.03.1996]

LIA LAZǍR GHERASIM, fiica fruntaşului ţărănist Ilie Lazăr

Îmi amintesc cum, în ziua de 13 iulie 1947, a venit Romul Boilă, un nepot de-al lui Iuliu Maniu, un om deosebit, distins - am tras cu urechea! - şi a spus mamei: “Uite, Mara, ce se întâmplă: ni s-a oferit un avion ca să plece câţiva oameni. Aici nu mai putem face nimic. Trebuie să atragem atenţia străinătăţii asupra a ceea ce se întâmplă în România! Ilie trebuie să plece şi el cu ceilalţi şi pentru că doamna Carandino şi doamna Mihalache au insistat, au forţat nota să meargă şi ele, Maniu a spus: ” La care mama a răspuns: “Părinţii mei care au stat patru ani în Ardealul de nord şi au suferit acolo nu pot fi lăsaţi singuri. Bărbatul meu se duce să facă politică, să-şi servească neamul, nu să se teamă pentru familia lui. Noi nu plecăm...” Mama a hotărât ca noi să nu plecăm! Şi acuma mai există, după spusele unei verişoare care are o mică cabană aproape de Tămădău şi se pare că există pe-acolo un lac, undeva, unde pescuiesc… există un bătrân care povesteşte cum a fost când i-a prins pe domnii aceia. Deci, există cineva care îşi mai aduce aminte, un bătrân...

Ce-a povestit tata când s-a întors din închisoare: deci li s-a spus că va fi un avion cu mai multe locuri. Ne-am despărţit în seara de 13, a venit un domn şofer, despre care tata mi-a spus ulterior că i-a fost anchetator, deci era omul Securităţii - e limpede că a fost o cursă a Securităţii! - şoferul ne-a dus la locuinţa unde fusese tata, pe urmă pe mama şi pe mine ne- a dus acasă în Strada Poştei numărul 2. Ne-am despărţit cu mari emoţii, rugându-ne lui Dumnezeu să ne vedem cu bine. Eu i-am dat tatălui meu o iconiţă să-l ocrotească şi iconiţa aceasta, într-adevăr, a purtat-o tot timpul cu el şi a fost singura podoabă care i-a rămas.

În ziua următoare au bătut la locuinţa noastră, la uşă, Securitatea, au intrat să facă percheziţie. Mama şi cu mine eram liniştite, convinse că au plecat. După percheziţia în care, mă rog, nici nu ştiu dacă căutau ceva, în orice caz, n-au găsit nimica, mama mea a făcut bagajul şi m-a trimis cu nişte prietene la bunici. În gara Cluj, am cumpărat Scânteia şi-am văzut fotografia cu „trădătorii de patrie”, despre care s-a făcut un film, care m-a durut destul de mult. Se pare că a fost chiar un fiu al unui prieten al tatălui meu, care a făcut acest film, Lumini şi umbre... “Afaceriştii care vor să fugă”, ori nu fusese asta… cu ”soţiile isterice” şi aşa mai departe.

În momentul în care au sosit [să-i aresteze, la Tămădău] - au povestit cei din jur - tata ar fi spus: “Domnilor, vă felicit! Ar trebui să luăm toţi lecţii de la dumneavoastră, cum trebuie să lucrezi în ilegalitate”. Din păpuşoi şi din pădure au venit, nu ştiu regimentul… în orice caz, au năvălit securiştii. Avioanele erau două, nu erau pentru 14 persoane, erau două avioane. Atât a fost!... Doamna Carantino a leşinat, doamna Mihalache tot aşa. Au fost arestaţi, au fost duşi.

La anchetă a recunoscut în primul rând şoferul, care îl dusese cu o zi înainte, care fusese omul Securităţii. Deci a fost limpede că tot ce s-a întâmplat a fost o capcană cumplită, despre care tata, la ieşirea din închisoare, ne-a povestit cu lux de amănunte (...).

Dumitrescu, de la Geneva, ne-a povestit cum în ziua de 15, în subsolul de la Interne, tata, în celula nr. 2, cânta Deşteaptă-te române - dumnealui era în celula nr. 18 -, plin de emoţie. Ei nu ştiau amănunte, dar tata cânta Deşteaptă-te române!...

Acesta a fost Tămădăul, care apare atât în cartea domnului Scurtu, cât şi în această Istorie a P.N.Ţ, complet deformată...

[C 104/ Arhiva de Istorie orală - Radio România. Interviu realizat de Virginia Călin şi Octavian Silivestru, 25.05.1994]

CICERONE IONIŢOIU, membru P.N.Ţ., fost deţinut politic

Ei urmăreau - adică comuniştii - să distrugă partidele politice. Această hotărâre se luase chiar din luna ianuarie ′47 şi nu numai la noi, dar şi în ţările din jur: în acelaşi timp cu noi a avut loc în Bulgaria spânzurarea lui Petcov; dar la noi trebuia să scape de Partidul Naţional Ţărănesc, ca după aceea să se poată lega de rege şi de regalitate.

Şi înscenarea s-a făcut, cum?! Doi aviatori, prin intermediul a unui doctor Gafencu - care nu era nici un fel de rudă cu Grigore Gafencu - şi încă un subinginer, Popescu, ăştia au aranjat plecarea cu şeful de la Siguranţă, care le-a pus la dispoziţie liberul pentru avioane ca să poată să-i ducă. Eram închis de o lună de zile, aşa că nu ştiam aceste lucruri. Am ştiut ca martor al celor ce se petreceau, începând cu ziua de 13 iulie 1947. Tămădăul a avut loc pe 14...

Ce s-a întâmplat pe 13 iulie?! Noi, tineretul naţional-ţărănesc, eram închişi la Ministerul de Interne, la “garsoniere”, nişte celule de beton care aveau pat de beton, care aveau singurul avantaj că erau unul, maximum doi în ele. Aveau duş, aveau toalete, pe când ceilalţi erau „la comun”, cum se spune.

Şi în ziua de 13, pe la ora 10, când noi făceam obişnuit rugăciunea - aveam atunci un preot, pe părintele Sămărghiţan, care îl găzduise pe Nichifor Crainic, şi era şi Nichifor Crainic acolo, era şi Istrate Micescu şi noi ţineam slujba - şi era ora 10, auzim uşile trântindu-se. Am făcut linişte şi s-au golit primele zece celule, de la 1 la 10, şi i-au luat, înghesuiţi, în partea cealaltă. Eu eram la 17, aşa că la mine l-a băgat pe părintele Sămărghiţan.

După-masa, pe la 5, aduc veselă nouă: farfurii de tablă, castroane de tablă, furculiţe, cuţite, toate noi, şi le bagă vizavi, într-o debara de lângă WC, de lângă WC-ul comun. Trece... Şi înainte de stingere mai goleşte încă 5 celule (...). Deci, înghesuiţi. Erau acuma 15 celule goale... Ne-am zis noi: „Ce se întâmplă, ce se întâmplă?! Lucruri necurate...”.

Luni dimineaţa pe la orele 11, goleşte şi pe celelalte, până la 20... Şi pe la două şi jumătate încep să aducă: aduce unul, aduce altul, aduce doi în cămăşi albastre şi începe zvonul: „Sunt ăia din Germania aduşi, legionarii, Iaşinschi şi ăilalţi”. Linişte... Noi ne scoteam, ceream mereu, pe rând, să mergem la WC ca să avem motiv să vedem ce se întâmplă. Ei, până la urmă au adus pe unul, zice: „Dom’le, sunt nişte figuri noi, necunoscute...” şi ies şi eu (...). Şi când treceam prin faţa celulei 17, uşa ocupată de o figură solidă. „Cine o fi venit, că-i tot partidul aicea?”. Era Corneliu Coposu! El, care nu fusese la Tămădău, dar a fost arestat şi el în dimineaţa de 14 iulie şi adus. Dar ştia ce se întâmplase, de dimineaţă aflase de la radio că fuseseră arestaţi la Tămădău. Şi aşa, zice: „Fiţi liniştiţi, că-i tot partidul aici!”

Ei, şi până seara am reuşit să-i aflăm, să-i depistăm, primul în celulă era Mihalache, pe urmă îl băgase pe Penescu şi altul. Iar după aceea, am aflat că, duminică, s-au dat telegrame inspectorilor de Siguranţă care erau în concediu, că erau unii în concediu, să vină. Şi cel care mi-a spus a fost anchetatorul lui Mihalache, unul Mihalcea Constantin, inspector general, care până la urmă a venit aicea la Paris şi aicea mi-a povestit, că el a primit telegrama, nu ştia ce este, a venit luni dimineaţa şi luni dimineaţa l-a şi băgat în anchetă cu Mihalache, deci toate erau pregătite. Ce vreţi mai mult decât această înscenare?! Şi după aceea am fost anchetaţi, au făcut presiuni şi asupra lui Coposu, asupra mea, şi asupra lui Mituş Ionescu să mergem martori ai acuzării în proces. Am refuzat...

[R 893/ Arhiva de Istorie orală - Radio România. Interviu realizat de Gabriela Nani Nicolescu, 5.06.2001]

Share